Articole

Maramureş (pseudoreportaj)

20-22 iulie 2005
I.

Azi m-am întors din Maramureş…2 zile, atât am trăit bucuria de a simți cu adevărat aproape o zonă… multdorită... Două zile, dar am văzut şi auzit atâtea, cât pentru o viață întreagă...
Maramureşul a însemnat pentru mine, până acum, Iza şi Mara, porțile sculptate, pălăriile de paie numite clopuri, bisericile din lemn şi...fraţii Petreuş...
Poate, din când în când, mai îndrăzneam să gândesc la Cimitirul Vesel de la Săpânța...pe care îl situam undeva pe la Baia Mare...Şi…atât.
Dar...m-am înşelat (oarecum) asupra multor lucruri legate de Maramureş...
*
Două zile pe granița de nord/nord-vest a României...unde, dacă te chinui să arunci mai tare cu...piatra...o “țipi” peste Tisa, drept în obrazul...Ucrainei...
Noaptea, pe şoseaua ce duce de la Sighetul Marmației către Săpânța  nu poate fi “reperată” decât poliția de frontieră…de obicei şi, din cand în când, câte un grup restrâns de indivizi care…se ocupă cu traficul de …țigări şi cafea... (“dincolo”, în ex-sovietica republică, sunt încă foarte ieftine aceste produse...)

*
Miercuri seara am părăsit urbea natală, Piatra Neamţ, pentru un drum de şase ore până la Sighetul Marmaţiei, unde voiam să schimbăm pompa de injecţie la un Ford Galaxy. Până la urmă, au fost schimbate mai multe...căci am luat şi cauciucuri (numite « gume » acolo) la jumătate de preţ faţă de Moldova…
Traseul urmat a fost destul de concentrat în localităţi cu renume şi…totuşi scurt ca itinerariu,  pentru cât ne-am aşteptat noi să…dureze :
Piatra- Bicaz- Borca- Broşteni- Vatra Dornei- Iacobeni- Borşa- Vişeul de Sus-Vişeul de Jos, Rona de Sus, Sighetul Marmației, Săpânța...în total, aproximativ 400 km.

*
Pentru început, barajul de la Bicaz ne-a oferit un spectacol greu de închipuit şi infricoşător, în « simplitatea » lui…
Nimic altceva decât un perete (se zice…solid) de beton şi…4 ecluze imense, deschise către…întreaga Vale a Bistriței…acum câteva zile inundată…
Una, două...mai treacă-meargă dar...patru ecluze cu un debit infernal al apei în cădere...şi toate deschise... lucru mai rar...
Zgomotul mi-a rămas în ...ureche mult timp şi încă îmi mai stăruie în suflet...

II.

Drumul « încolo » a fost oarecum precipitat…de sârguinţa cu care a trebuit să ne urmăm “ghidul” pe şoselele din nordul patriei...”Şosele” e mult spus...
De fapt,”ghidul” sau personajul care trebuia să se ocupe la Sighetul Marmaţiei de masină ...se întorcea (cu o zi mai devreme, cum urma să aflăm mai târziu) cu familia de pe litoral...Familia - soţia şi un băieţel de 7 ani...
Probabil, omul se visa pe vreo autostradă, căci - în ciuda întunericului, a gropilor de pe şosea şi a umezelii - gonea nebuneşte...
Am ajuns la destinaţie în plină noapte…Deşi am avut intenţia de a căuta o pensiune în care să rămânem până dimineaţa, am fost categoric invitaţi să rămânem la familia respectivă... Prezentările s-au făcut abia acolo...(lucru care m-a mirat, căci însoţitorul meu nu e omul care să fie convins aşa de usor, mai ales de nişte...necunoscuţi).
Aşadar, ne aflam în casa lui Cosmin Rednic din Sighetul Marmaţiei...
“Casa” e putin spus...Ce ni s-a oferit era de fapt “casa de oaspeţi” iar gazdele ocupau altă casă, în aceeaşi curte.

*
Ceea ce m-a frapat, şi în drumul de plecare şi în cel de întoarcere, a fost aspectul satelor maramureşene…
Sate cu…palate…Case imense, în marea majoritate caracterizate prin bunul-gust şi amplasarea excelentă la…şoseaua naţională…
Curţi spaţioase, garduri moderne, jardiniere la balcoane, acoperişuri din ţiglă verde sau roşie…toate trădau starea materială excelentă a proprietarilor…
Şi totuşi…nici o lumină aprinsă…deşi nu era încă ora de somn...
Ici-colo cate o cameră cu ferestrele luminate...
Mi-am adus aminte că am văzut acum vreun an un reportaj la TV cu satele maramureşene din care lipsesc familiile tinere...
Răspunsul?...Ungaria, Austria, Franţa, Spania...
Mai puţin Italia...căci ea a fost ... « populată » de… coprovinciali de-ai noştri (moldoveni).

*
Despre situaţia profesională a gazdelor noastre am aflat mai multe dimineaţa, la cafea...
El, se ocupă cu...automobile de import şi piese de schimb...
Ea...se ocupă de...”el” (in rest, nu prea vrea să o încurce pe menajeră...)
Iar copilul, aflându-se sub pragul responsabilităţii... celor “şapte ani de acasa”...nu se ocupă (deocamdată) decât cu...joaca.
Despre situaţia materială, nu era necesar să mai aflăm nimic...Se vedea cu ochiul liber sau, în anumite circumstanţe, se “înţelegea de la sine”...
Locul de muncă al tatălui, un service auto (proprietate personală), vecin cu casa...
După vizita de rigoare a...acareturilor  (cred că nici un român nu se laudă mai mult decât maramureşenii), ni s-a spus că...putem să vizităm oraşul, că are cine să se ocupe de...maşină...
Şi...am plecat...să descoperim fosta reşedinţă de judeţ, cel mai mare oraş al Maramureşului... secolului al XIX-lea...

III.

După câteva minute de la ieşirea din curte, eram deja dezorientaţi...Ne simţeam în centru...şi nu era (totuşi) nimic de văzut... Nimic cu valoare culturală...Ne-am dat seama că am făcut greşeala de a nu întreba ...ce poate fi vizitat în Sighet...până după-amiaza (timp în care Lili, soţia lui Cosmin, urma să se afle la cosmetician... iar masina noastră să sufere, de asemenea, o...cosmetizare ...mecanică...). 
Eu mă limitasem la o discuţie, în filigorie (foişorul din mijlocul curţii), despre amplasarea Săpânţei la numai 20 km de Sighetul Marmaţiei şi am primit promisiunea că, după vreo 3-4 ore, chiar dacă maşina nu va fi pregatită pentru drum, vom merge într-o excursie la cea mai inaltă construcţie de lemn din Europa (mănăstirea Săpânţa-Peri), la Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi la o...păstrăvărie unde “vizitatorii” se pot autoservi...cu peştisori zglobii de ...apă repede...

*
Am confundat noi centrul oraşului şi, drept să spun, nu ne-am înşelat cu nimic...Cum să nu-l confunzi, când toate seamănă între ele şi...nu sunt diferenţe de preţ?!
Toate sunt mai ieftine decât în Moldova: începând cu răcoritoarele, mâncarea şi…presa locală (mi-am făcut un obicei: oriunde ajung în ţara asta, cumpăr ziare locale)…
O chelneriţă ne-a spus că putem vizita Muzeul Etnografic al Maramureşului şi...Memorialul de la Sighet.
Ne-am întrebat: doar atât?
Nu aveam însă de unde să ştim că, după 3-4 ore, urma să fim...”plini” de tot ceea ce am văzut şi am simţit...
Sătui...de atâta ...“văzut”...

*

Sunt locuri şi lucruri în lumea asta pe care vrei să le vezi şi să le revezi...
Şi locuri pe care, după ce le-ai văzut o dată, faci tot posibilul să le uiţi…
În a doua categorie se înscrie pentru mine Memorialul de la Sighet- fosta închisoare politică, loc în care au sfârşit mii de intelectuali români, în perioada comunistă…
Loc în care s-a stins şi Iuliu Maniu…
Alături de Gherla, Jilava şi Aiud, Sighetul a completat (in mod voluntar şi fatidic) careul celor patru aşi, în materie de detenţie politică…
Singura diferenţă dintre Sighet şi celelalte trei închisori a fost faptul că la Sighet nu erau închise femei...
“Regimul”  era cel mai greu de suportat...
La Sighet…au fost cei mai mulţi morţi şi cei mai mulţi dispăruţi fără vreo urmă…Sighetul a fost loc al claustrării fizice şi morale iar Memorialul de azi e loc al…refuzului UITĂRII.

IV.

De mult timp mi-am dorit să văd o poartă maramureşeană “la ea acasă”…Nu în Muzeul Satului (există şi în apropierea Sighetului un muzeu al satului, amenajat în aer liber), nu în manualele de limba română- la capitolul “folclor” şi... nu la televizor…
Pur şi simplu…o poartă prin care să păşească trecătorul şi sub care să perceapă transfigurarea…căci se spune că…porţile maramureşene aduc cu ele o energie debordantă şi vioiciunea în dans…Ele marchează poate singura…”trecere” către autenticitatea unor credinţe populare aparţinând …enclavei DACILOR LIBERI, amintindu-ne nu numai unde ne sunt rădăcinile etnice… ci şi unde ne e…izvorul rugăciunii fără de glas…
Tara Oaşului şi Basarabia: pietrele noastre nestemate şlefuite “aici” şi vândute “dincolo”…

*
“De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românu plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate…// (Eminescu- Doina)

*
Dar nu am zărit nici o poartă maramureşeană în satele obişnuite…
“Palatele” satului contemporan se desprind de trecut şi privesc încrezătoare în…În ce? Nu se stie!

*
Aşadar, singura poartă autentică, sădită în bătaia vântului şi razele soarelui, în lumina lunii şi lacrimile cerului, marchează- în mijlocul unei păduri de foioase- intrarea în perimetrul mănăstirii Săpânţa-Peri…Atât am văzut acolo…
Ori poate ...nu am ştiut noi să căutăm?!

*
După unirea Maramureşului cu “Ţara Mamă”, începând cu anul 1921, prin iniţiativa profesorului Gheorghe Vornicu şi sub impulsul ASTREI (societate etnografică şi de folclor), începe o acţiune amplă de organizare a unui Muzeu Etnografic al Maramureşului, care se deschide în 1926. În 1940, după “încorporarea” Maramureşului la Ungaria, colecţia muzeului se pierde.
După război, în 1954, muzeul local se reînfiinţează prin acţiunea lui Francisc Nistor, care străbate satele Maramureşului, realizând o nouă colecţie ce stă la baza muzeului actual.
Asta am putut afla la intrare...unde un tânăr ghid, probabil proaspăt absolvent de istorie, a preferat să întreţină discuţia cu o domnişoară în mini...decât să ne conducă prin muzeul pustiu...

Sălile sunt dispuse în circuit deschis şi sunt structurate pe categorii ale culturii populare. În primele, sunt prezentate ocupaţiile de baştină ale maramureşenilor (putem spune...ale dacilor liberi) –vânătoarea, pescuitul, „arcuitul” (vânătoarea de albine) – ilustrate prin obiecte folosite în practicarea acestora.
Apoi sunt ilustrate ocupaţiile principale, care sunt cele de tip agro-pastoral, la care se adaugă ”butinăritul” (adică lucrul la pădure) şi plutăritul, Maramureşul fiind bogat atât în păduri de foioase, cât şi de conifere.
În expoziţie sunt prezentate: inventarul unei stâne, uneltele folosite de femei, industria casnică textilă, mobilierul ţărănesc specific zonei, elemente de arhitectură populară recuperate de la casele vechi care s-au demolat, textile de interior, portul popular, bijuteriile şi podoabele (zgărdane, „zgărzi scumpe” din coral, cununi de mireasă), costume de copii şi adulţi, costume de mireasă, portul specific grupului etnic ucrainean, ceramică autohtonă – aşa-zisa ceramică de Valea Izei, de factură neobizantină, smălţuită şi zgrafiată.
O expoziţie specială este formată dintr-o colecţie bogată de măşti, care excelează prin celebrele măşti folosite în drama liturgică Viflaimul (moşi, diavoli, moartea, filosofii de la curtea lui Irod) dar şi măşti folosite în jocul caprei sau jocul ursului.
În cadrul muzeului mai sunt expuse şi icoane pe sticlă (centrul de la Nicula) şi icoane pe lemn (din sec. XIV-XVII), completate de sculpturi în lemn recuperate de la vechile troiţe de hotar.
La ieşirea din muzeu, mi-am cumpărat o carte de folclor maramureşean (pentru conformitatea detaliilor de mai sus) şi...nu am rezistat tentaţiei, achiziţionând şi un set format din brăţară şi...zgărdan...

V.

Biserica ortodoxă ucraineană (construită de către ruteni ca biserică greco-catolică) a fost ridicată în perioada 1802-1804. Au trecut peste ea două secole...
Privind-o, mi-am adus aminte de o alta, ridicată de către prizonierii poloni, la Viena, în cinstea regelui Ian Sobieski, biserică pe care am vizitat-o în prima zi de Paşte a anului 2003.
Rutenii, la noi...polonezii la Viena...
Din păcate, nu am putut admira pictura interioară a bisericii ortodoxe ucrainene, deoarece nu era deschis decât pridvorul...

*
În chiar…centrul Sighetului…hărţile…Una a judeţului Maramureş (ne-am dat seama că ne aflam “ pe graniţă”) şi alta a oraşului…
Reprezentările grafice, oricât de utile s-ar fi vrut, nu puteau să nu stârnească un zâmbet măcar... (panourile metalice erau imense şi cam...viciau peisajul)...

*
Într-o notă (oarecum) serioasă:
Poziţia- 47.55’00” lat N, 23.55’00” long E, altitudinea vetrei 274 m, suprafaţa vetrei 111 km pătraţi, populaţia- 47.000 locuitori; prima atestare documentară- 1326, temperatura medie anuală 8.5°C (46°F), precipitaţii 743 mm/an...

Sfidând rigurozitatea...geografiei fizice,
o adresă de ...suflet: Sighetu Marmaţiei, Ţara Maramureşului, România, Europa, Terra...

4
5

VI.

Sighetul este vechea capitală a Ţării Maramureşului, care apare în documente încă de la 1199. Oraşul, situat la confluenţa râurilor Iza şi Tisa poartă un nume ce se regăseşte în limba strămoşilor daci în forma "zeget" şi însemna... “cetate”.

*
Sighetul, fiind situat la circa 15-17 km de centrul geografic al Europei (marcat de o bornă pusă de Societatea de Geografie a fostului imperiu, la 1876) a evoluat de-a lungul timpului în specificul burgurilor central europene. Spre Sighet, de sute de ani s-au îndreptat oamenii Maramureşului de pe toate văile, aşezarea dezvoltându-se ca o minicapitală. Aici au funcţionat instituţiile voievodatului, mai târziu ale comitatului, cele ecleziale dar şi social-culturale: şcoli (1560) care  vor dezvolta cu timpul o universitate (1836).


*
Astăzi, centrul civic al oraşului s-a păstrat ca printr-o minune şi chiar dacă, prin reforma nefastă din 1948 oraşul şi-a pierdut statutul de resedinţă de judet, el rămâne capitala culturală a Maramureşului.
Actuala Primărie a Sighetului a fost zidită în perioada 1896-1897 ca tribunal comitatens, iar, din anul 1947, şi-a schimbat destinaţia în primărie.

VII.

*
Închisoarea din Sighet, construită în 1897, a fost proiectată pentru 120 de deţinuţi. A funcţionat ca închisoare de drept comun până în 1944, când a devenit lagăr sovietic, ulterior făcându-se repartiţia foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S.
Din 1948 a fost loc de detenţie pentru tinerii intelectuali şi pentru ţăranii maramureşeni.
Închisoarea a devenit, în anul 1950, „Închisoarea miniştrilor”, fiind aduşi aici (în doar o singură noapte)  80 de demnitari (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), majoritatea... nejudecaţi. Lor li s-a alăturat mai apoi un grup de 43 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici.

*
Penitenciarul era considerat „unitatea de muncă specială”, cunoscută sub numele de „colonia Dunărea”, dar era în realitate un loc de exterminare pentru elitele ţării şi, în acelaşi timp, un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera cu Uniunea Sovietică fiind situată la mai puţin de doi kilometri. În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva, închisoarea de la Sighet a redevenit penitenciar pentru deţinuţii de drept comun.
După 1989, închisoarea s-a transformat în Muzeu al "Gândirii Arestate" şi Centru Internaţional de Studii asupra Totalitarismului, loc de reculegere şi omagiu pentru numeroasele personalităţi politice, istorice, culturale şi bisericeşti, „epurate” din cauza ostilităţii faţă de regimul instaurat în martie 1944.

*
În 1993, poeta Ana Blandiana a avut iniţiativa elaborării unui proiect de transformare în memorial, proiect prezentat şi...aprobat în Consiliul Europei...
Restaurarea penitenciarului (care, după 1977, a fost dezafectat ca inchisoare) a început, în 1994, cu repararea acoperişului şi construirea unui Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune, urmând repararea şi amenajarea muzeului propriu-zis, cu lucrări interioare la etajele I şi II.  Celulele nu au avut de suferit, păstrându-se aceeaşi structură cu câte 10 celule mici pentru izolare şi 4 celule comune, plus celula „neagră”, la fiecare nivel.  După aceea, au urmat reparaţiile  la faţade, în curte şi în împrejurimi.
Muzeul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost deschis publicului în 1997.

*
Fiecare din celulele de la parter încearcă să evidenţieze aspecte din istoria personală, viaţa unor reprezentanţi de marcă ai elitei politice şi religioase din perioada interbelică a României. Ne-au impresionat sălile dedicate lui Corneliu Coposu, Emil Haţieganu, Alexandru Todea, Iuliu Hosu, Ilie Lazăr, Alexandru Lepădatu sau Marton Aron.
Dar, celula în care a murit Iuliu Maniu are cu mult mai multă încărcătură emoţională...
Celulele de la primul etaj au fost amenajate pornind de la nişte teme precise – cultura în România comunistă, deportarea, rezistenţa anticomunistă, suferinţele Bisericii, regimul de detenţie din închisorile politice.
La etajul al II-lea se găsesc doar două săli amenajate, cea a lotului Vişovan (primul lot de deţinuti politici ai închisorii din Sighet) şi cea în care a murit Gheorghe I. Brătianu. În cadrul muzeului, există două expoziţii dedicate unor personalităţi de seamă ale perioadei interbelice care şi-au aflat sfârşitul aici: Iuliu Maniu şi Gheorghe I. Brătianu.
De asemenea, există la intrare o minilibrărie cu lucrări-document, legate de suferinţele Sighetului, ale Jilavei, Gherlei sau Aiudului...

*
Am încercat să imortalizez Sala Hărţilor, Galeria Victimelor, celula în care s-a stins (la 80 de ani) Iuliu Maniu, Sala Preoţilor, camera de anchetă (cu lumina intermitentă plasată în ochii deţinutului şi.....o listă întreagă cu metodele de tortură***...), sala dedicată mişcării de rezistenţă din munţi (E. Rizea)...armele utilizate de securitate, haine care poartă urme de gloanţe şi urmele împunsăturilor de cuţit...pereţii tapetaţi cu versuri din închisoare, geanta de voiaj a lui Iuliu Maniu, sala...celor doi academicieni de...”RENUME MONDIAL”, sala cu material demolat din bisericile bucureştene (Antim, Sfânta Vineri...), curtea interioară cu zidurile ce poartă numele celor pieriţi în închisorile comuniste ale României, spaţiul de reculegere şi rugăciune, locurile...”preferate ale gardienilor”- foişoarele din colţurile... strategice, curtea interioară cu grupul statuar aparţinând lui Aurel Vlad- “Cortegiul Sacrificaţior”...
Ceea ce nu am putut fotografia, se află în sufletul şi mintea mea...Şi se va mai afla încă, mult timp de acum încolo...

*
Memorialul de la Sighet a fost declarat “ansamblu de interes naţional”. Consiliul Europei îl nominalizează printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi “Memorialul Păcii” din Normandia...
În 2000, i-a fost decernat “Premiul Unesco Corneliu Coposu” pentru “toleranţă interetnică şi interconfesională”.

*** Iată că mă simt obligată să revin cu lista acţiunilor de tortură aplicate în închisoarea de la Sighet (listă afişată azi pe unul din pereţii unei foste camere de anchetă): bătaia cu bastoane subţiri de lemn sau de cauciuc, pe spate- smulgerea unghiilor de la mâini şi de la picioare- ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei, fără ca aceasta să se poată mişca- ancheta însoţită de şocuri electrice- arderea tălpilor anchetatului cu flacără oxiacetilenică- bătaia la tălpi- ancheta cu ţigara aprinsă aplicată de preferinţă pe scrot sau pe abdomen- bătaia în cap cu ciomagul- bătaia la testicule cu un creion greu- ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei- atârnarea anchetatului cu capul în jos- bătaia cu vârful sau cu tocul cizmei peste gura anchetatului- forţarea celui torţionat de a mânca în genunchi pe podeaua celulei, cu mâinile legate la spate, ciorba fierbinte din gamelă- crucificarea pe perete- metoda tapetului- bătaia la palme cu cravaşa, cu vâna de bou sau cu o scurtătură de lemn rezistent- înjurăturile cele mai abjecte- loviturile aşa-zise...libere- strivirea unghiilor cu un cleşte special- introducerea de beţişoare între degetele victimei- prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme, deasupra meselor- ţipetele de groază şi gemetele- bătaia cu ciomagul pe spate- bătaia cu sacul de nisip- ancheta cu câinii lupi- bătaia cu cablul de cupru peste gambe- bătaia pe plăgi deschise- bătaia cu ciomagul şi apoi aruncarea victimei pe o cale ferată- bătaia cu ciomagul în fiecare zi (era administrată deţinuţilor condamnaţi sau cu termene lungi)- bătaia cu ciomagul aplicată deţinuţior puşi să alerge în cerc în jurul torţionarului- "broasca"- bătaia reciprocă, ordonată de torţionari- un tratament precedat sau urmat de înjurături şi bătaie era pedeapsa cu carcera- ancheta continuă, zile şi nopţi întregi, prizonierul fiind supus unor interogatorii fără întreruperi- ancheta cu regim alimantar cu sare în exces, fără apă- ancheta însoţită de izolare în celule umede şi întunecoase- "camera de chibzuinţă)- violarea femeilor şi fetelor- izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte- legarea de pat în poziţii incomode- interdicţie de a fi scoşi la WC zile întregi- bărbieritul cu barba neînmuiată- simularea execuţiei prin împuşcare- interdicţia ca deţinutul să se aşeze pe pat sau pe duşumea- cufundarea capului victimei de către torţionar în hârdăul cu apă amestecată cu fecale şi urină- înghiţirea forţată de către victimă, în timpul torturii, a propriilor fecale (sau ale altora) şi a urinei- încălecarea victimei culcate pe podea şi legate de mâini şi de picioare de către un mare număr de torţionari- forţarea victimei înfometate de a ţine în gură timp de ore întregi o bucată de pâine fără a-i fi permis să o mestece sau să o înghită...

VIII.

*
Există o istorie săpată în piatră pe care, cel mai adesea, o tălmăcim ca urme ale  tăriei, ale rezistenţei. Şi mai există una a materialelor uşoare, de la lut, la hârtie sau pânză, din care  se distinge lemnul săpat cu semne ce, la fel, mărturisesc despre tăriile din istorie.
În nordul ţării,  bisericile s-au construit din ce a fost mai la indemână, adică din lemn. Cultura lemnului e o cultură perisabila, au spus unii...
Mănăstirea Săpânţa Peri e din lemn solid, din arbore trăit mult, sute de ani, cu circumferinţe pe care cu greu le cuprind doi-trei oameni. Dacă ar fi să “citim” în inelele lor, ar trebui să vedem o istorie mult mai complexă, mult mai bogată şi sofisticată, de la exploziile solare la bioenergia cetelor războinice sau la calmul puţinelor zile de pace.

*
Demult, exista aici un obicei : primăvara, omul  lua securea şi se repezea în grădină să taie pomul care nu a făcut roade în anul care trecuse. Femeia  venea şi îl ruga pe bărbat să lase pomul, să se îndure de el că, la anul care… vine, va rodi. Omul nu se lăsa, se îndârjea asupra pomului şi îl certa, în timp ce femeia  mângâia pomul sterp, îi cânta, îi vorbea şi se punea chezăşie pentru el ... Iar anul următor pomul făcea roade!
Pentru arborii din pădure  oare cine se roagă? Ce energii au preluat aceştia şi ...de la cine?

*
Când unui arbore vieţuind în lume ca o carte i se termină însă veacul, acesta poate începe o altă viaţă în care omul prelungeşte istoria naturală în...arta şi credinţă. Aşa se întâmplă acolo, la Săpânţa-Peri,  într-o biserică înaltă de 78 de metri, cu o cruce de 7 metri  îmbogăţită cu 4 kg de aur!

Istoria lemnului capătă de asta dată noi valenţe. Nu doar semnele vremii astrale, inele mai largi sau mai restrânse ca o dantelărie de variaţii biologice şi energetice absorbite de pliurile lemnului, mai relaxate sau mai crunte, ci şi semnele spiritului nostru, şlefuit în timp, abstractizat în fuioare curgătoare sau în colţuri ca limitări de hybris (secure cu doua tăişuri, un fel de baltag).

*
Asa ne întâmpină sufletul şi mintea această biserică aflată încă în construcţie. Aşa avem ocazia să vedem buştenii abia transportaţi şi uneltele pe alături scobind „istoria” lemnului, dar protejându-i fibra. Se oficiază slujbe doar la subsolul din cărămidă roşie apoi, cu cât urcăm, lemnul devine preponderent, până nu mai e decât el.

*
Stâlpul principal e dintr-un brad înalt de 38 de metri. Brâul  e acelaşi pe care îl vedeam odată peste tot în Maramureş. Scările şi toate îmbinările sunt din îmbucări de lemn, o tehnică veche a construcţiilor fără utilizarea cuiului. De altfel, biserica e un munte de lemn, un colos. Se vrea o replică modernă a uneia arse cândva în Bucovina ucraineană. Suferinţa românilor de acolo se vrea mântuită acum, aici.
În Ucraina, un sat a primit dreptul la învăţătură în limba strămoşească după ce locuitorii au făcut dovada că la biserică ştiau să cânte româneşte! Au fost şi sate tăiate de istorie « pe din două ». Unul e… Săpânţa-Peri.  Acum, în noul context european, diferenţele de loc şi de gând nu mai sunt semnificative. Dacă globalizarea este mai mult economică, păstrarea identităţii revine  culturii.

*
La Săpânţa s-au tăiat arbori solizi în acest scop. Mântuirea neamului aici pare chintesenţă şi îşi are întreg rostul. Arhitectul preia motive, stilizează, încolăceşte scări, ridică stâlpi. Coloanele din biserică sunt ţărani din partea locului stilizaţi.  Se disting din lemn opincile, ţinuta dreaptă, umerii laţi ai celor deprinşi cu coasa şi capetele acoperite cu micuţa pălărie împodobită.
Sunt observate cu usurinţă motivele soarelui, rozetei, colacului de grâu, brâului unduit ca apă şi ca şarpe...
Nu-ţi rămâne decât să-ţi bucuri privirea  şi sufletul  cu imaginea bisericii, una dintre minunile contemporane intrate deja în circuitul european şi aflate în seria monumentelor Unesco.

IX.

*
Adevărat muzeu în aer liber, Cimitirul Vesel din Săpânţa se află în centrul comunei, la biserica parohială şi cuprinde peste opt sute de monumente de artă populară, cu o  înfăţişare şi o semnificaţie aparte. El constituie opera de-o viaţă a renumitului sculptor, pictor şi poet popular Ioan Stan Pătraş, activitate continuată de Dumitru Pop, unul dintre ucenicii lui.
Timp de 60 de ani, meşterul Pătraş a făurit din lemn cruci funerare, însă a făcut-o într-o manieră cât se poate de originală, alungând din lucrările sale tristeţea şi întunericul pe care le presupune ideea de moarte. El a reuşit să înlăture dramatismul, a ilustrat moartea cu luciditate şi umor, punând accent pe triumful vieţii.

*
În Ţara Maramureşului, civilizaţia lemnului, prezentă la tot pasul, a cunoscut o remarcabilă dezvoltare. Cimitirul Vesel se constituie el însuşi într-un remarcabil muzeu. Tradiţiile şi vocaţia artistică a locuitorilor, folosirea culorilor pure, calde, neamestecate, arta lucrului cu lemnul, toate acestea au fost reunite de Stan Pătraş într-o operă plină de personalitate şi originalitate, ce a dat Săpânţei binemeritatul renume în rândul etnografilor şi turiştilor.

*
Ineditele monumente din acest cimitir sunt crucile sculptate în lemn de stejar, pictate şi cu epitafuri în versuri populare. Toate crucile sunt vopsite în nuanţe de albastru, cu ornamente realizate într-o paletă de culori puternice: roşu, negru, verde, galben. Deasupra fiecărui epitaf, ce surprinde în modul cel mai sugestiv, în versuri, momente din viaţa celui răposat, se află chipul acestuia, surprins într-un moment esenţial al vieţii sale. Majoritatea epitafurilor au o notă de umor, fapt ce a atras şi denumirea de Cimitirul Vesel. Aceasta este aparent surprinzătoare prin contrastul termenilor şi exprimă elocvent semnificaţia operei lui Stan Pătraş.
Crucile sunt adevărate cronici vii ale unei comunităţi văzute prin prisma succesiunii generaţiilor.Deşi simple la prima vedere, monumentele vădesc o profundă filozofie a morţii şi a vieţii.
*

Ceea ce dă unicitate locului este mesajul pe care monumentele îl transmit - unul în care nu moartea, ci viaţa, cu tot tumultul şi frumuseţea ei, rămâne în prim-plan. Cimitirul Bisericii din Săpanţa rămâne un loc de pelerinaj unic. Este un loc în care oamenii vin să se reculeagă şi să-şi plângă morţii, însă- mai presus de toate- este locul în care sunt exprimate profund sensurile şi frumuseţile existenţei umane.

*

Epitafuri: [Eu aici mă odihnesc/ Şi Pop Toader mă numesc/ Drag mia fost clănitaru/ Şi ţuica din paharu/ Cîtm trăit păpămînt/ Tot la asta mam gîndit/ Să am ce bea şi a mînca/ Din clanitar acînta/ Dar am avut şi năcaz/ Că văduv am rămas/ Şi vă cînt de veselie/ Nu vă cînt aşa ca mie./ 1949]; [Am trăit 82 de ani/ Aci eu mă odihnesc/ Măuris Ion mă numesc/ Cîte zile am trăit/ De lucru greu mam ferit/ Miauvenit on ginere/ Şi ma fost tot binele/ Alexandru cel vestit/ De mine mult sangrijit/ Să-l trăiască Dumnezeu/ Mai mult cît am trăit eu./1964]; [Cît în lume am trăit/ Turda Ion Bilta mam numit/ Multe service am avut/ Pădurar şi agricultor/ Şi am oltoit mulţi pomi/ Cooperativa de consum/ De preşedinte ma pus/ Am fost şi primar la sat/ La toţi nu lam fost pe plac/ O zis căs om rău în sat/ Doră am făcut şi bine/ La care o ţinut cu mine/ Şi trei copii am avut/ Unu de mic o murit/ Şi să vă mai spun că cei/ Am avut două femei/ Amîn două o fost Anuţă/ Şio fost tare drăguţă/ Pe amîndouă leam iubit/ Da vă spun leam stlcit/ Dar acum imi cer ertare/ De la mic şi de la mare/ Trăit 66 ai. Mort la 1979]; [Sus pe dealul Baiţei/ Sună-mi glasul trîmbiţei/ Ce cu jale mi-a cîntat/ Să mor tînăr cu bănat/ De tractor să fiu călcat/ Lualar naiba tractorul/ Că mi-o tăiat corpul/ Şam lăsat trei copilaşi/ În lume cu greu necaz/ Şi pe mie mor jăli/ Pă lume cît vor trăi./ În veci vei fi în gîndul nostru./ 25 ai. 1982]; [Aici eu mă hodinesc/ Pop Marie mă numesc/ Alui George Deacului/ Din mijlocul satului/ Aş fi vrut să mai trăiesc/ Şi să mai bătrînesc/ Dar moartea nu ma lăsat/ Şin mormînt ma aşezat/ Tu moarte cu urît nume/ Tînără mai dus din lume/ Viaţa o lăsai la 15 ai./ 1937]; [Avionu mau adus/ Dela spital dela Cluj/ Eu aici mă odihnesc/ Stan Anuţa mă numesc/ Cîte zile leam avut/ Grea viaţa-m petrecut/ Şi grea boală am avut/ Doctori mult mau tratat/ În zadar au încercat/ Că moarte nu mau lăsat/ Pînăn pămînt mau băgat/ Lavo patruzeci de ai/ Viaţă o părăsai./ Mr. 1960/ (un avion şi o femeie lângă un doctor)]; [Aici eu mă odihnesc/ Pop Tudosie mă numesc/ Am fost găzdoaie aleasă/ Şi afară şi în casă/ Din caier lînă am tors/ Şi-am cîştigat bani frumoşi/ Dumnezeu mi-a dăruit/ Multe zile de trăit/ Domnului îi mulţumesc/ La toţi bine vă doresc/ 89 de ani/ 1901-1990].

X.

Pe mine, locurile văzute m-au impresionat în mod deosebit…Dar sunt încă departe de a fi înţeles ce înseamnă Maramureşul cu adevărat. Aşa că…nu mă voi opri aici…cu drumurile către nord-vestul ţării…Poate la iarnă, în timpul festivalului de folclor…
Nu aş vrea să închei sec prezentarea mea…Însă, mi se pare nimerit să vă îndemn la reflecţie (o reflecţie amară, ce-i drept): oare numai atât să însemne minunea aceasta semănată de Domnul pe pământ- Maramureşul ? (va urma... probabil, intr-un alt…« anotimp »)

 

Articole

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro