Articole

Eclesiastul (comentariu)...

Deşertăciunea deşertăciunilor (I)

Binele este relativ, ca şi fericirea şi adevărul pe pământ… Căci „binele”, „fericirea” şi „adevărul” şi-au pierdut fondul suprem încă din primul moment al singurătăţii omului. Şi când spunem „singurătate” ne gândim la ziua izgonirii sale din spaţiul edenic, la ziua în care (văzându-se fără Tatăl său cel ceresc, pustiit sufleteşte dar, fără să ştie, neabandonat) omul a început să plângă…
Au trecut pe lângă el oglinzile vremii, măsurate în ani şi chiar secole şi ochiul din care s-a şters încetul cu încetul imaginea Grădinii Sfinte, a plâns mereu… S-a răzvrătit omul, a cârtit, a ucis, a minţit, s-a ridicat împotriva fratelui său, intrând continuu în fluxul turbionic al păcatului, ca într-un crater de vulcan ce duce inevitabil în lumea îngerilor căzuţi…
A plâns ochiul omului cu lacrimi de amar şi de obidă, în care s-a amestecat sarea firii dar şi sărurile străine ale Mării Roşii, Mării Moarte sau ale pustiurilor îndepărtatului Egipt. Pământul făgăduinţei eternităţii i-a rămas departe, ca un bob de veşnicie ascuns în palma lui Dumnezeu pentru totdeauna; un grăunte din care, încătuşat fiind de legăturile firii, omul nu a mai putut distinge Lumina Începutului…
Au trecut ani nenumăraţi peste pământ iar peste lume vârste matusalemice, până a învăţat omul să strige către Dumnezeu recunoaşterea neputinţei sale. Dumnezeu Yahve, al luminii şi al creaţiunii, Dumnezeu Sabaoth, al războiului şi al dezrobirii, iar mai apoi Dumnezeu fiul lui David şi Hristos Mântuitorul a ascultat, a auzit şi a răspuns de fiecare dată plânsului şi deznădejdii omului…
Nu este în toată Sfânta Scriptură o carte mai plină de înţelesuri şi mai clară în exprimarea nimicniciei umane, decât Eclesiastul. Cuprinsă în Vechiul Testament şi atribuită regelui Solomon, Cartea Eclesiastului aduce în atenţia oamenilor, de la teologi până la cititorii de rând, înţelepciunea profundă a unor secole de mult trecute şi, din nefericire pentru soarta  omenirii, din ce în ce mai ignorate.
Nu am pretenţia alcătuirii unor vorbe meşteşugite şi nici nu-mi doresc să realizez un studiu comparativ (literatură-religie) pornind de la una dintre cele mai discutate cărţi ale Vechiului Testament. Singura dorinţă pe care nu pot a o ascunde este de a afla înţelesurile depline ale tânguirii eclesiastice, percepute nu numai la nivel poetic, ci şi dogmatic. Iertată să-mi fie aşadar tendinţa didacticistă, căci ea e pornită din vina unui profesor care, din comoditate sau îndărătnicie, cu greu mai poate deveni elev, deşi acesta e scopul său în momentul de faţă: să descopere şi să înveţe…
Etimologia termenului este greacă (εψψλεσια- ecclesia) şi face trimitere la acel tip de adunare populară, for suprem în democraţia ateniană şi mai târziu strângere (ca să evit termenul echivoc de adunare) a credincioşilor în jurul bisericii…
Tema Eclesiastului este viaţa iluzorie şi deşartă de pe pământ, moartea înevitabilă şi mai ales vremea umană aflată sub implacabila sentinţă “fugit irreparabile tempus”, a curgerii ireversibile şi de multe ori inutile…
Nu putea fi un om mai potrivit decât Solomon pentru a scrie aceste cuvinte de înţelepciune. Proverbele le-a scris înainte ca inima lui să se îndepărteze de Domnul, iar Ecleziastul şi concluziile sale amare cuprind experienţa unei insatisfacţii într-o viaţă fără Dumnezeu, scăldată în imoralitate, dorinţe materiale şi închinare la idoli.
Ca un fir arzând străbate textul de la capitolul I la capitolul al XII-lea ideea că în lume totul este deşertăciune, adevărata fericire neputând fi aflată nici în plăceri, nici în bogăţii sau glorie, ci doar în frica de Dumnezeu şi în urmarea cuvintelor Sale.
Prima întâlnire cu învăţătura Eclesiastului se produce în anii de şcoală, în mod indirect, în momentul studierii poemului Viiaţa lumii de Miron Costin…(“A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,/Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:/Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare./O, lume hicleană, lume înşelătoare!/Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,/Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară./Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată./Fug vremile ca umbra şi nici o poartă/A le opri nu poate. Trec toate prăvălite/Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.)
În anii trecătoarei vieţi, cuvântul eclesiastului se adevereşte odată cu înţelegerea treptată a inutilităţii lucrurilor materiale şi a trebuinţelor lumeşti ce ne înconjoară şi care sfârşesc prin a ne face robi. Înţelegerea e treptată dar nu definitivă, căci puţini sunt aceia care, nebuni în iubirea de Dumnezeu, se desprind la un moment dat, irevocabil, de noroiul acestei lumi şi de bucuria iluzorie a luminii siderale, având nădejdea primirii Luminii Veşnice…
Rostit-a fiul lui David, împăratul Ierusalimului: “O! Deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” vorbind mai întâi de mersul lucrurilor, pentru care e inutilă măsurarea pământească, şi mai apoi despre limitarea făpturii omeneşti.
Iată că nimic nu e nou sub soare (şi expresia s-a înrădăcinat şi în limbajul colocvial), întreaga istorie a omenirii repetându-se şi evenimentele succedându-se în avalanşă, fără vreo putinţă a firii omeneşti de a controla frământarea lor. (Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne vecinic în picioare. Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou. Vântul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou  aceleaşi  rotituri. - v. 1.4, 1.5, 1.6).
Iată că nu vremurile sunt sub oameni, ci omul e sub vremuri, natura e intransigentă în ciclicitatea ei şi doar cel ce are ochi ca al vulturului şi timpan ca al leului poate vedea, auzi şi… stăpâni mersul lucrurilor… Aşadar omul, prin goana după cele deşarte şi prin încercarea de a pătrunde nepătrunsul, se autolimitează şi se autoexclude… (Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind.- v. 1.8)
Inima înţeleptului e pusă chezăşie pentru cercetarea anevoioasă a măsurii tuturor lucrurilor care se află sub soare dar, doar dacă se face ca act de supremă supunere în faţa lui Dumnezeu, aceasta devine dulce şi plăcută trudă…
O constatare amară atrage atenţia în mod deosebit în capitolul întâi, versetul al optsprezecelea: „Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz şi cine ştie multe, are şi multă durere.” Ecleziastul grăieşte aici despre înţelepciunea goală a lumii acesteia, din care sufletul nu dobândeşte nici un înţeles… Adevărata înţelepciune este frica omului de Dumnezeu şi începe atunci când omul se înfrânează de la păcat. Fiecare moment al înfrânării e un pas mic dar sigur pe drumul înţelepciunii adevărate…
Frica de Dumnezeu e fundamentul edificiului numit SUFLET, edificiu ridicat din însăşi suflarea Preaputernicului. Turnul cel mai înalt al acestui edificiu este iubirea de Dumnezeu, necondiţionată şi netrecută prin filtrul unei raţiuni mânate de egoism (“te iubesc, dar trebuie să-mi dai ceva în schimb”).
Înfrânarea, ca prim semn al înţelepciunii, se completează cu smerenia ca semn al iubirii de Dumnezeu prin iubirea, acceptarea şi ajutarea aproapelui… Fiecare faptă bună e o cărămidă aşezată pe zidurile nevăzute ale sufletului dar care cântăreşte atât de mult la Dreapta Judecată!...

 

4
5

Multa şi nefolositoarea înţelepciune a lumii nu este în stare a oferi decât necaz căci, oricât s-ar strădui omul să pătrundă secretele lumii relative, nu poate să-şi ajute SUFLETUL să intre construit pe deplin în taina lumii eterne, Împărăţia Cerurilor.
Înţelepciunea lumii e ca o făclie aprinsă de dimineaţă la poalele muntelui, înainte cu mult de a ajunge în peştera comorilor ascunse… Şi pentru ce să luminăm atâta înafară, zăbovind cu cercetarea lucrurilor care se văd, când de fapt comorile înţelepciunii de Dumnezeu aşteaptă să fie descoperite în chiar sufletul nostru însetat de Flacăra Dumnezeirii? Să nu-l lăsăm pe acesta să orbecăiască singur în căutarea drumului către ea…

(Articolul a fost publicat în numărul 15 al revistei Tradiţia Ortodoxă, în martie 2007, şi inclus ulterior în volumul Durerea Somnului, Partea a III-a - Smiral)

Deşertăciunea deşertăciunilor (II)

Când existenţa umană, cu seriile ei de evenimente (unele de o iluzorie “însemnătate”) şi cu tainele ei fără putinţă de a fi descifrate îl apasă pe om, acesta are convingerea că totul în univers este lipsit de sens deoarece, în haosul ce îl înconjoară, îi este din ce în ce mai dificil să găsească echilibrul şi scopul pe fundamentul căruia să-şi edifice sufletul.
Această atitudine îl determină să-şi trăiască viaţa “din plin” cu toate că, în momentele grele, recunoaşte că ea este un dar numai de la Dumnezeu…Da, să o trăiască din plin dar cu grijă căci vine vremea scadenţei când Preaputernicul îl cheamă să dea răspuns pentru toate ale sale, la Dreapta Judecată…
Dacă primul capitol al Eclesiastului avea ca temă zădărnicia eforturilor şi lucrurilor omeneşti pe pământ, lipsa de sens a ciclurilor existenţiale şi a celor istorice, importanţa deşartă a înţelepciunii şi filosofiei omeneşti, iată că cel de-al doilea capitol aduce în atenţia cititorului imaginea insatisfacţiei averilor, bogăţiilor şi vieţii în plăceri, lipsa de perspectivă în apropierea unei morţi iminente şi devastatoare (prin dezagregarea trupului) şi, deşi poate părea paradoxal, lipsa de sens a întregii osteneli a omului în munca zilnică.
Mesajul capitolului al II-lea s-ar putea reduce simplu la ideea: “Mulţumeşte-te cu ceea ce ai în clipa aceasta şi nu râvni la mai mult căci (şi aici se poate realiza o analogie cu învăţăturile Mântuitorului) ai putea să pierzi şi ceea ce ţi se pare că ai”.
Iată că, prin Eclesiast, Dumnezeu a voit să ne confruntăm chiar în paginile Sfintei Scripturi cu modul de a gândi al celor ce îi ignoraseră poruncile,  irosindu-se în plăceri şi în închinarea la idoli…
Eclesiastul dezvăluie în faţa ochilor şi a inimii noastre tot ceea ce mintea umană a reuşit să afle pe parcursul cercetărilor ei în drumul către cunoaşterea fericirii şi a sensului real al existenţei. Unele pasaje ale Eclesiastului par să fie în contradicţie cu restul Scripturilor Sfinte, Solomon construind ample şi grave solilocvii ce rotunjesc ideea sensului şi a valorii trăirii.
La început, el nu neagă ipostaza transcedentală (trecătoare) a omului dar pare că o neglijează, direcţionându-şi căutările pe tărâmul ştiinţelor (“Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotituri. Toate râurile se varsă în mare şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo”.-1.4-11), al filosofiei („Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.”-1.12-18), al lumii senzuale a plăcerilor („Am zis inimii mele: <Haide! vreau să te încerc cu veselie şi gustă fericirea.> Dar iată că şi aceasta este o deşertăciune.”-2.1), al băuturii („Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor.”- 2.3), al înfăptuirii planurilor materiale îndrăzneţe („Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii;/ mi-am făcut grădini şi livezi de pomi, şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori./ Mi-am făcut iazuri, ca să ud dumbrava unde cresc copacii./ Am cumpărat robi şi roabe, şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi turme de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim.”- 2.4-7), al bogăţiilor nenumărate şi muzicii („Mi-am strâns argint şi aur şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări.”-2.8) şi al femeilor („Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei.”-2.8).
El încearcă astfel pe rând păcatele şi neputinţele omeneşti izvorâte din nerecunoaşterea valorii imanente (eterne) doar a lui Dumnezeu. Fiul lui David trece astfel prin faza materialismului, a fatalităţii, a deismului (închinarea la idoli), a religiei naturii, a avariţiei şi, abia la final, a regăsirii moralităţii. Însă toate aceste trepte în încercarea de cunoaştere a sinelui se dovedesc în cele din urmă “deşertăciune a deşertăciunilor”.
Acesta e apogeul (în sensul marcării etapelor autoanalizei) lui Solomon. Cântarea Cântărilor fusese scrierea lui de tinereţe, Proverbele, creaţia maturităţii iar Eclesiastul, cartea apusului existenţial, când copleşirea de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile lumeşti este evidentă.
Iată că, într-un acord cu sinele şi cu toate întrebările de până atunci ale fiinţei sale, Eclesiastul cercetează valoarea râsului, a plăcerii, a vinului, a nebuniei… Autorul recunoaşte că a încercat să afle bucuriile vieţii în acumularea bogăţiilor şi în clădirea de “lucruri mari”. Dar a găsit el oare răspunsul la aceste lucruri? A cercetat viaţa şi a încercat să o supună unui test, neştiind de fapt că el era cel testat de către Dumnezeu. Concluzia înţeleptului e aşadar amară: plăcerea e deşertăciune (2.1), râsul înseamnă nebunie, veselia nu-i decât înşelăciune (2.2).
Deşi a ajuns în împlinirea destinului său foarte sus, împăratul ar fi trebuit să fie fericit şi să îşi păzească nealterată înţelepciunea. Nici unul dintre strămoşii săi nu gustase fericirea pământeană ca el şi nu avusese în acelaşi timp mulţumire pentru ochi, minte şi inimă („Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înţelepciunea./ Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea.”- 2.9-10)
Aşadar concluzia Eclesiastului, după tot ce a experimentat şi după ce a reflectat la toate lucrurile, “în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt” (2.11) ar putea fi inexplicabilă.
Dar, după ideile pe care înţeleptul le va exprima în continuarea predicii sale, înţelegem de ce, în căutările eşuate, el a început să urască plăcerile vieţii.
După ce a cercetat înţelepciunea, nebunia şi prostia, el a înţeles ce şansă i se dăduse (cine ar putea fi, în legea veche, precum Solomon?) şi a început să aşeze în balanţă valorile umane: înţelepciunea se ridică deasupra prostiei (2.13-14) la fel cum lumina se ridică deasupra întunericului şi omul înţelept vede înaintea sa aşternându-se calea… Dar supremaţia pe care o demonstrează înţelepciunea asupra prostiei este tot deşertăciune (2.14-16) căci şi înţeleptul şi nebunul sunt supuşi morţii. („Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul;/ înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă./ Şi am zis în inima mea: <Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?> Şi am zis în inima mea: <Şi aceasta este o deşertăciune.>/ Căci pomenirea înţeleptului nu este mai vecinică decât a nebunului: chiar în zilele următoare, totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul!”).
După o lungă meditaţie asupra avuţiilor sale, bogatul începe să urască munca (2.18-19) căci înţelege că trebuie să lase averea unui urmaş al său, despre care nu are cum să ştie dacă va fi înţelept sau nesocotit. Deznădejdea e izvorâtă din toată inutilitatea trudei “sub soare” (2.20-23) căci... cel ce va veni după cel bogat nu va mai trudi…
Îndemnul ce urmează este acela ca omul să se bucure de părţile bune ale muncii lui. Aceasta este o concluzie formulată de şase ori în Cartea Eclesiastului (2.24, 3.12-13, 3.22, 5.18-19, 8.15, 9.7-9).
Să reţinem ideea că înţeleptul Solomon nu adoptă un punct de vedere panteist (“să măncăm, să bem şi să fim veseli deoarece mâine vom muri”). El ne îndeamnă să aflăm în sufletele noastre motive de bucurie în tot ceea ce clădim şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce EL ne oferă.
Căci, şi truda depusă este un dar de la Dumnezeu, şi posibilitatea de a ne bucura de muncă este tot un dar de la Dumnezeu (2.24). Şi ce este omul pe pământ, dacă nu-L caută pe Dumnezeu? (2.25): „Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu./ Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?”
El a dat celui bun înţelepciunea, cunoaşterea şi bucuria (2.26a) iar celui păcătos i-a dat râvna de a strânge şi de a aduna mereu (2.26b), pentru ca apoi să ofere celui pe care Dumnezeu îl consideră bun. În viaţa păcătosului, lucrarea numai pentru el însuşi devine inutilă: ”Căci El dă omului plăcut Lui înţelepciune, ştiinţă şi bucurie; dar celui păcătos îi dă grija să strângă şi s-adune, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.”
Până aici, Eclesiastul vorbise numai despre el şi despre viaţa “sub soare”, fără a-L numi pe Dumnezeu. Din finalul capitolului al II-lea însă, se desprinde ideea omniprezenţei şi omniscienţei Dumnezeirii. Viaţa capătă cu adevărat semnificaţie şi are un scop acum, când Dumnezeu îi oferă omului înţelepciune, cunoaştere şi bucurie, pentru ca acesta să îşi desăvârşească, în numele Creatorului, toată truda sa.
Despre scopul şi semnificaţia vieţii în toate momentele ei, va vorbi Eclesiastul în capitolul al III-lea. (va urma)

(Articolul a fost publicat în numărul 16 al revistei Tradiţia Ortodoxă, în iunie 2007, şi inclus ulterior în volumul Durerea Somnului, Partea a III-a - Smiral)

Articole

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro