Articole

Între formă şi fond...

Între Formă şi Fond

Fie că recunoaştem sau nu, fie că noi înşine vrem sau nu să credem (victime ale unei continue stări de vanitate sau ale unui exacerbat şi nejustificat complex de superioritate), existenţa noastră oscilează mereu între esenţă şi aparenţă, între Impresie - ceea ce este ascuns dincolo de “phisis”, de structura noastră materială, şi Expresie - ceea ce lăsăm, cu zgârcenie sau cu o debordantă dărnicie a inconştienţei, să fie observat de alţii.
Veţi spune că nu aduce nimic nou această idee. Că opoziţia dintre esenţă şi aparenţă naşte în fond crizele de conştiinţă şi, în cele mai fericite situaţii, starea de veghe, filosofia „ochiului închis afară care... înlăuntru se deşteaptă”... Cu toţii ştim că „somnul raţiunii naşte monştri”, dar nimeni nu se întreabă dacă monştrii recunosc dreptul de „tată” al Somnului...
Când Impresia şi Expresia coincid, vorbim adesea fie de platitudine, monotonie şi, implicit, de banalitate în gândire, fie de rezultatul unei atitudini despotice exercitate din  exterior către noi.
Când Impresia e diversă, iarExpresia este unică, vorbim evident de o acţiune cumulată a forţelor implicate, aşadar sinergică şi în folosul tuturor.
E simplu atunci când obiectul analizei este EU. E simplu dacă forţa EU-lui de a se manifesta porneşte de la premisa înrădăcinată în ideea socratică: „Ceea ce am făcut din lucruri dispare. Ceea ce am făcut din mine însumi rămâne. Voi fi pentru totdeauna ceea ce am făcut din mine.”
Lucrurile se complică însă şi contradicţiile se adâncesc atunci când cumulul de energii în discuţie este atributul lui NOI. Pentru a acţiona ca unitate deplină, forţele din NOI trebuie să aibă un numitor comun, acela al „Direcţiei Înainte”.
Direcţia „Înainte” e percepută atât spaţial, dar mai ales temporal, cu riscul semnificaţiei duble: înainte ne duce cu gândul la perioada anterioară momentului vorbiri, dar ne deplasează şi în acel viitor mai mult relativ, decât sideral... al lui... „de acum încolo”...
Cunoscând trecutul, pregătim viitorul” s-a spus la un moment-dat... Să nu uităm însă că şi prezentul este extrem de important, că totul se raportează de fapt la el, ca moment al trăirii şi al adresării directe. Că el e singurul care luminează trecutul; altfel cum l-am putea cunoaşte, dacă nu am încerca să lămurim necesitatea fiecărei clipe ce trece pe lângă noi, chiar din momentul ivirii ei?!...
Parafrazând o idee recent auzită „Dacă ai nevoie de promisiuni, adresează-te unui bărbat, iar dacă vrei fapte, adresează-te unei femei”... îmi permit să-i schimb „raza de acţiune” a valorii de semnificaţie în sfera temporală: dacă ai nevoie de promisiuni, nu te gândi decât la viitor; dacă vrei fapte, concentrează-te asupra prezentului şi... aminteşte-ţi de trecut, doar din perspectiva promisiunilor ce s-au dovedit deşarte...

 Între Impresie şi Expresie

Aşezarea celor doi termeni alături nu întenţionează să adâncească prăpastia dintre esenţă şi aparenţă, dintre formă şi fond. Ea este mai curând un avertisment asupra discrepanţelor fatale ce se pot ivi în momentul în care curajul de a-ţi exprima propria opinie piere.


4
5

Aşadar, când EXPRESIA e mută, IMPRESIA e, cu siguranţă, oarbă. Iar dacă EXPRESIA nu ucide, înseamnă că IMPRESIA sugrumă puţin câte puţin interiorul... aşa, preventiv, şi numai în cazul existenţei conştiinţei valorii de sine.

***

Gândesc la moarte din când în când... În restul timpului, mă-ndrept vertiginos către ea... Şi poate că, din teamă ori din neputinţă, caut să persiflez ceea ce mă apasă, cu dorinţa de a-i întârzia efectul distructiv. Sau de a-l reduce.
Ce e ironia? Capacitatea, nefortuită desigur, de a-i transmite cuiva prin cuvânt ceea ce cu siguranţă ar fi fost înţeles dacă s-ar fi păstrat tăcerea. Ironia nu e o formă de filosofie. Ea este doar umbra palidă a unei... prostii  „rumene”. Şi nici măcar nu e interzisă. Căci lucrurile „interzise” există numai pentru convenţionali. Pentru ceilalţi, ele poartă numele generic de... atracţii fatale.

Ironia e ceea ce desparte pe teolog de filosof... Teologul a aflat Adevărul, pe când filosoful îl caută inutil...Şi pentru că nu a avut niciodată sădită în el conştiinţa Adevărului Suprem, filosoful cântă neputinţa definirii lui, prin ironia relevării. E şi mai grea soarta filosofului de ocazie, căci deviaţiile lui întru pseudogândire nu duc nicăieri. Ba încă sunt menite să întristeze cugetul adevăratului teolog şi să înnegureze mintea celui pe care-l vedem autentic cugetător

Între inteligenţă şi înţelepciune, să o preferi pe a doua... Căci, dacă inteligenţa exprimă capacitatea de a te adapta la o situaţie-limită, într-un timp cât mai scurt, înţelepciunea construieşte puterea de a rezista în aceleaşi situaţii-limită, pe timp nedeterminat în stadiu pământean.
Inteligenţa e o ramură, înţelepciunea e pomul printre ale cărui frunze tremurânde îmi permit acum să...divaghez:

Pătruns de setea-nţelepciunii,
Visează orbul a vedea.
Dar el nu ştie că minunii
Nu-i trebuie sclipiri de stea...
Să se îndrepte către Pleoapă,
O rază de lumină-ntreagă
Străbate mai întâi furtuna...
Cum poate orbul să-nţeleagă?

Nu ochiul descoperă Înţelepciunea, ci Pleoapa... Ochiul aparţine omului, Pleoapa universului... Altfel de ce s-ar mai închide întru odihna vremelnică a somnului de aici ori întru cea veşnică a Somniei Eterne?
Pleoapa coboară ca să se deschidă Calea...şi atitudinea aceasta (de altfel o...dormitare justificată) poartă cu ea...Durerea Somnului...

***

Căzută-ntre pietre,
ostenită,
lacrima, de jos cerceta
nepătrunsul...
Crunt s-amăgea că sub ea
rădăcini o să prindă pădurea...
Lemn negru-
ars sau adus de departe-
prindea viaţă
prin ea,
Lacrima mea.

Spre apus,
cerul gemea a furtună,
spre miază-zi,
orizontul cânta.

Răsărită-ntre pietre,
lacrima mea.

 

Articole

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro