Anotimpul din noi

ISBN 973-99874-7-8

II. Sărutul din vis

Joc nebun

Ce joc amar am început să joc,
Fără oprire şi fără de noroc...
Apa de pământ încercând s-o despart
De parcă valul nu ar curge tot către uscat...

Ce joc cumplit am început să cern
Şi binele de rău nu pot să-l mai discern,
Focul din vatră pe palmă-ncerc să-l scot
Şi nici nu simt cum sufletul îmi arde tot...

Ce joc fără-nţeles şi fără-nvingător!
Îmi vând acum trăirea ca pe tarabă,  în obor ,
Şi cel ce-a cumpărat-o - dată pe nimic
Îmi spune printre dinţi: ”Ridică-preţ’un pic!”

Ce joc ciudat, şi dulce şi amar,
Drămăluit cu frică de cântar,
Încep acum cu tine să-mi licitez iubirea
Şi te conjur să-mi preţuieşti smintirea...

Ce joc fierbinte, ce joc îngheţat
Jucat fără credinţă şi fără de păcat...
Rescormonit în vis, secundă cu secundă,
De parcă-ar vrea şi somnul de mine să-l
ascundă...

Ce joc frumos şi-aproape de sublim,
În care amândoi, venal, ne amăgim:
Eu – că tu simţi pe-o clipă ce îţi spun,
Tu – că trăiesc cuvântul, şi-acesta ar fi bun ...

Hai să sfârşim acum dulcea şaradă
Şi, din trăiri preasfinte, să nu facem paradă!...
Rămâi tu cu privirea – oriunde, nu-nainte,
Şi eu cu amintirea că am rostit ...Cuvinte....

Rondeluri pe cristal...

 I

Ieri, am sădit cuvinte de opal
Şi-am cercetat însemnul, ca să doară,
Sub vechi silabe, scrijelite pe cristal
Ce-şi căutau, în van, vraja amară.

Pe ochiul tău, strivit sub timpul sideral,
Pe tâmpla-ţi ostenită dar uşoară,
Ieri, am sădit cuvinte de opal
Şi-am cercetat însemnul, ca să doară.

Ecoul vorbelor de pare azi banal,
Nu-s buzele de vină, urechea-i de ocară.
Şi glasul meu, pe struna-ţi, n-a cântat în zadar,
Chiar dacă, peste toate, Timpul ară
Ieri am sădit cuvinte de opal...

 II

De-atâtea vorbe nerostite
Mi-e sufletu-mpietrit, iubite...
Şi de atâtea gânduri ucigânde,
Visul sub geană nu se mai ascunde.

Peste timpan, sărutul tău de miere
Mi-adună şoapte de durere
De-atâtea vorbe nerostite
Mi-e sufletu-mpietrit, iubite...

Calea Lactee poate încă minte
Dar Luna nouă nu se mai arată...
Şi, de mai am sub pană-acum cuvinte,
De vină-i amintirea că mă-mbată...
De-atâtea vorbe nerostite
Mi-e sufletu-mpietrit, iubite...

III

Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei
Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş,
Gândul îţi zboară – vultur spre culmile Tăriei,
Dar mâna îl întoarce - privighetoare-n vers...

Înlănţuiţi pe treptele somniei,
Adună nouă vrajă şi-nţeles...
Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei
Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş...

Pe oaza înverzită din mijlocul pustiei
Şi-n apele de munte readunate-n şes
Sub tainele luminii şi-n calea veşniciei
Mă porţi acum pe mine, în drum fără eres,
Ţi-e zâmbetul hoinar, ca puful păpădiei
Şi trupu-nmiresmat, ca floarea de cireş...

IV

Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi
Şi umbre albe peste suflet îmi coboară.
Paşii din somn iar umblă îngroziţi
Că visul ierbii-n calea lor n-o să răsară…

Orbita-i goală, ochii-mi sunt fugiţi
Şi-aleargă înapoi, spre primăvară
Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi
Şi umbre albe peste suflet îmi coboară.

În calde lumi, străbunii-s osteniţi
Şi-a lor chemare-acasă tainic mă-nfioară
Aici, printre străini, doar vulturii răniţi
Cu-aripi de gheaţă mă-nfăşoară…
Azi, sub fereastră-mi plâng copacii desfrunziţi
Şi umbre albe peste suflet îmi coboară…

Cântec pentru tine

De s-ar putea prin vers,
Iubire să-ţi trimit
Şi-n clar de Univers
Să te preschimb în mit,
Aş vinde pe durere
Întreaga mea viaţă
Şi dorul meu aş cere
Să se prefacă-n ceaţă...

Prin fumuri rădicate,
În albele mistere,
Aş striga către Domnul,
“Iubesc!Am dreptu-a cere!”
Şi-aş urca pentru tine,
Iubitul meu  pribeag,
Două cărări - destine:
Să te urăsc şi să-mi fii drag…

Dar versul poate fi
Prăpastie, genune,
Şi numai tu n-ai şti
Ce sufletu-mi ţi-ar spune,
Iar lumea asta mare
Prea multe ar pricepe
Şi-o singură cărare
Să calc, eu aş începe…

Pe toate cele scrise,
Ar mai dansa doar vântul
Şi tot ce pot, iubite,
E să îmi uit cuvântul
Chiar de am spus odată
Că şi privirea minte,
La ochii mei, iubite,
Să iei mereu aminte…

Căci tot ce Domnul vede,
Prin fumuri rădicate
Nu e, cum omul crede,
O lume de păcate…
Din tot ceea ce trece,
Văzută-i doar iubirea,
Şi te blestem, iubite,
Să îmi încerci trăirea…

Iar când va fi să cerni
Spre albele mistere,
Să nu uiţi să mă chemi,
Atât ai dreptu-a cere
Căci Domnul mi-a promis
Ce nimeni nu mai vrea:
Să-mi stea destinul scris,

Mereu pe fruntea ta!...
Descântec

Apă peste piatră
dorul să nu-ţi treacă
cum nu trece valul
făr’ să ude malul…
Foc peste ţărână
dragu să îţi vină
după asfinţitu
noaptea pe dormitu…
Vânt peste izvor
amăgind uşor
apa spre vâltoare
făr’ să te doboare…

Da-o-ar Domn să dea
foc pe apa mea
şi piatră pe apă
dragostea s-o-ntoarcă…
S-o-ntoarcă din drum
cu foc fără fum,
s-o-ntoarcă din cale,
noaptea, pe răcoare
când ochiul visează
şi nu lăcrămiază…

Atunci să apari,
în somn să-mi răsari
să simţim sub pas
lumea fără glas,
lumea visului
şi-a abisului
lumea-n joc de foc
câştigând noroc
lumea ta şi-a mea
şi bună şi rea…

Beţie

Cândva au spus latinii: “In vino veritas!”…
Dar oare-acesta-i drumul şi-atât ţi-a mai rămas:
Să cauţi adevărul în fundul de pahar
Când el, de fapt, ascunde durere şi amar?
Să calci cărări deodată ce-n faţă se deschid
Pe-o lume spintecată şi par că se închid?
Să spui cuvinte multe dar nici unul gândit
Iar cei din jur s-asculte vorbind un decrepit?

Suflet pribeag, ia seamă: timpul nu curge înapoi
Şi de-adevăr n-ai teamă, chiar de-i ascuns de noi
Nu îţi ucide vremea căci ea este un dar
Şi-acceptă gustul lumii, şi-acel de-i mai amar…
Păstrează-ţi clipa ta, n-o îneca în vin,
Întinde-ţi paşii-n calea de flori,  nu de suspin…
Şi ţine-mi minte vorba: licoarea, chiar de-i dulce,
Otravă-n ea ascunde şi sufletul ţi-l duce…
Iar când vei vrea să-ţi cercetezi făptura-ţi în oglindă

Nu vei avea ce să mai vezi, decât o umbră  
suferindă.

Sărut

Taci!
Nu vreau
să-ţi simt
buzele-nsângerate
în întrupirea
de cuvinte…
Priveşte-mă!
Ştiu
că ochiul
niciodată nu minte…

Îndemn

Fii soclul statuii sufletului meu
şi voi fi ecoul ţipătului tău…

Fii mângâierea vântului prin ierbi
şi voi fi durerea coarnelor de cerbi…

Fii durerea frunţii sub umărul meu
şi voi fi urcuşul călcâiului tău…

Fii inimă plânsă în fiinţa mea
şi eu voi fi umbră în trecerea ta…

Fii treaptă înaltă peste visul meu
şi în zbor mă poartă, pănă-n somnul tău…

Mângâie-mi palma cu inima ta
şi trăieşte-ţi toamna în plângerea mea…

Calcă pe mormântul soarelui apus
şi adu-mi cuvântul - doar pe cel nespus…

Fii coamă de stele peste trupul meu
şi liră de aur - vraja lui Orfeu…

Desenează-ţi chipul pe lacrima mea,
şi ucide-mi chinul doar sub talpa ta…

Pereche

<<Fii fericit! - i-am strigat -
şi viitorul,
cât o secundă,
în el să ascundă
iluzia ta…
Dar,
întoarce-ţi privirea
spre locul coastei din tine
ce-acum
freamătă-n mine
şi nu vei uita…>>

Ars amandi

Ce dulci nimicuri şi minciuni
mi-ai şoptit tu, atunci…
Mi-ai spus că orice minune ţine trei zile.
Şi eu, eu te-am crezut,
pentru că tu erai minunea mea…
Era poimâine!
Şi mâna sub coastă mi-ai dus…
Doamne, ce rece era palma mea!
Şi coasta cât de caldă-ţi era!
Tot focul şi apa şi pământul
şi Sfântul Duh se adunaseră-n ea…

 

 

4
5

Şi mi-ai vorbit pe tăcute…
(cât de clară suna-n mine vocea ta…)
Şi mi-ai spus vrute şi nevrute…
(eram om şi sufletu-n mine de neom îmi era…)
Şi mi-am întrupit gândul, privind spre lună,
(luna plină năştea…)
Şi fruntea ta am atins…
(cât de tulburată era gura mea…)
Apoi, în noapte, ţi-am simţit
pleoapele sub umărul meu,
(mă durea clipirea ta…)
Într-un târziu, în apa din lac,
am văzut că, din NOI, rămăsesem doar EU…

Adâncul plângea…
Şi dimineaţa venind,
Tropotind s-auzea…
Şi-am zâmbit, liniştint am zâmbit…
Te văzusem.
Veneai agăţăt în ultima rază de stea
În de soare prima rază veneai…
(şi-acum ţin sub pleoapă imaginea ta…)
Atunci, am înţeles cât de mult mă iubeai:
Pentru mine-aduceai… aduceai în mine,
Şi peste mine, atâta Lumină
Cât pentru o mie de vieţi,
Cât pentru trei sute treizeci şi trei de minuni
a câte trei zile…

Alt cântec

Iubite, iubite,
Ce mult am greşit…
Cuvinte, cuvinte,
Prea des am nuntit.
Credeam că în tine
Spusa mea cânta…
M-am lăsat şi de mine
Şi de calea mea…

Nu! Nu e târziu,
S-acopăr urma ta,
Şi pasu-ţi pustiu
Să-l uit, cât aş vrea…

Sfinte-au fost, sfinte,
Lacrimi ce-am vărsat…
Şi, peste ele,
Chipul ţi-ai săpat
Sub obrazul meu,
Doare geana ta,
Ochiul ce-ai lăsat
Să iasă ar vrea…

Nu! Nu e târziu…
Să-ngrop umbra ta,
Şi-n pasul pustiu
Să-ncep eu călca…

Fierbinte, fierbinte,
Să plec mi-ai cerut…
Şi, peste cuvinte,
Să trec n-am putut…
Acum, nu mai vreau
Să uit spusa ta…
Iubite, iubite,
De azi, voi pleca…

Uitare

A venit Toamna, iubite,
Cu vântul ei zbuciumat…
Şi-a aşezat pe cuvinte
Doar patimă grea şi păcat…

Ne-am pierdut parcă şi glasul:
E semn că iubire-a murit?
Nu ne mai ştim azi nici pasul
Care, mai ieri, ne-a unit…

Ce mi-a rămas? Nu mai ştiu…
La Domnul, Preabunul, e mila.
Om nu mai sunt, deşi-s viu
Şi-mi trec cărarea cu sila.

Ce mai aştept? Nu cunosc…
Iar de mă-nconjoară-acum ulii,
E semn că durerea a fost
Şi-a rămas preţul făpturii…

Mirarea? Aduce cu ea numai chinul
De-a nu-nţelege osânda…
Şi-n rugăciune, veninul
Îmi otrăveşte-ncet toată truda.

Întrebări oarbe, în maluri abrupte,
De ce-aş mai trimite?
Când răspunsuri vin valuri cumplite
Purtate de tine, iubite?

Ce mai înseamnă-o fărâmă
Din greul arc peste timp?
Mă plâng că n-o să-mi rămână
Clipe, în van să te strig?

Zadarnică-i lacrima, durerea-i deşartă
Şi fără putere de-a scoate
Zăvorul din sufletu-ţi fără de poartă
Şi stânca din inimă, scăldată în noapte…

Doină

Mire al meu, dulce minune,
Te-ai fost născut pe astă lume
Eu n-am gândit nimic de tine,
Durerea ta n-ai spus la nime…
Şi-atunci când mi te-ai arat,
Privirea-ţi blândă am trădat
Pe urma ta nu am călcat
În pasu-ţi lin n-am căutat…
De te-aş afla acuma iară,
Te-aş aduna în două cară,
Te-aş duce-n lume, hăulind,
Te-aş risipi-pulberi de-argint…
Pe faţa ce a fost a ta,
Ceru-ar clipi lumini de stea,
Din unduirile de-opal
S-or rădica ierburi de-amar…

Te-ai arăta în de-aur ierbi,
Te-aş căuta-n coarne de cerbi,
Ţi-ai înălţa fruntea de-aramă,
Ţi-aş răvăşi părul din coamă…
Te-ai avânta-n tropot spre cer,
Şi m-ai răpi, ca să nu pier…
Ne-om înălţa-n fugă nebună,
Şi ne-om nunti în plină lună…

Vom deveni coroană ninsă
Pe fruntea Domnului, nestinsă
Şi-om întrupi o nouă stea
Din ochiul tău, plângerea mea…

Privire

Cândva, demult, s-a spus
că orice rană
plânge mai tare
atunci când peste ea se-aruncă sare…
Dar cel care-a gândit aceasta,
n-a ştiut
că, lăcrimând pe rana-mi,
privirea-ţi neagră
m-a durut…
cu mult mai mult decât
aş fi crezut…
cu mult…

Plecare

Acum, aş putea
să-mi iau Cărarea
şi să plec pe ea…
mi-am zărit
în colţul somnului
visu-mplinit:
ai zâmbit!
dar nu voi
plecarea mea cărare de foc
ca să fie…
şi să ardă sub ea
acea bucurie
de-a te vedea
pentru o clipă, fie,
surâzând…
iubirea mea!

Ecou

Mi-ai picurat în sânge miere şi venin
Şi simt cum dorurile tale-mi curg prin vine
Mii de cărări spre inimă îmi vin
Dar nici una nu duce către tine…

Încep să caut, în artere, vraja ta
Şi drămuiesc tăcerea - şi dulce şi amară,
Te vreau cu mine şi, dacă s-ar putea,
Inima mea, în pieptul tău, să doară…

De ani, mi-au curs prin fibre, valuri multe,
Dar nici unul atât de pătimaş
Aş vrea, de tine, sângele-mi s-asculte
Să nu mai curgă fără de făgaş…

Iar tâmpla mea aş vrea să nu mai doară
Şi să ucidă visul de sub ea,
Tot ce-a fost gând spre tine n-o să moară
Ci-n chinuri va renaşte, de vei vrea…

Şi talpa-mi plânge şi ochiul se frământă,
Şi mâna caută dar nu găseşte
Iar coasta-mi după tine cântă
Şi tu te-ntrebi: de ce-ţi lipseşte?

Să redeevii ce-ai fost odată
Când nu ştiai decât de tine,
Va trebui să o răscumperi
Cu sângele ce-ţi curge-n vine…

Şi-al tău venin şi a ta miere
Ce trec sălbatec azi prin mine,
S-or preschimba-n dulce durere
Şi s-or întoarce iar în tine…

Vei fi din nou ca la-nceput
Dezlănţuit în tropot de furie
Şi vei gândi c-ai renăscut
Dar sângele-ţi, de mine, o să ştie…

Iar, de-ntr-o clipă de durere,
Voiam să calc pe ultimul meu pas
Simţeam atunci că drumul meu o cere
Şi numai pentru tine am rămas.

Acum nu crezi dar îţi promit
C-am să te port cu mine-o viaţă
Şi-oi învăţa ca să te merit,
Doar să te-ntorci - şi asta se învaţă…

Suire

Ai mai urcat încă o treaptă
Dar înălţimea de acum te-aşteaptă…
Şi, dacă scara nu e azi întreagă,
Să faci ca paşii tăi să înţeleagă
Ce-nseamnă Calea înainte…
Iar treptele-napoi să le ţii minte!
Şi, când va fi să te întorci pe ele,
Suirea-ţi să cunoască pe acele
Ce-au fost mai şubrede şi mai abrupte…
Şi-n drumu-ntors, de tine, ele să asculte:
Sub paşii siguri să te-aştepte
Iar talpa ta, pe toate să le-ndrepte.

Ploaie

Pe lumina de azi, norii-au tot curs,
Acoperind minunea albastră.
Umed nu e doar cerul de sus,
Ci şi clipirea-n privirea noastră.

Să-ncapă, sub ploaie, trăirea mea,
Rătăcită-ntre gânduri stau şi aştept…
Plouă pe toate de ziua ta,
Şi inima nu-mi mai încape în piept…

Picură clipele mult prea încet
Şi ploaia bate perfid în fereastră
Pierdută-ntre gânduri stau şi aştept,
Să-ncapă, sub ape, trăirea noastră…

Să-ncapă sub ape, să treacă-n pământ,
Şi să rodească-n sublimă nuntire…
Iar ce-o să răsară, să fie sfânt
Şi să poarte ca nume: Dulce Iubire.

Plouă pe toate, de ziua ta,
Şi sufletul nu-mi mai încape în piept,
Să nască, sub ploaie, trăirea mea,
Rătăcită-ntre gânduri, stau şi aştept.

Între două lumi

Iubite al meu de dincolo de timp,
Nu ai păcate capitale dar nu ai nici nimb…
Căci ochii de ţărână-n aprig joc,
S-au înălţat peste fântână dar au trecut prin foc.
Şi azi, ce-i de văzut, în jurul tău nu vezi
Nici propriul tău cuvânt nu poţi să îl mai crezi,
Suspine ţi-au rămas, în piept, fără răspuns,
Iar vocea, de ruşine, după oglindă s-a ascuns.
Mergând pe-un drum ştiut, te minţi că-i neumblat
Şi te prefaci că nu cunoşti ce-i pasul spre păcat,
Dar, de îţi este calea aşa sfântă precum spui,
De ce, în urma ta, cărarea rămâne-a nimănui?
Până şi astrul zilei se zbuciumă când treci,
Şi, printre nori, lumina se-mparte-n raze reci,
În drumul tău, cu Cerul, faci doar de patimi
schimb,
E drept, nu ai păcate capitale,
Dar niciodată nu vei purta nimb.

Zădărnicie

Pe tot ce am trăit, lacrimi de sânge-am plâns,
Şi tot ce am gândit, tăcerii n-am supus,
În nopţi de-am suspinat, doar visul a ştiut,
Şi-atunci când am cântat, chiar sufletu-a durut.

Că pasu-mi calcă-n vânt, cărarea e de vină.
Dar sufletu-mi e sfânt şi plin e de lumină
Iar talpa-mi de pluteşte, pe arabesc de stele,
Nu ea se poticneşte, ci dorurile mele.

De va veni o zi când voi simţi cărarea,
Şi pasul meu va fi cum va fi căutarea,
Voi şti să mă-ndoiesc de visurile toate
Şi să le împlinesc, nu voi mai cere, poate…

partea a III-a, Marana Tha!

Volume

Prima pagină

© 2007-2018 anavirlan.ro