Articole

Icoane vechi

Bunicilor mei, Gheorghe şi Agripina din Ţibucanii Neamţului, pioasă amintire şi veşnică recunoştinţă…

Eram copilă şi priveam fascinată zidurile impunătoare ale minunatelor biserici în care mă purtau mai mult paşii părinţilor mei, decât paşii mei mici şi tare nesiguri…
Nu înţelegeam cum, fiind atât de multe biserici în apropierea casei noastre, trebuia totuşi să călătorim în fiecare duminică cu trenul, să străbatem apoi câţiva kilometri pe jos şi să ne aflăm în mijlocul unui nou dar al Sfintei Liturghii, atât de departe de oraş…Cu timpul însă, inima mea s-a obişnuit acolo şi sufletul îmi era încercat de chinul că s-ar putea să nu mai văd într-o zi “poveştile colorate” ale zidurilor de deasupra mea… Frescele deveniseră istoriile lumii mele şi începusem să adorm seara cu ele în gând. Prin faţa ochilor mei, se perindau sfinţii şi îngerii şi o mână nevăzută mă purta pe o câmpie infinită de nori. A fost cea mai dulce şi mai liniştită odihnă adăpostită în… somnul acelei vârste…
L-am întrebat într-o zi pe tata de ce nu mergem la o biserică mai apropiată, la o biserică pe care o vedeam mereu şi despre care aveam să aflu mai târziu că era ctitorită de Ştefan cel Mare… Şi tata mi-a răspuns: “Biserica aceea nu mai este a noastră.” Nu am înţeles cine o luase şi de ce dar nici nu am mai întrebat nimic. A început însă să-mi fie frică tare că într-o zi o să ne ia cineva şi biserica ce începuse să-mi fie duminica a doua casă. Mă simţeam atât de bine în ea încât, odată (cred că aveam aproape şase ani) am adormit în timpul slujbei pe unul dintre scaunele din partea dreaptă a naosului şi, tocmai când devenisem mai liniştită în toropeala mea, am căzut cu faţa la pământ…M-am trezit într-o cameră străină, întinsă pe un pat, cu câteva capete de măicuţe speriate deasupra mea şi m-am gândit că am făcut ceva tare rău, de au dispărut toţi sfinţii de pe pereţi… După această întâmplare, Schimonahia Melania (Dumnezeu să o ierte şi să îi odihnească sufletul în pace) s-a gândit să mă ia lângă ea la strană…ca să nu mai adorm şi…să învăţ “ceva folositor”: cântările bisericeşti…Tot de la ea am învăţat şi cititul în slova veche, pe care însă urma să îl aprofundez peste cincisprezece ani, studiind paleografia…
Nu ne-a luat nimeni biserica aceea dar a plecat ea de lângă noi. Icoanele sfinţilor copilăriei mele au rămas acolo închise şi primul meu duhovnic, părintele nostru pe care-l iubisem atât de mult cu sufletul meu de copil, a luat biserica şi a vândut-o (asta îmi spusese tata). Nu am înţeles multă vreme cui a vândut-o şi pentru câţi bani şi nu am înţeles nici de ce o văd tot acolo dar nu mai pot intra în ea…
Am plâns atunci (cum parcă nu mai pot să plâng acum) şi după treptele înalte şi pline de zăpadă din curtea ei, şi după măicuţele care s-au risipit, şi după preotul anilor mei mici, sub al cărui patrafir mi-am mărturisit primele păcate… Biserica a rămas totuşi acolo dar pe părintele nu l-am mai revăzut niciodată…
Am plâns şi după casa lui ‘nea Dumitru şi a soţiei sale Elena, care ne chemau de fiecare dată la ei la masă, după slujbă… Nu aveau pe nimeni şi înţelegeam că noi eram bucuria lor săptămânală. Acolo, în liniştea unei camere cu ferestrele mici, în care mirosul de gutui se amesteca cu cel de tămâie, citea tata rugăciunile de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie, pentru noi toţi…
În scurtă vreme (peste ani, dar anii treceau parcă din ce în ce mai repede, şi eu eram acum înaltă cât tata) s-a ridicat în satul acela o altă Biserică a lui Hristos, un lăcaş în care aveam să fiu eu însămi, la 20 de ani, mireasă…
*
În sărbătorile mari, mergeam la bunicii mei…Alte zile fericite îmi cuprindeau sufletul ca într-o coroniţă de ghiocei, căci florile amintirilor din primii ani nu pot fi decât firave şi albe…
În satul acela întins şi cu oameni gospodari, se afla o biserică albă şi foarte înaltă, dar nici asta “nu mai era a noastră”… Mergeam în cimitirul din spatele ei şi aprindeam cu părinţii şi bunicii lumânări la morminte dar aveam mare năduf că biserica era mereu încuiată şi nu puteam să-i privesc poveştile de pe ziduri, poveşti despre care aflasem între timp că se numesc Evanghelii, că sunt adevărate şi presărate cu multă suferinţă, cu moarte, cu înviere…
Într-o zi, m-a cuprins o fericire mare când am văzut uşa neagră de fier dată la o parte şi n-am mai stat pe gânduri, alergând înăuntru... Imaginile acelor clipe mi se succed şi acum pe sub retină… deşi cu repeziciune, totuşi cu claritate…Vedeam mult verde, culoarea ierbii crude…şi în tot verdele acela, chipuri minunate de sfinţi şi de îngeri…Atâta lumină în priviri şi totuşi atâta tristeţe…nu am mai văzut niciunde…Atunci mi s-a spus ca biserica fusese “a noastră” dar că nu mai era  “din anii ‘30-‘40”.
În curând, în cimitirul din spatele ei l-au dus şi pe bunicul…Aveam paisprezece ani în ianuarie 1987 şi mă vad (parcă a fost ieri) rezemată de copacul acela înalt, un stejar dacă îmi aduc bine aminte, iar în faţa mea, aşezat în mormânt, era omul care mă luminase cu vocea lui minunată, cu cântul din fluier dar mai ales cu povaţa înţeleaptă :”Să asculţi de părinţi şi să păstrezi credinţa noastră cea adevărată.”
Plângeam de tristeţe că el nu mai e…Plângeam că l-au dus în biserica aceea în care slujeau preoţi străini (deşi el mergea duminica, peste deal, câţiva kilometri să ajungă la biserica în care slujea Părintele Constantin)…

4
5

Plângeam că l-au dus prea repede la mormânt şi că slujba de <rămas bun> mi se păruse prea scurtă…Şi chiar fusese slujba aceea prea scurtă, căci avuseseră preoţii cei străini grijă…Şi nici nu acceptaseră să-i aducem pe preoţii noştri…

*

În ziua aceea de ianuarie, când mai răsunau încă în auz colindele şi cântecele de stea ale sărbătorilor adevărate (acum începusem să înţeleg diferenţa dintre cele două cuvinte“vechi” şi “nou” şi ştiam că nu sunt doar două simple adjective), a plecat odată cu bunicul meu şi copilăria mea…
În inima bunicii şi a fiilor ei, plânsul a fost cu mult mai profund şi amar iar iubirea cu mult mai mare căci, la numai trei ani de la stingerea bunicului, în curtea copilăriei mele a început să se înalţe o biserică pentru toţi păstrătorii adevăratei ortodoxii.
Văd şi acum în vis casa bătrânească ce purta muşcate la ferestre, cu prispele înguste şi nu prea înalte, cu stâlpii de lemn în ornamente florale verzi şi cu acoperişul de şindrilă înnegrită…
Văd şi acum în vis grajdul în care m-a dus bunicul să-mi arate că şi vaca şi calul fac cruce, cu piciorul drept din faţă (“iar omul se culcă de multe ori neînchinat, mai rău decât un dobitoc”)…
Văd fierăria unde bunicul, un autodidact în felul lui, meşterea de la putini până la căruţe întregi, sau potcovea caii celor din sat…
Văd şi acum în vis livada cu meri şi peri, cu cireşul altoit (din care nu prea apucam să mănânc cireşe că eram mulţi şi fericirea era a aceluia care venea la vreme) şi cu prunii bătrâni dar care făceau încă nişte prune mici şi galbene, cu gust de vanilie…
Îl văd şi pe bunicul în visul meu: înalt, uscăţiv, cu părul alb şi ondulat şi cu mustaţa răsucită sub care zâmbetul devenea parcă un fagure de miere… Gust cu privirea şi azi de pe buzele lui cântecul: ”Inimioară, inimioară/ De-aş ajunge pân’ la vară/ Să mă bată vânt de vară/ Şi ploaie de primăvară…// Inimioară ce să-ţi fac/ Ce bucate-ţi dau, nu-ţi plac/ Că eşti negră ca tina/ Şi amară ca fierea…//
Ochii minţii mele privesc opaiţul veşnic aprins şi candela de la icoanele Preacuratei Fecioare Maria şi Sfântului Gheorghe din camera în care dormeam noi, cei cinci nepoţei, alături de bunicul şi de bunica…Mai ales, alături de bunicul, căci eram “puiganii” lui şi ne strângeam să ne spună poveşti…Nu conteneam râsetele noastre până târziu în noapte, nici când el adormea obosit de munca de peste zi, iar noi îl chinuiam trăgându-l de mustaţă, fiindcă rămăsese la jumătatea poveştii, nici când bunica striga:”Da’ gata, măi omule!...”
Pe bunica mi-o amintesc mai clar din ultimii ani ai vieţii. A apucat, din mila Domnului, să vadă Biserica înălţată căci, ostenindu-se (octogenară fiind) să facă de mâncare la oamenii care lucrau pentru sfântul lăcaş, se ruga: “Ajută-mă, Doamne, să văd Biserica terminată şi apoi pot să mor!”…S-a stins la două luni după marea sfinţire, la vârsta de 90 de ani, în decembrie 2001.
La puţin timp, am primit de la un unchi vechiul Ceaslov din care citea necontenit bunica şi o cutie cu actele ei, câteva fotografii vechi şi scrisorile pe care i le scrisesem eu (“de la facultate”, cum obişnuia să spună ea…)
Acolo am găsit carneţelul cu “învelitoare” verde în care ea a scris cu creionul versurile pe care bunicul le cânta în tinereţe duminica la horă, atât cât şi le-a mai amintit…Le-a scris pentru mine, însă de fiecare dată când voia să mi le dea, nu ştiu cum se făcea dar nu le mai afla şi plecam dezamăgită că nu am acel carneţel încă… Începusem chiar să cred că el nici nu există…
Dar şi-a respectat bunica promisiunea înainte de moarte, căci tot ea l-a găsit şi l-a pus la loc sigur, în cutia învelită cu hârtie argintie. Nu ştia însă că aveam să-l transform, peste ani, într-o cărticică…

*
Pătrund acum cu sfială în “curtea bunicilor mei” devenită curtea tuturor oamenilor cu bună rânduială… Porţi mari şi albe, filigranate în fier, sunt deja deschise…În locul băncuţei fixate în gard, pe care atunci ne înghesuiam noi, copiii, se înalţă azi o troiţă întru slava lui Dumnezeu şi spre amintirea celor care au fost…Citesc pe frontispiciu: “Iată, eu vin curând; şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui…” (Apoc. 22:12). Înăuntrul troiţei, icoana Sfântului Ioan Botezătorul şi flăcările lumânărilor de ceară curată…
Alee albă pe locul grajdului de altădată, iarbă deasă pe vechea grădină de flori a bunicii, cruce albă din piatră pe fostele rădăcini ale agudului, din care bunicul se chinuia să alunge graurii şi în care noi ne urcam pe furiş (ni se interzisese, căci era înalt şi ne puteam “schilodi”) coborând cu mult mai negri decât urcaserăm…
Peste sufletul casei bătrâneşti de altădată, se înalţă acum Duhul Sfânt al Dumnezeirii, prin Biserica lui Hristos pe care o poţi vedea strălucind în soarele dimineţii cale de câteva sate…Ornamentele turnurilor amintesc de biserica domnească de la Curtea de Argeş iar pictura îmi aminteşte mie de sfinţii copilăriei, de icoanele sub lumina cărora adormeam, acoperită cu o plapumă uşoară de nori… Nu mă mai întâmpină în curte bunicul şi bunica, nici lângă Icoana Maicii Domnului, în faţa altarului, chipul preoţilor pe care i-am cunoscut atunci cu ochii, mintea şi inima mea de copil…
S-au înnoit generaţiile, şi de “copii duhovniceşti”, şi de slujitori ai altarului dar a rămas aceeaşi sete a sufletelor noastre după milostivirea lui Dumnezeu, aceeaşi nevoie de a scăpa de povara păcatelor, rostită poate cu un glas mai stins şi acoperită deseori de povara acestei vieţi nebune dupe cele deşarte…
Nu mai sunt Gheorghe şi Agripina, bunicii mei…Nu mai sunt preoţii de atunci… Constantin, Vasile, Nifon… Le-au urmat Calea… Ioan, Mihai, Pavel, Petru, Ioan… şi ştiu că Dumnezeu i-a rânduit spre un nou folos al sufletului meu, acum că nu mai sunt copil şi am atâta nevoie de ei…
Ce pot să spună buzele mele nevrednice de azi, pentru a nu striga în deşert, decât: Slavă întru cele de sus…şi milostivire pentru cele de jos?!…
Nu voi încărca povestea cu un sfârşit banal şi plat, ci vă las pe voi să o continuaţi, judecând semnificaţia şi valoarea următoarei întâmplări minunate a fiinţei mele…     
Vorbeam deunăzi cu Preacucernicul Părinte Arhimandrit Nifon Marinache, unul din marii noştri duhovnici, pe care-l afli la Mănăstirea Slătioara în locul de taină al chiliei simple, la cei 93 de ani, mereu cu o seninătate şi cu o bunătate ce nu îţi pot aduce în suflet decât o imensă bucurie că eşti printre cei care i-au trecut pragul şi i-au ascultat povaţa… Se certa pe sine Părintele cu asprime, neştiind că de fapt eu simt lucrul acesta ca pe o ceartă binemeritată, îndreptată către nevolnicul meu trup şi rătăcitul meu suflet: ”Ce sunt eu? Un gunoi în mijlocul vârtejului…un nimeni…Ce să luaţi voi bun…de la mine?...”
Preacumintele Părinte de unde să ştie că Sfinţia Sa vorbea despre mine?... Sau poate că ştia dar trebuia să descopăr asta şi eu, nevrednic purtător al icoanelor vechi ale copilăriei numai într-un colţ al inimii…şi călcător cu paşii trupului doar pe cărarea de vânt…

(Articolul a fost publicat în numărul 15 al revistei Tradiţia Ortodoxă, în martie 2007.)

*Acest text a fost inclus ulterior şi în volumul Ana Vîrlan - Din drag, cu dor... numai pe jumătate folclor, publicat în februarie 2009 la Editura Crigarux, Seria Patrimoniu - ISBN: 978-973-7799-53-1.

Articole

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro