Articole

Eclesiastul (comentariu)...

Deşertăciunea deşertăciunilor (III)

Controversată chiar în mediul iudaic, Cartea Eclesiastului a intrat târziu în rândul scrierilor Vechiului Testament; creştinismul a adoptat-o pe la 90-100, în urma sinodului care s-a ținut la Iamnia.
De la un capăt la altul, a treia scriere a lui Solomon e străbătută de gândurile apăsătoase ale unui om care constată că întreaga lui credință în realitatea pământeană imediată e contrazisă şi desființată de Dumnezeul dreptății şi al armoniei universale... Autoexaminarea critică duce la descoperirea unei singure certitudini: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune...”
Lipsa de consistență spirituală a ființei umane duce la îndepărtarea de adevărata fericire...Prin urmare, omul va fi condamnat doar să o viseze, fără însă a o atinge vreodată... Singura calitate folositoare părea a fi înțelepciunea dar şi aceasta, înțelege eclesiastul, se dovedeşte zadarnică ...
Viața omului rămâne continuu sub semnul întrebării, e supusă determinismului crâncen şi fără vreo ieşire şi tiraniei curgerii ciclice a timpului... Atâtea întrebări fără răspuns generează frământarea zadarnică şi numai prin întoarcerea la Dumnezeu e înțeles rostul dreptății (chiar şi al dreptății prin care criminalul se bucură de viață iar nevinovatul e în lanțuri)...
Unii, neavând acces la desfătările sufleteşti, se mulțumesc să se reducă la existența materială: să mănânce, să bea, să trăiască în desfrâu...Astfel, ei nu reuşesc să se ridice cu nimic deasupra viețuirii după instinct a dobitoacelor...
Alții, temându-se de Dumnezeu şi recunoscând puterea de necontestat a Judecății Sale, dobândesc frumusețile trăirii care... nu se sfârşeşte niciodată...Spusa eclesiastului e un avertisment...E primul pas în contracararea ideii de omnipotență a individului...Doar în măsura în care omul reuşeşte să se lepede de lume şi să alerge cu toată bucuria ființei sale în întâmpinarea lui Dumnezeu, se reuşeşte desprinderea de deşertăciunile de aici şi se întâmpină odihna sufletului prin lucrarea dumnezeiască: „Veniți la mine toți cei osteniți şi împovărați şi Eu vă voi odihni!”...
Dacă primele două capitole ale Eclesiastului se concentrau pe ideea zădărniciei eforturilor şi înfăptuirilor umane, iată că din capitolul al treilea până la al şaselea înțeleptul Solomon construieşte a doua cuvântare pe tema vieții şi a morții (3,1-22) a vieții pline de dezamăgiri (4,1-16) şi a zădărniciei căutării fericirii (5,1-20).
Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub cer îşi are ceasul său: vreme este să te naşti şi vreme e să mori...vreme e să sădeşti şi vreme să smulgi ce ai crescut...vreme e să ucizi şi vreme să vindeci, vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti, vreme e pentru lacrimi şi vreme pentru râs, vreme e pentru bocet şi vreme pentru joc, vreme e să împrăştii şi vreme să aduni, vreme e pentru îmbrățişare şi vreme pentru singurătate, vreme e să cauți dar şi vreme să pierzi, vreme să strângi şi vreme să spulberi, vreme să sfâşii şi vreme să îmbini, vreme să taci şi vreme să vorbeşti, vreme pentru iubire şi vreme pentru ură, vreme pentru luptă şi vreme pentru pace... (Ecl.3,1-8)
Aşadar, tot ceea ce facem e potrivit la vremea sa...Însă, cu toate că Dumnezeu l-a lăsat pe om să cuprindă cu mintea sa rostul timpului, mintea umană nu e totuşi în stare să cuprindă în ea, de la un capăt la altul, lucrarea dumnezeiască.
O altă fericire nu cunoaşte omul decât să se bucure de toate ale sale şi să-şi trăiască bine viața pe pământ. Dar şi când mănâncă şi bea şi găseşte bucurie în tot ceea ce face, tot de la Dumnezeu este.

4
5

Domnul le face pe toate cu rost, la faptele Sale nu poți adăuga nimic şi nici nu poți scade ceva. Domnul are grijă de cel prigonit...Eclesiastul vede însă că sub soare este şi multă nedreptate: unde se cade să domnească legea, sălăşluieşte nelegiuirea şi pe locul celui bun e aşezat cel fără de lege... Îşi spune atunci în gândul său: "Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă." (Ecl. 3,17)
Oamenii îşi au aşadar purtarea lor, pentru ca Dumnezeu să-i poată aşeza pe trepte diferite unii față de alții, la judecată...şi să-i poată dovedi drept ceea ce au fost unii față de alții... pe pământ...
Şi asuprirea e cea care îi oferă noi motive de reflecție înțeleptului Ierusalimului... Obidiții pământului plâng, sunt continuu pradă silniciei celor care îi împilează şi nu se ridică nimeni să-i apere. Iată de ce mai curând îi fericeşte eclesiastul nu pe cei vii, pe cei care mai au zile de trăit, ci pe cei morți care nu mai cunosc nedreptatea. Însă, mai fericit decât aceştia este cel încă nenăscut şi care nu a văzut ce rele se înfăptuiesc sub soare. Căci fiecare gând şi fiecare faptă se vede ca rezultat al urii ce se află între oameni. Şi aceasta însă e zădărnicie şi goană după vânt...
Nebunul stă cu mâinile încrucişate şi „îşi mănâncă însăşi carnea lui”... şi spune: „Mai bine un pumn de odihnă decât doi pumni de trudă”; şi mai e o deşertăciune sub soare: chiar şi omul care e singur (n-are nici fiu, nici frate) trudeşte necontenit iar sufletul lui nu se mai satură de avuții. Şi vine o vreme când şi acesta îşi va zice: „Pentru cine mă căznesc atât şi pentru ce viața mea e lipsită de orice plăcere?” Aşadar, deşertăciune este şi aceasta şi lucrare zadarnică...Vai de cel care e singur şi cade şi nu are pe nimeni să-l ridice, să-i întindă mâna întru ajutor...Unul singur fiind, va fi compleşit de greu...
Mai bine un „tânăr sărac dar înțelept decât un rege bătrân şi fără minte” care nu mai ascultă de sfatul nimănui...Tânărul poate chiar şi din temniță să iasă prin înțelepciunea lui şi să domnească peste neamul în care a fost cerşetor...

Teme-te de Dumnezeu

Când intri în lăcaşul Domnului, fii cu băgare de seamă. Încearcă să înțelegi că jertfa este mai de preț decât prinosul nerozilor, chiar dacă aceştia nu înțeleg că fac vreun rău. Nu te pripi la vorbă, nu te grăbi să faci făgăduințe Domnului Dumnezeu, căci El se află în ceruri iar tu pe pământ...De aceea, să nu spui vorbe multe.
Dacă îi faci Domnului o juruință, îndeplineşte-o fără zăbavă, căci Dumnezeu nu iubeşte pe cei fără de minte...Mai bine să nu făgăduieşti nimic, decât să nu-ți îndeplineşti făgăduința. Nu lăsa limba ta să grăiască degeaba şi cu păcat pentru ca apoi să-i spui îngerului tău că a fost fără de voia ta...De ce să ajungă un cuvânt de-al tău să îi dea Domnului prilej pentru mânie şi să spulbere lucrul mâinilor tale? Şi vorbele prea multe sunt zădărnicie şi „goană după vânt”...
De aceea, teme-te de Dumnezeu. De vezi prin țară  năpăstuit pe cel sărac, de vezi dreptatea legată la stâlpul infamiei, să nu te miri. O să ți se spună că întotdeauna sunt alții mai mari peste dregători şi că fiecare este la rândul lui...”privegheat”.
Ce foloseşte stăpânul din averile sale decât ...atât că le vede cu ochii? Multe avuții se adună spre paguba stăpânului lor. O mişcare a lui Dumnezeu şi de toate se alege praful...Nu mai are nimic de lăsat bogatul urmaşului său. Gol a ieşit din pântecele mamei sale şi, cum a venit, aşa se duce. După o viață de caznă, totul rămâne în vânt iar restul de viață se petrece în beznă, durere şi chin, boală şi părere de rău. Şi aceasta este o deşertăciune şi o amară suferință...
Chiar dacă omul ar trăi de  două ori câte o mie de ani dar ...fără să se bucure de tot ce are, nu în acelaşi loc s-ar duce anii lui? Omul se trudeşte doar ca să mănânce şi totuşi pofta îi rămâne nesăturată... Oare ce are înțeleptul mai mult decât nerodul? Cu cât mai multe avuții şi vorbe deşarte, cu atât deşertăciunea a toate este mai mare...
Doar Dumnezeu ştie ce e bine pentru noi în viață, iar zilele puține pe care le trăieşte omul în deşert se irosesc ca o umbră şi tot Dumnezeu le cunoaşte sfârşitul...Nimeni nu o să-i mai spună omului ce se va întâmpla sub soare după vremea sa...


[Am mai văzut supt soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea: "Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă." Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să-i cerce Dumnezeu, şi ei înşişi să vadă că nu sunt decât nişte dobitoace. Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos, în pământ? Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se veselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se bucure de ce va fi după el? Ecl. 3,16-22] (va urma)

(Articolul a fost publicat în numărul 17 al revistei Tradiţia Ortodoxă, în septembrie 2007)

 

Articole

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro