Articole

Mitul lui Prometeu în literatură

(fragmente din teza de gradul I)

Nimic nu este mai încărcat de semnificaţii în existenţa universală decât istoria focului. Toate civilizaţiile posedă legendele lor care povestesc despre obţinerea acestuia de către oameni. ”Răpirea” focului a căpătat de-a lungul timpului calitatea de mit fondator. La greci, după Hesiod, Eschil a fost primul care a reuşit să depăşească limitele simplei istorisiri despre Prometeu, făcând din eroul său un simbol de inteligenţă, un personaj care vrea să-i ajute pe oameni în încercarea de depăşire a propriei condiţii. După Eschil, o întreagă pleiadă greacă şi romană de creatori de cultură continuă să lărgească semnificaţiile mitului prin îmbogăţirea personalităţii eroului cu noi perspective de receptare.
În Evul Mediu, se regăsesc în literatură puţine ecouri ale acestui mit. Dacă Renaşterea înnoieşte spiritul antichităţii, făcându-l în acelaşi timp mai cunoscut, tot ea îl ignoră şi pe Eschil. În Italia şi în special la Florenţa- ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, de altfel- istoria lui Prometeu începe să suscite mai mult interes. De la Boccaccio care îl studiază îndelung, de la Marsilio Ficino şi Pico de la Mirandola, până la Giordano Bruno, Prometeu devine obiect al reflecţiei. Implicaţiile mitului la nivel general uman sau filosofic îi interesează de asemenea pe Erasmus din Rotterdam şi pe Francis Bacon.
Perioada clasicismului secolului al XVII-lea corespunde unei diminuări a valorificării temei prometeice, poate pentru că fusese ilustrată timp de atâtea secole în antichitate şi umanism.
În veacul al XVIII-lea, Prometeu devine o entitate ce încearcă să ofere o explicaţie a evoluţiei lumii, perspectiva de receptare stând sub semnul intervenţiei Secolului luminilor. Dar în această perioadă pot fi văzute înflorind în mod deosebit creaţiile teatrale şi cele muzicale (din sfera operei). Admirate sunt poveştile mitologice care scot în evidenţă mitul Pandorei, personaj responsabil cu nefericirea umană, mitul lui Prometeu pierzându-şi astfel savoarea. J.J.Rousseau vede în Prometeu un corupător care, din vina sa, a ruinat fericirea vârstei de aur a omenirii iar Voltaire salvează receptarea mitului, ridicând din Prometeu un geniu temerar care nu poate îndrepta pe om decât spre fericire. Schimbarea de receptare se produce, vârsta de aur nu se mai situează în trecutul omenirii, ci înaintea ei.
Începând cu preromantismul, scriitorii vor să stăpânească în întregime mitul, proiectând eul personal peste valorile lui. Prometeu devine acum erou simbolic.
Astfel, Goethe a lucrat nu mai puţin de treizeci de ani numai pentru Faust şi pentru a întruchipa în Prometeu un creator independent în faţa oricărei forţe exterioare lui însuşi. Imaginea unui Prometeu artist, creator, nu este oare imaginea lui Goethe?! Goethe a reprezentat el însuşi acest Prometeu înnoit, care-şi cerea dreptul la vieţuire- în planul literaturii şi chiar al istoriei ideilor- de atâtea secole.
Între 1840 şi 1900, au apărut în Franţa 40 de opere inspirate din mitul lui Prometeu, 90 în Europa, 170 în timpul perioadei romantice: este de remarcat importanţa acestei teme, care se manifestă şi în artă, nu numai în literatură. Schlegel, Byron, Shelley, Hugo văd în Prometeu imaginea unui poet creator dar neînţeles, respins („Albatrosul” de Baudelaire). Sunt percepuţi în Prometeu şi Satan doi revoltaţi şi poate că totuşi ei nu formează decât unul. Este de remarcat de asemenea curioasa analogie la nivelul semnificaţiilor, în sfera culturală franceză: Prometeu e Napoleon iar vulturul, Anglia.
Mijlocul secolului al XIX-lea îl surprinde în ipostaza de martir, fondator al civilizaţiei, campion al Revoltei, al Ştiinţei şi al Raţiunii. În 1899, „Prometeu rău înlănţuit” al lui Gide reînnoieşte în manieră neaşteptată acest mit atât de frecvent ilustrat în culturile lumii. Eroul se revoltă, îşi revendică libertatea şi are loc o emancipare la nivelul regulilor prestabilite.
Secolul al XX-lea aparţine întoarcerii la mit: niciodată nu s-au creat atâtea opere dramatice despre antichitate (Anouilh, Cocteau, Camus, Gyula, Kafka, Kazantzakis). Se creează însă un mit puternic ancorat în contingent, un mit al angoaselor contemporane - generate de războaie, dictaturi, şi de reevaluarea conceptului de umanism-  care distrug o parte a valorii sale universale.
E de dorit ca secolul ce tocmai a început, şi care se vrea în mod deliberat prometeic prin tendinţele umanităţii de a se elibera de constrângeri, să nu reprezinte un secol al distrugerii umanităţii însăşi. Timp de aproape 2500 de ani, mitul a rezistat, această extraordinară permanenţă nedemonstrând altceva decât punctul până în care el este sădit în noi. I-a interesat pe filosofi, poeţi, prozatori, dramaturgi, de-a lungul secolelor fiind sursă de inspiraţie şi pentru alte arte (sculptură, în special).
E un mit de o neîndoielnică bogăţie şi prospeţime, pe care-l putem valorifica îmbogăţindu-l şi poate că el nu şi-a epuizat încă mesajele pe care vrea sa ni le transmită.
„A fost o vreme când erau zei, dar făpturi muritoare încă nu erau. Dar când a venit şi timpul potrivit pentru acestea, zeii le-au plăsmuit sub pământ amestecând pământ şi foc şi toate câte se amestecă cu focul şi pământul. De vreme ce urma să le scoată în curând la lumină, au pus pe Prometeu şi pe Epimeteu să le împodobească şi să le împartă daruri fiecăruia după cum se cuvine. Epimeteu îl rugă pe Prometeu să lase pe seama lui toată treaba. <<La urmă, zise el, ai să vii să vezi ce-a ieşit.>> Şi, înduplecându-l, s-a pus pe lucru. Unora le-a dat putere, fără iuţeală, în timp ce pe cei mai slabi îi înzestră cu iuţeală; pe unii îi înarmă, celor ce le dădu o fire neajutorată, le născoci  un alt mijloc de scăpare. Celor hărăziţi să fie mici le dădu aripi ca să poată fugi sau le făcu parte de adăpost în pământ; pe cele mari însăşi mărimea le salva. Şi aşa împărţi şi celelalte daruri, având în vedere o dreaptă împărţeală. Acestea le orândui având grijă ca nici un neam să nu fie expus pieirii. După ce le dădu mijloace destule pentru a se apăra unele de altele, se gândi să le facă o pavăză faţă de schimbările de vreme rânduite de Zeus, îmbrăcându-le cu păr des şi cu piei groase în stare să le apere de frig şi de arşiţă şi ca să le fie fiecăruia aşternut natural atunci când se culcă. Pe unele le încălţă cu copite, pe altele le înzestră cu piei tari şi bătătorite. Apoi pregăti fiecăruia alt gen de hrană, unora din iarbă, altora din fructele copacilor, altora din rădăcini. Unora le rândui să se hrănească cu carnea altor făpturi, acestora le dădu o înmulţire restrânsă; celor rânduite a servi ca hrană acestora le-a dat o înmulţire îmbelşugată, asigurându-se supravieţuirea neamului. Dar Epimeteu, care nu era destul de priceput, fără a-şi da seama a cheltuit toate mijloacele cu cele necuvântătoare, rămânându-i neamul omenesc neînzestrat şi nu ştia ce să facă.
Fiind el în mare încurcătură, iată că vine Prometeu să vadă împărţeala; şi vede că celelalte făpturi au de toate, iar omul este gol şi desculţ şi dezvelit şi dezarmat. Sosise de acum şi ziua sorocită, în care trebuia să iasă şi omul de sub pământ la lumină. Atunci Prometeu, neştiind ce mijloace de salvare să găsească pentru om, se gândi să fure dibăcia meşteşugărească a lui Hefaistos şi a Atenei dimpreună cu focul- căci fără foc nu putea fi dobândită de cineva, nici nu putea deveni folositoare cuiva- şi în acest chip îl înzestră pe om. Astfel, omul putea să se descurce în viaţă, dar priceperea în ale politicii îi lipsea, căci ea era în mâinile lui Zeus.
Timpul însă nu-i îngăduia lui Prometeu să se ducă pe Acropole, locuinţa lui Zeus; afară de asta şi paznicii lui Zeus erau furioşi. Atunci, el se furişează în atelierul lui Hefaistos şi al Atenei, în care ei meştereau laolaltă cu drag şi, furând meşteşugul de făurar al lui Hefaistos şi pe celălalt al Atenei, le dădu omului. Şi aşa se face că omul este înzestrat din belşug pentru viaţă, iar Prometeu a fost învinuit mai târziu (din pricina lui Epimeteu), după cât se spune, pentru furt.
Deoarece omul avea în el ceva divin (datorită înrudirii cu zeii), a fost singura dintre făpturi care a cinstit pe zei, şi începu să le ridice altare şi statui; apoi articulă sunetele şi cuvintele cu pricepere, inventă locuinţele şi hainele, încălţămintea şi aşternuturile, găsi mijlocul de a se hrăni cu cele ce-i oferea pământul. Astfel înzestraţi, oamenii locuiau la început risipiţi, iar cetăţi nu erau; ei piereau din pricina animalelor, căci erau întru totul mai slabi decât ele şi dacă priceperea meşteşugărească le ajungea pentru hrană, ea nu le era de ajuns şi pentru războiul cu fiarele, căci nu aveau nici o pricepere în ale politicii, în care intră şi arta războiului. Ce-i drept, ei căutau să se adune laolaltă şi să se apere clădind cetăţi, însă ori de câte ori se adunau îşi făceau nedreptăţi unii altora, deoarece nu ştiau să facă rânduială în cetate şi din nou piereau risipindu-se. Atunci Zeus, temându-se să nu piară tot neamul nostru, îl trimite pe Hermes să aducă între oameni ruşinea şi dreptatea, pentru ca ele să fie orânduitorii cetăţilor şi legătura aducătoare de prietenie. Iar Hermes îl întreabă pe Zeus în ce fel să dea oamenilor dreptatea şi ruşinea: <<Oare tot aşa cum au fost împărţite meşteşugurile să le împart şi pe acestea? Împărţeala meşteşugurilor a fost astfel: un om având meşteşugul vindecării satisface pe mai mulţi oameni; la fel şi ceilalţi meseriaşi. Să pun tot aşa şi dreptatea şi ruşinea în oameni, sau să împart la toţi?>>- <<La toţi, răspunse Zeus, şi toţi să aibă parte; căci nu ar putea fi cetăţi dacă numai câţiva ar avea parte de ele ca în cazul celorlalte meşteşuguri; şi pune lege din partea mea, ca cel ce  nu poate ţine hotarele ruşinii şi dreptăţii, să fie nimicit întocmai ca o boală a cetăţii.”
Astfel, după ce a dăruit focul oamenilor, Prometeu e condamnat la destin tragic şi înlănţuit pe vârfurile înalte ale Caucazului unde un vultur îi devorează ficatul pentru eternitate.
Dar dacă mitul lui Prometeu prezintă un caracter tragic, acest lucru nu porneşte oare din necesitatea omului de a se desprinde de natură, chiar dacă demersul se dovedeşte a fi penibil, înainte de a se desăvârşi ca om?
Nu este de fapt tehnica cea care apără omul? Acesta nu se poate defini pertinent decât ca un arhitect al propriului spirit în căutarea cunoaşterii lumii?
Nu a vrut omul să-şi exercite mai întâi puterea asupra lumii, înainte de a o cunoaşte? Primele mărci ale umanităţii, primele semne după care recunoaştem un schelet provenit din preistorie ca fiind al unui bărbat şi nu al unei maimuţe, nu reprezintă oare obiectele care se află în jurul acestui „strămoş”?
Din acest motiv, filosoful Henri Bergson a definit omul ca fiind „homo faber” (omul care face) înainte de a fi „homo sapiens” (omul care cunoaşte).
Cu toate acestea, dacă omul este artizan şi arhitect înainte de a fi savant, ar trebui să ne interesăm în zilele noastre de raporturile existente între ştiinţă şi tehnică care sunt din ce în ce mai apropiate, chiar până în punctul în care ştiinţa pare a fi din ce în ce mai mult în slujba tehnicii.
Ideogramele peşterilor preistorice au fost schiţate de fumul focurilor aprinse probabil cu mare trudă.Vechile vetre s-au suprapus, într-un lung şir de generaţii şi s-au transformat apoi în temelie a existenţei umanităţii. Tommaso Campanella scria: „Nici un animal, chiar când are mâini, ca ursul şi maimuţa, nu ştie să întrebuinţeze focul, nici să-l atingă, nici să-l primească din soare sau să-l smulgă din pietre, să-l înteţească, să înmlădieze metalele, să coacă bucatele şi să producă sunete şi lumini.”
Arta stăpânirii focului este imposibilă fără participarea inteligenţei umane şi, ca să ajungă până în acest stadiu, individul a trebuit mai întâi să-şi învingă teama de foc făcând din el un instrument de apărare în faţa pericolelor. Dintotdeauna, omul a fost fascinat de mirajul flăcării şi doar ignoranţa şi neputinţa de conştientizare a propriilor merite l-au făcut să-i atribuie o origine supranaturală.
Elementul primordial al focului a ajuns de-a lungul generaţiilor izvor de inspiraţie al multor legende şi mituri pe care istoricul englez James George Frazer, specializat în studiul credinţelor religioase, le-a adunat şi analizat într-o lucrare deosebită stabilind totodată contribuţia fiecărei „vârste” a omenirii la valorificarea motivului focului. Potrivit vechilor legende, „focul a aparţinut mai întâi animalelor şi zeilor şi mai apoi a fost dăruit oamenilor de o pasăre binefăcătoare sau de o fiinţă cerească”.
Eroul civilizator, semn al mitului lui Prometeu în formă arhaică, are atributele unui demiurg posedând în primul rând nesfârşita libertate de creaţie. Asiro-babilonienii aveau doi eroi prometeici: unul se numea Etana, păstorul care zboară pe spatele unui vultur, până în împărăţia zeilor, pentru a căpăta semnele puterii regeşti şi iarba naşterii, celălalt este Adapa, discipolul înţeleptului Ea, care, mâniat că Vântul de miazăzi îi răstoarnă corabia, îi rupe acestuia o aripă şi, chemat fiind apoi în faţa zeilor pentru a da socoteală, reuşeşte să scape ca nevinovat, având chiar tăria de a refuza hrana menită  să-i asigure nemurirea.
Etapa ideologică prometeică este marcată în variate grade de complexitate în cultura greacă, egipteană, chineză, hindusă, etc.
La un moment dat, mitului prometeic i s-a atribuit o origine asiatică, dar Asia e menţionată ca soţie sau mamă a lui Prometeu abia în Istoriile lui Herodot. Pornind de la ideea că în folclorul popoarelor caucaziene apare simbolul uriaşilor înlănţuiţi pe piscurile muntelui, pe stâlpi de fier sau în peşteri, s-a susţinut originea caucaziană a legendei titanului elin.
Dar Caucazul, simbol a inaccesibilităţii, una din limitele lumii conştientizate până atunci, nu apare ca spaţiu al eternizării chinului prometeic la Hesiod şi nici la Eschil. La început, grecii au cultivat simbolurile a două semizeităţi: ionic-aticul Promethia, soţul Asiei sau al Hesionei şi beoţian-locrianul Prometheus. În timp, valorile simbolistice ale primului s-au atrofiat, impunându-se numai al doilea, deşi bucurându-se de o importanţă minoră în existenţa religioasă a Eladei.
Pausanias vorbeşte despre sărbătorile ateniene care-l celebrau pe fiul lui Iapet: „În Academie există, de asemenea, un altar al lui Prometeu, care este punctul de plecare al unei întreceri ce se îndreaptă spre oraş şi care se face ţinând în mâini torţe aprinse. Întrecerea constă nu numai în a sosi cel dintâi, ci şi în a păstra torţa aprinsă.”
Sărbătorit în capitala Eladei, alături de Hefaistos şi de protectoarea cetăţii, zeiţa Atena, divinitatea olarilor şi făurarilor, Prometeu, a sporit ca renume odată cu avantajele utilizării focului, pe care oamenii le considerau daruri ale unei făpturi semidivine mai iubite decât înşişi zeii Olimpului.
Prometeu începe să fie aşadar cântat de poeţii vechii Elade. Hesiod din Ascra îl înfăţişează în poemele Teogonia (Naşterea zeilor) şi Munci şi zile. Poetul a fost însă captat mai mult de războaiele dintre generaţiile de zei, terminate prin victoria lui Zeus şi principalul mesaj al textelor hesiodiene este acela că nimeni nu se poate sustrage puterii şi voinţei zeului suprem, fără să fie pedepsit exemplar.
Eschil şi Platon, un poet şi un filosof, au reuşit să realizeze pătrunderea triumfală şi ireversibilă a lui Prometeu în galeria eroilor literaturii antice şi moderne.
Izvoarele utilizate de Eschil au fost nu numai tradiţiile ateniene ci şi resursele literare ale vremii (Titanomahia). La Eschil, Prometeu va aduna atributele mai multor zei şi eroi civilizatori. Această sinteză se completează cu ideea de a aduce în scenă contribuţia oamenilor muritori la eliberarea titanului: al treisprezecelea urmaş al urgisitei fiice a lui Inachos, Heracle (Hercules), va curăţa pământul de fiare şi monştri şi-i va reda înlănţuitului libertatea. Mentorul spiritual al pământenilor şi simbolul forţei fizice în plan uman, îşi vor da astfel mâna.
Dialogul  lui Platon, Protagoras, deşi este imaginar el aduce totuşi în atenţie un personaj real, reprezentant de seamă al sofisticii vechi. O nouă versiune a legendei lui Prometeu şi Epimeteu îmbracă veşmântul unui mit alegoric, probabil chiar povestit la un moment dat discipolilor săi de către Protagoras, cu scopul de a marca perenitatea virtuţilor umane. Personajul lui Platon este entitatea tehnică a creaţiei, „homo faber”. Prometeu începe să fie înzestrat cu calitatea de demiurg, calitate ce îl apropie şi mai mult de umanitatea atât de ocrotită de el.
Într-una din fabulele esopiene, Prometeu apare ca făuritor al fiarelor şi al oamenilor. Fabulistul grec Babrios îl vede doar ca făuritor al umanităţii. Hyginus completează legenda cu încercarea lui Prometeu nu numai de a modela omul şi de ai-i oferi puterea flăcării ci şi cu lecţia de păstrare a tăciunilor aprinşi în cenuşă, pentru a nu mai fi nevoie de a cere focul de la zei. Lucian din Samosata, în Dialogurile lui, îi omoară în perspectivă parodică pe zei, iar în dialogul Prometeu sau Caucazul realizează o interesantă sinteză a valorii mitului eroului civilizator din perspectiva tendinţei de emancipare a omenirii, aşezându-l în postura celui mai înţelept dintre titani.
Literatura paleocreştină nu acceptă răzvrătirea eroului împotriva divinităţii. Tertulian, Augustin şi Lactanţiu îi acordă însă o oarecare încredere în plan literar, pentru că Prometeu se jertfise pentru oameni, prezicând căderea lui Zeus şi anunţând venirea unui stăpân mult mai puternic şi foarte apropiat de omenire. Mitul păgân lasă treptat loc valorilor creştine: Sfântul Anton coboară şi el în iad pentru a aduce focul atât de necesar dreptcredincioşilor.
Creaţiile medievale timpurii văd în mitul lui Prometeu un echivalent al ideii de preistorie însăşi. Isidor din Sevilla îl observă ca pe una din căpeteniile străvechi căreia omenirea îi este profund îndatorată. Giovanni Boccaccio intervine cu perspectiva apartenenţei eroului la seria mentorilor omenirii: după căderea oamenilor în păcat, Prometeu îi deprinde cu meşteşugurile, ştiinţele şi artele, focul nereprezentând altceva decât lumina adevărului.

Prima creaţie artistică de valoare care aşază într-o nouă lumină mitul lui Prometeu este piesa scriitorului clasic spaniol Calderón de la Barca, Statuia lui Prometeu. Prometeu se află în postura unui Pygmalion îndrăgostit  de o statuie însufleţită cu ajutorul Minervei şi numită Pandora. Conflictul esenţial este acela dintre lucidul Prometeu şi impulsivul Epimeteu. Spiritul profund umanist al lui Calderón de la Barca este cel care oferă vigoare stilistică şi consistenţă artistică principiilor vremii sale, într-o manieră plină de originalitate. „Pandora” lui Voltaire, libret de operă în cinci acte, va fi în mare măsură tributară  piesei lui Calderón.
Însă nu clasicismul ci romantismul a reuşit să valorifice complexitatea mitului lui Prometeu. Prima etapă de valorificare a mitului  pune accentul pe ipostaza raţională şi creatoare a lui Prometeu iar a doua etapă aduce nou titanismul, pasiunea şi răzvrătirea.
Poate că un moment ideologic prometeic se dovedeşte a fi în spaţiul european Revoluţia franceză de la 1789, ce aduce în galeria marilor creatori de cultură nume noi precum acela al lui Goethe şi Shelley. Acum se va contura replica modernă a Prometeului eschilian.
Prometeul goethean va modela o întreagă galerie de statui, datorită cărora începe să se simtă stăpânul lumii şi se găseşte în ipostaza de a refuza Olimpul zeilor. Nu are nimic de împărţit cu ei, el şi-a împărţit deja spiritul în creaţiile sale. Minerva, fidela sa aliată, îi însufleţeşte poporul de lut şi tot ea intervine în primele conflicte cauzate de incapacitatea oamenilor de a poseda virtuţile sociale despre care vorbea Platon în „Protagoras”. Deşi lipseşte motivul răpirii focului şi chinul final al lui Prometeu nu ia dimensiunile ştiute, totuşi monologul goethean al eroului încântă prin bogăţia de semnificaţii.
Tudor Vianu, referindu-se la mesajul fragmentului dramatic „Prometeu” al lui Goethe, afirma: „Omul este creatorul tuturor bunurilor culturale, aceasta este pare-se concluzia care se degajă din fragmentul dramatic al lui Goethe şi care îi dă o valoare atât de reprezentativă pentru îndrumările culturii noastre.”
„Pandora”, altă piesă a lui Goethe, oferă o nouă ipostază a lui Prometeu: eroul îşi pierde îndrăzneala genială a răzvrătirii iniţiale, devenind o căpetenie a făurarilor pe care-i îndeamnă să-şi desăvârşească măiestria cotidiană. Devine un erou al prezentului în care fapta are valoarea pregnantă. De data aceasta, îmbracă haina sensibilităţii şi a poeziei Epimeteu, fratele său, îndrăgostit de Pandora. Deşi Prometeul din piesa „Pandora” a lui Goethe este lipsit de monumentalitate, el nu pierde totuşi întreaga sa energie şi prestanţă.
Byron vine să aducă titanului un omagiu liric iar Shelley poartă ideea prăbuşirii lui Zeus, întocmai cum prezisese Prometeu, autorul dramei Prometeu descătuşat devenind astfel un poet mai revoluţionar decât Eschil. Depăşind evenimentele contemporane, Shelley anunţă astfel spiritul veacurilor viitoare ce nu trebuie să aducă decât victoria celor asupriţi. Scriitorul englez creează o atmosferă originală, plină de muzicalitate şi lirism în care elementele macrocosmice şi microcosmice se află într-o perfectă armonie.
În trilogia sa, Edgar Quinet  plasează perspectiva eliberării titanului după triumfarea creştinismului şi atribuie rolurile de eliberatori ai titanului arhanghelilor Mihail şi Gavril. Îmbinarea mitologiei vechi a elinilor cu cea nouă  nu se dovedeşte a fi cea mai reuşită idee dar piesele lui Quinet încântă prin patetismul şi retorismul cultivat.
Marele poet romantic italian, Giacomo Leopardi  încearcă să reînvie tradiţia lui Aristofan şi a lui Lucian din Samosata iar André Gide în Prometeu rău înlănţuit creează un erou incapabil să-şi mai iubească propriile creaturi dar devotat vulturului care-i devorează ficatul, în prezenţa lumii moderne.
Eseul lui Albert Camus, Prometeu în infern, ne prezintă un titan răzvrătit- simbol al omului contemporan care, într-o convulsie neîntâlnită până atunci, îi înfruntă crunt pe zei.
Pornind de la Prometiada lui Eschil, Nikos Kazantzakis scrie în 1946 o trilogie ce stă sub semnul eliberării titanului înlănţuit în acelaşi timp cu eliberarea întregii omeniri.
Literatura universală s-a simţit în toate epocile ei atrasă de mitul lui Prometeu şi poate că nu a existat în creaţiile sale o figură mai reprezentativă decât aceea a titanului grec.

***
În lirica şi dramaturgia românească, calea receptării mitului prometeic a fost deschisă de Tudor Vianu prin studiul Mitul prometeic în literatura română în care sunt menţionaţi clasicii literaturii antice universale dar şi scriitorii români care au încercat să îmbogăţească cu noi sensuri şi semnificaţii povestea antică.
Într-o primă etapă a valorificării sale, mitul se regăseşte în poeziile lui  Nicolae Iorga şi dramaturgia lui Victor Eftimiu. Îl vor prelua apoi Al. Philippide, Vasile Voiculescu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, G. Călinescu şi generaţia poeţilor contemporani prin reprezentanţii ei de marcă Marin Sorescu şi Adrian Păunescu. Octavian Paler afirmă:”Fără orgoliul titanului, cerul ne-ar omorî. Acest orgoliu e focul”. Nicolae Balotă îl compară pe Hyperion al lui Eminescu cu Prometeu iar Vasile Voiculescu îşi acoperă eroul de un titanic orgoliu, făcându-l capabil de aşteptarea izvorârii focului din propriul suflet şi refuzul de a-l fura de la zei. În Cântare Omului, Tudor Arghezi renunţă la convenienţele mitice: eroul arghezian este şi un răzvrătit şi un creator de univers, în aceeaşi măsură (La stele, Flacăra păzită, Născocitorul).
Marin Sorescu recurge la demitizare, coborându-şi eroul pe pragul nelămuririlor în planul suferinţei fizice şi pe buze cu o întrebare obsesivă: „De ce ficatul?”
În Filosofia culturii, Tudor Vianu aşază mitul prometeic la baza creaţiei culturale moderne: ”Pentru moderni, lumea este o devenire perpetuă. În acest mobilism al lumii se poate înscrie cu mai mult rost firesc fapta titanului reformator.”
De-a lungul mileniilor, Prometeu a rămas acelaşi, numai modalitatea de receptare a mitului este mereu alta. În „biografia” titanului antic se consemna ca faptă exemplară formarea omului şi a societăţii, cu atributele sale religioase, literare, artistice şi politice. Existenţa eroului modern e îmbogăţită cu descoperirea pasiunii de a transforma lumea.
Mitologia şi credinţele populare, cu ecouri exemplare în întreaga artă universală, au reuşit zugrăvirea chipului titanului răzvrătit: de la Michelangelo, Rubens, Ribera, Tizian şi Brâncuşi la Beethoven, Liszt, Saint Saëns şi Honegger, marii oameni de cultură au fost fascinaţi de impozanţa acestui erou şi, de ce nu, de atitudinea prometeică a omului universal.
În arta cuvântului, mitul lui Prometeu a devenit sinonimul ideii de evoluţie a omenirii găsindu-şi ilustrarea în toate genurile literare din toate epocile.


Percepţia filosofică a mitului

Dintre numeroasele mituri lăsate moştenire de către antichitate, figura lui Prometeu continuă să ne fascineze prin modernitatea-i perenă: nu există personalitate occidentală, care, mai devreme sau mai târziu, să nu aiba un contact cu ea, iar posibilele interpretări sunt dintre cele mai variate.
În subconştientul colectiv european, Prometeu reprezintă cu siguranţă omul care se străduieşte să-şi depăşească limitele, în varietatea formelor lor şi este des interpretat drept simbolul celui revoltat, al celui răsculat împotriva normelor, în special a normelor şi legilor divine.
Unul dintre centrii mitului lui Prometeu este deci analog conceptului limitei, al legalităţii, al valorii şi al calităţii propriei naturi.
Reflecţia filosofică observă în această figură emblema  omului care nu renunţă la căutare, la dorinţa de a şti, de a creşte, de a se autodepăşi.
Prometeu, în paraetimologia sa, este „cel care priveşte departe, cel care priveşte dincolo de sine însuşi”. Acest „a privi” este legat de actul cunoaşterii, al aflării: el sustrage focul de la zei pentru a-l da oamenilor sau, dincolo de metaforă, e un luminător, un purtător al luminii, al ştiinţei, al puterilor conştientului.
Dacă este aşa, de ce va fi, deci, pedepsit ? În ce constă greşeala celui care „caută lumina” ? pentru a folosi o sintagmă cu o puternică semnificaţie filosofică ?
Omul, cel puţin în planul existenţei sale legate de lumea fizică, este de necesitate limitată: limitat de natura sa (materială şi spirituală) şi de dreptul propriilor alegeri. El trăieşte totodată cu necesitatea structurii binare, a duplicităţii, într-o dramă a opoziţiilor, a polarităţii.
Focul poate face bine tot aşa cum poate face rău, în funcţie de „cum” şi „când” este întrebuinţat.
Prometeu nu este pedepsit din cauza rolului de căutator şi dătător de lumină (foc) ci ca urmare a voluntarei trădări a naturii intime umane.
Ochiul trebuie să fie iniţiat în descoperirea luminii, a focului, în diversele sale intensităţi, la modul gradual, pentru a nu se arde şi a nu orbi, asemeni celui care fixează intens soarele, în plină forţă a acestuia: nu este „păcat”, să cauţi lumina, dar este „păcat” să nu respecţi clipele de asimilare a ei.
Ficatul lui Prometeu (sediul capacităţii metafizice) va fi torturat pentru a evidenţia faptul că  „lumina Ştiintei” nu trebuie furată ci asimilată şi însuşită „la momentul ei”, respectând limitele propriei naturi, aşa cum în şcolile filosofice tradiţionale cunoaşterea este atinsă prin „grade”, respectându-se  toate fazele maturizării spiritului şi a conştiinţei de sine.
În acelaşi fel istoria, alături de titanul Prometeu, pedepseşte pe Nimrod, care, în procesul de construire a turnului Babel, tinde spre transcenderea propriei naturi către cea divină.
O experienţă similară rezervă misticismul dantesc al lui Ulise, care nu va fi pedepsit pentru setea sa de adevăr  ci, dimpotrivă va deveni erou, chiar pentru însăşi eroarea de a dori depăşirea limitei proprii.
Aceeaşi parabolă existenţială o ilustrează Goethe, la un nivel superior de iniţiere, în tratamentul artistic rezervat mitului lui Prometeu (în spiritul lui Sturm und Drang, Prometheus -1774): eroul începe prin  a se revolta, apoi  trece la atingerea unei maturităţi conştient asumate. Nu este şi nici nu trebuie să constituie un păcat încercarea de depăşire a limitei, întotdeauna însă în armonie cu propria natură, la momentul şi în maniera potrivită pentru dezvoltarea conştiinţei celei mai profunde.
Altfel, conflictul cu sinele devine marcant şi durerea existenţială se materializează în vulturul care ciuguleşte ficatul sau, într-o percepţie superioară, se ajunge la statutul de victimă a pedepsei divine.

 

4
5

De ce mitul lui Prometeu?

Actul "creării", perceput din perspectivă artistică şi nu procreativ-umană, este un act de răzvrătire...Trecerea realităţii obiective prin filtrul imaginaţiei artistului, presupune traversarea căii sinuoase a descoperirii şi curgerea printr-un proces ireversibil al "Cunoaşterii". Ai cunoscut şi nu mai poţi uita!
Încercarea depăşirii condiţiei planimetrice, lipsite de altfel la majoritatea dintre noi de perspectivele înălţării, nu poate fi decât un act prometeic, mai mult ori mai puţin dirijat de artist. Poate că, în măsura în care ne autodescoperim, influenţăm şi marca prometeicului din noi. Cred că această tendinţă e mai mult un drum către autodistrugere (prin autocontemplare) şi nu către acceptarea valorii din noi ca pe un dat din afară.
De ce mitul lui Prometeu?
Pentru că în fiecare individ stă ceva din sămânţa încordării titanice, în măsura în care individul înţelege ideea de "luptă" de "răzvrătire" de "negare" a propriei limitari. Pentru că fiecare individ tinde către eliberare.
Nu e o eliberare hyperionică de "veşnicul ieri" ci una  "adamică" de incertul "mâine". Individul prometeic nu e aflat în ipostaza "tâlharului de veşnicii", pentru el eliberarea nu presupune detronarea Divinităţii. Căci,  acest gând al tulburării veşniciei nu e decât atributul diavolului, unicul (din perspectiva creştină) râvnitor la Dumnezeire.
Insul prometeic e răzvrătit înăuntru nu înafară.

***

În lirica şi dramaturgia românească, calea receptării mitului prometeic a fost deschisă de Tudor Vianu prin studiul Mitul prometeic în literatura română în care sunt menţionaţi clasicii literaturii antice universale dar şi scriitorii români care au încercat să îmbogăţească cu noi sensuri şi semnificaţii povestea antică.
Într-o primă etapă a valorificării sale, mitul se regăseşte în poeziile lui  Nicolae Iorga şi dramaturgia lui Victor Eftimiu. Îl vor prelua apoi Al. Philippide, Vasile Voiculescu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi şi G. Călinescu şi generaţia poeţilor contemporani prin reprezentanţii ei de marcă Marin Sorescu şi Adrian Păunescu. Octavian Paler afirmă:”Fără orgoliul titanului, cerul ne-ar omorî. Acest orgoliu e focul”. Nicolae Balotă îl compară pe Hyperion al lui Eminescu cu Prometeu iar Vasile Voiculescu îşi acoperă eroul de un titanic orgoliu, făcându-l capabil de aşteptarea izvorârii focului din propriul suflet şi refuzul de a-l fura de la zei. În Cântare Omului, Tudor Arghezi renunţă la convenienţele mitice: eroul arghezian este şi un răzvrătit şi un creator de univers, în aceeaşi măsură (La stele, Flacăra păzită, Născocitorul) iar Marin Sorescu recurge la demitizare, coborându-şi eroul pe pragul nelămuririlor în planul suferinţei fizice şi pe buze cu o întrebare obsesivă: „De ce ficatul?” .

*
Placheta de versuri argheziene  Cântare omului apărută în 1956 se vrea o evocare a evoluţiei omului, o sociogonie marcată pe alocuri de didacticism, în care frapează însă puterea discursivităţii şi pasajele inedite privind miracolul uman.
În poemul  La Stele, cuvântul arghezian continuă să închidă (ca şi în volumele precedente) virtuţi nebănuite, miraculoase, să fie îmblânzit, stăpânit. Întâlnim aici imaginea cuvântului-mit reprezentat de o mai veche metaforă a liricii argheziene: „Cartea din vechi”.
Poetul se îndoieşte o clipă de veridicitatea spusei „din vechi” asociind imaginii naşterii muritorului de rând imaginea plăsmuirii lui Prometeu însuşi: „din frământarea ţărânii cu scuipat”.
Îndîrjirea, nervul adresării directe plăsmuieşte severitatea apelativului „vierme”, conştientizându-se plasarea fiinţei umane de către „creatorul de râpi şi de izvoare” într-o perpetuă temniţă:

„Atoatefăcătorul de râpi şi de izvoare
În temniţa fiinţei te-a-nchis între zăvoare.”Poetul e un prodigios, un creator proteic şi dezlănţuie prin harul său energii ale imaginilor într-un absolut al acestora ce le poartă până la ultimele resurse semantice:
„Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,
Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege;
Că într-o trebuinţă şi alta de jivină,
Să nu-ţi răzbească firea, din pântec la lumină
Să fii o burtă numai, un zgârci care se-aruncă,
Şi să asculţi orbeşte de streche, de poruncă.
Să-ţi amăgeşti mâhnirea şi dorul de-a pricepe
Cu ce-are armăsarul mai crâncen între iepe.”

Spiritul arghezian nu mai este atât de avântat către sferele divine, el se îndreaptă mai curând către prăbuşirea în ratări. Nu se mai aud blestemele dar nici plecarea genunchilor nu mai e posibilă. E poate că o stare de încordare, de aşteptare înaintea sfărâmării lanţurilor, prin puterea minţii creatoare:

„Adevăratul lumii avânt de început
Porni din ziua-n care, trezit, ai priceput.
Cel ce făcuse lumea, Iehova sau Satan,
Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman.”

Hotarul instabil dintre lumi cu densităţi diferite devine „fulgerul scăpărat din caznă şi-ntâmplare” mai puternic decât stânca (imanentul) şi legile (transcendentul).
Tensiunea titaniană e un nou îndemn la cunoaşterea adâncă, un nou demers inedit al liricii argheziene. Natura e răscolită de furtuni lăuntrice ce ating inevitabil zonele suprasensibile ale firii umane. Poetul e dezbinat lăuntric, în conflict neîmpăcat cu sinele dar mai cu seamă în conflict cu divinitatea. Sufletul e ars de incertitudine iar lupta e una extremă:

„Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei,
Îngrămădiţi pe tine şi poruncindu-ţi <<Crede!>>”

Prometeul arghezian e poetul, căutător al sensurilor ultime ale cuvintelor. Divinităţii nu i se mai adresează întrebări, stăruinţa de a afla frumuseţi ireale, de a comunica direct cu atoatefăcătorul nu mai există. Harul divin e împrăştiat, risipit... pocăinţa, lauda smerită, ruga umilă şi binecuvântarea au pierit de mult.
Rămân vii suspiciunea, spiritul contestatar, atitudinea iconoclastă, daimonică a celui ce a devenit sigur că adevărul se află dincolo de orice dogmă: „Să-ţi fure giuvaerul ascuns, ce nu se vede.”.
Eul transgresează planul marilor taine, prinzând în braţul său o parte a misterului divin. E un semn vădit că avântul sălbatic e rezultatul unui ultim efort înnobilator şi, în sfârşit, neeşuat:

„Într-un avânt sălbatic te-ai dus până la stele
Şi te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele.
Că mâna îţi arsese cu care-ai scormonit
În jarul alb din câmpul de sus, eşti răsplătit.
Ai pus-o să-ţi răsară, să-ţi ardă-n vatra goală.”

Mesajul poemului vizează autodepăşirea, imprevizibilitatea marilor expansiuni, răzvrătirea în numele bunurilor vieţii ce răsplătesc marile tensiuni ale spiritului. Sensul revoltei nu indică nici un moment distrugerea omului pentru stigmate capitale, vehemenţa contestatară având o semnificaţie filosofică - tărâmul intangibil al cunoaşterii devine posibil sub forma autoflagelării titanului care nu mai suferă un eşec.
Iată una dintre puţinele ipostaze în care spiritul arghezian (prometeic) nu e degradat, nu e biciuit, nu e condamnat, căci el se ridică, prin puterea înţelepciunii creatoare, deasupra tuturor condamnărilor anterioare: „A fost, biruitoare, întâia ta răscoală”.
Marin Sorescu s-a impus în literatura română reinterpretând cu dezinvoltură marile mituri ale umanităţii. Opera lui, după cum afirma criticul Eugen Simion „vizează ordinea însăşi a lumii şi astfel viziunea halucinantă se încarcă de tragic. Lângă fantezie, ironie, jocul limbajului, există ceea ce am putea numi o puternică deschidere metafizică, o nelinişte de origine cunoscută, o vocaţie incompatibilă pentru permanentele, invariabile lumii.”
În Perpetuum mobile, ingeniozitatea lingvistică şi o „deteriorare” voită a limbajului poetic care produce limpezimea şi transparenţa devin calităţi incontestabile ale versului sorescian:

„ Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuşi.
Dar cum sta aşa răstignit pe stânca aceea
Nemişcat, ci doar sfârtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta:
-De ce ficatul?”

Stilul degajat al poemului, uşor ironic, fantezist, care atenuează reflecţia gravă, deconcertant dar profund în simţul său critic, şochează şi cucereşte prin spunerea lucrurilor pe nume dublată de obsesiva interogaţie deloc retorică:”De ce ficatul?”. Întrebarea nu este un automatism existenţial, nu este un convenţionalism al sfârtecării lăuntrice, ci este o distrugere a prejudecăţii referitoare la purism şi metafizic. Simbolul focului este speculat abil, uzanţele sunt bruscate:

„Avea în cap o întreagă piesă
Despre valoarea focului
Şi demnităţii nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată şi care şi artistic se ţinea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus...”

Textul e un încântător joc al spiritului cu aspect epigramatic inserat într-un amplu spectacol al inteligenţei ce se îndârjeşte spre înăuntru nu înafară: „Încă mai răguşeşte zările uzând de dreptul său sfânt de replică: -De ce ficatul?”
Poemul este conceput sub forma unei istorisiri cu un anume tâlc, cu o „cheie” pe care o descoperi abia la urmă, în „gluma” care-i schimbă sensul:

„În stânga lui înfometat, vulturul e foarte dârz.
Ştie să-şi facă meseria, e călău pe faţă,
Are un cioc ca un excavator
Care, înfigându-se, face să bubuie munţii
De aceste cuvinte aproape onomatopeice:
-De-aia!

Ca întreaga lirică soresciană, poezia e o cursă abilă în care poetul face demonstraţia jocului artistic, fără posibilitatea participării noastre la efortul creator. De aceea, la prima lectură, ni se pare că intenţia poetului este doar ironia, persiflarea apoi observăm noi formule ale logicii şi spiritul epigramatic depăşeşte sfera ludicului.
Nu trebuie ignorat aspectul polemic şi oarecum ostentativ: „...vulturul e foarte dârz/ ştie să-şi facă meseria...”. Continua nelămurire („De ce ficatul?”) e privită ca o intolerabilă slăbiciune, căci afectivitatea cu greu reprimată nu poate fi un atribut al titanului Prometeu.
Detaşarea este imposibilă pentru eroul „uitat de lume în acele pustiuri stâncoase din Caucaz”, dreptul sfânt la replică rămâne doar o imputare dureroasă adresată zărilor, singura de altfel plină de sensibilitate şi candoare seducătoare: „De ce ficatul?”
Prometeu (poetul) atinge performanţa rară de a fi în acelaşi timp subiectiv şi obiectiv, scufundat în durere şi ridicându-se din ea pentru a o înţelege, trup chinuit în agonie şi spirit liber ca o flacără mistuitoare. Spectator al propriei suferinţe, Prometeu găseşte în jurul său semne interpretate în această întrebare densă, concentrată, plină de sentimentul trăirii şi nu al morţii: ”De ce ficatul?”
Perpetuum mobile prefigurează parcă ultimul volum al creaţiei soresciene, Puntea. Acesta adună cea mai tulburătoare serie de poeme, prin modul în care poetul se angajează umăr la umăr (în spirit prometeic) cu cititorul să participe la trăirile alunecării în moarte.
Se naşte astfel forţa morală de autostudiere, de autoanaliză, de acceptare a chinului perpetuu fixat ca o efigie de aur în poezie. Spiritul nu se răzvrăteşte, nu blestemă nici nu se închide în el ci se deschide către Marele Creator prin plăsmuirea creaţiei proprii. Profilul spiritual al unei treceri prometeice va fi chemat mereu să stârnească „surâsul inteligent al creierului şi pâlpâitul generos al inimii” (Şt. Aug. Doinaş), născând în noi sentimentul inconfundabil că ţinem în palmă o flacără aprinsă de cel sacrificat: Prometeu-Poetul.

***

a. Tehnica (metoda) ciorchinelui:

Este o tehnică de predare - învăţare menită să încurajeze elevii să gândească liber şi să stimuleze conexiunile de idei.Este, de asemenea, o modalitate de a realiza asociaţii de idei sau de a oferi noi sensuri ideilor însuşite anterior şi o tehnică de căutare a drumului spre acumularea de cunoştinţe, evidenţiind propria înţelegere a unui conţinut.

Realizare: (clasa a XI-a, textul liric)
Text suport: Prometeu de Vasile Voiculescu

Am migălit mereu să-mi fac o lume,
Dar nu m-am înjosit, ca Prometeu,
Spre a însufleţi plămada mea de hume,

Să fur din cer un foc ce nu-i al meu.
Ci, nencetat ciocnindu-mă cu mine,
M-am străduit să scapăr singur eu.

N-am izbutit...Şi poate e mai bine.
Nu sunt destul de rece şi-mpăcat,
Ciudoasa râvnă încă mă mai ţine.

Aş vrea scânteia, licăru-nfocat,
Când va ţâşni din suflet să răsară,
Să nu m-aprind ca un păiş uscat.

Să pot purta în mine jar şi pară,
Nemistuit de propriul meu foc,
Să luminez şi-n mine şi-n afară,

Să nu fiu mie însumi un obroc,
Când vulturul trimis să mă sfâşie
Va tăbărî cu groaznicul său cioc

Din inima-mi să rupă o fâşie,
Să-şi vadă pliscul negru luminat,
Şi-aprins pe loc de-atâta bucurie,

Să ducă-n ceruri taina ce-a aflat!

(Pârgă - 1921)

  • Pe mijlocul tablei se scrie un cuvânt sau o propoziţie-nucleu: “Poetul este un demiurg, un creator de lume asemenea lui Prometeu.”
  • Elevii sunt invitaţi să scrie cuvinte sau sintagme care le vin în minte în legătură cu tema  propusă.
  • Cuvintele sau ideile vor fi legate prin linii de noţiunea centrală sau, dacă este cazul, de una din cele propuse de elevi.
  • Se vor nota ideile în timpul alocat (10-15 minute)

Reguli:

  • Scrieţi tot ce vă trece prin minte referitor la tema pusă în discuţie !
  • Nu judecaţi / evaluaţi ideile produse, ci doar notaţi-le !
  • Nu vă opriţi până nu epuizaţi toate ideile care vă vin în minte, insistaţi până apar idei noi!
  • Lăsaţi să apară cât mai multe conexiuni între idei!
  • Nu limitaţi numărul ideilor, nici fluxul legăturilor dintre acestea!

După rezolvarea sarcinii de lucru, elevii vor folosi noţiunile şi legăturile create pentru a dezvolta idei concrete despre CONCEPTUL PROPUS (Poetul este un creator de lume asemenea titanului Prometeu). Prin acest exerciţiu se încurajează participarea întregii clase. Poate fi folosit cu succes la evaluarea unei unităţi de conţinut dar şi pe parcursul predării, făcându-se apel la cunoştinţele dobândite de elevi.

Efectele metodei:

  • Stimulează conexiunile dintre idei.
  •  Evidenţiasă  modul propriu de a înţelege  tema aleasă.
  •  Realizează asociaţii sau relevă noi sensuri ale ideilor.
  •  Caută căi de acces spre propriile cunoştinţe, deprinderi şi convingeri

Participarea întregii clase la realizarea “ciorchinelui” este lansată ca o provocare şi determină o întrecere în a descoperi noi conexiuni legate de interpretarea mitului lui Prometeu.

  • Elevii vor fi grupaţi în semicerc la mesele de lucru.
  • Fiecare va avea o foaie pe care va construi propriul “ciorchine” - completat şi de conexiunile făcute de colegi.
  • Participarea la completarea foii comune va fi dirijată de profesor, care trebuie să încurajeze participarea tuturor elevilor.
  • La finalul exerciţiului se va comenta întreaga structură cu explicaţiile de rigoare

Facilitarea învăţării:

  • profesorul pune la dispoziţia elevilor imagini cu opere artistice cunoscute (pictură, sculptură, grafică, vitralii, ceramică) reprezentând mitul lui Prometeu şi va citi un fragment în care este prezentat pe scurt mitul;
  • utilizarea resurselor ;
  • imagini, texte, album.

***

b. Tehnica (metoda) cadranelor:

Este o modalitate de rezumare şi sistematizare a unui conţinut informaţional solicitând participarea şi implicarea elevilor în înţelegerea lui adecvată.

Realizare: (clasa a XI-a, lirica tradiţionalistă)
Text suport: Prometeu de Vasile Voiculescu

Pe mijlocul tablei, se trasează două axe principale perpendiculare, trasare în urma căreia vor apărea “patru cadrane”. Activitatea se poate desfăşura pe grupe sau ca exerciţiu independent. Elevii audiază lectura textului Prometeu de Vasile Voiculescu (realizată de profesor sau de către un coleg) ori citesc ei înşişi poemul. Sunt invitaţi să noteze informaţiile în fiecare cadran, după exemplul:

CADRANUL I: elementele de tematică şi structură (secvenţe poetice) percepute în lectură sau desprinse din secvenţele textului;
CADRANUL AL II-LEA: elemente de expresivitate artistică din conţinutul textului;
CADRANUL AL III-LEA: stabilirea unor legături între conţinutul textului pe de o parte, cunoştinţele şi experienţa lor de viaţă pe de altă parte;
CADRANUL AL IV-LEA: mesajul ce se desprinde din conţinutul de idei prezentat;

Pornind de la aceste idei, elevii sunt solicitaţi să găsească  corespondenţele  între Poet şi Prometeu.

Reguli:

  • Scrieţi tot ce vă trece prin minte referitor la tema pusă în discuţie în sectorul indicat al cadranului !
  • Sintetizaţi conţinutul informaţional asimilat !
  • Nu va opriţi până nu epuizaţi toate ideile care vă vin în minte, insistaţi până apar idei noi şi completaţi !
  • Găsiţi un titlu sau o frază-cheie care să sistematizeze toate informaţiile adunate! (ex: “portret”, “corespondenţă”, “creaţie

Efectele metodei:

După rezolvarea sarcinii de lucru, elevii vor folosi noţiunile înscrise pentru a demonstra sistematizarea cunoştinţelor. Prin acest exerciţiu, se încurajează activarea întregii clase şi lucrul în echipe. Metoda poate fi folosită cu succes la evaluarea unei unităţi de conţinut (“substraturi mitice”, “mit şi simbol”, “tradiţionalism”) dar şi în vederea consolidării, făcându-se apel la cunoştinţele dobândite anterior de elevi.

Competenţe şi deprinderi:

  • Stimulează atenţia şi gândirea;
  •  Iese în evidenţă modul propriu de a inţelege o temă anume;
  •  Caută căi de acces spre propriile cunoştinţe, credinţe şi convingeri;
  •  Conştientizează elevul asupra nivelului personal de cunoştinţe;

Lucrul individual, în echipe sau participarea întregii clase la realizarea “cadranului” este o provocare şi determină o întrecere în a demonstra asimilarea corectă a cunoştinţelor noi şi marcarea conexiunilor/ corespondenţelor între Poet şi Prometeu.

  • Elevii vor fi grupaţi în patru echipe la mesele de lucru. 
  • Fiecare grup va avea o foaie pe care va construi propriul “cadran” - completat şi de conexiunile făcute de colegi.
  • Participarea la completarea foii comune va fi dirijată de profesor, care trebuie să încurajeze activizarea elevilor din grupurile constituite.
  • La finalul exerciţiului, se va comenta şi se va completa întreaga structură cu explicaţiile de rigoare.

c. Tehnica (metoda) cubului:

Este o strategie de predare utilizată pentru studierea unei teme, a unui subiect, a unei situaţii,  din mai multe perspective. Această metodă poate fi folosită în orice moment al lecţiei, prin ea oferindu-se elevilor posibilitatea de a-şi dezvolta competenţele necesare unor abordări complexe şi integratoare.

Realizare: (clasa a XI-a - lirica)
Text suport: Prometeu de Vasile Voiculescu

Se realizează un cub ale cărui feţe pot fi acoperite cu hârtie de culori diferite. Pe fiecare faţă a cubului se scrie câte una dintre următoarele cerinţe: DESCRIE, COMPARĂ, ASOCIAZĂ, ANALIZEAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ. Se poate lucra în perechi sau în grupuri restrânse şi este recomandabil ca feţele cubului să fie parcurse în ordinea prezentată, urmând paşii de la simplu la complex.


1

 Fiecare grup examinează toate particularităţile unui aspect surprins pe una dintre feţele cubului

  • DESCRIE cadrul psihologic surprins de Vasile Voiculescu în poemul Prometeu, identificând secvenţele poetice;
  • COMPARĂ intensitatea ideilor din două secvenţe poetice diferite;
  • ASOCIAZĂ unor idei diferite elemente de expresivitate (procedee artistice);
  • ANALIZEAZĂ din punct de vedere estetic o secvenţă poetică, la alegere;
  • APLICĂ noţiunile de teoria literaturii însuşite anterior, in secvenţa poetică preferată;
  • ARGUMENTEAZĂ alegerea pe care ai făcut-o;
  • Faceţi un exerciţiu de scriere liberă timp de câteva minute pentru secvenţa poetică aleasă (este bine ca răspunsurile să fie originale).
  • Realizaţi descrierea din puncte diferite de vedere.
  • Comparaţi cu alte noţiuni asemănătoare sau diferite.
  • Asociaţi noţiunile: la ce vă îndeamnă să vă gândiţi?
  • Analizaţi secvenţa: din ce este alcătuită?
  • Aplicaţi: Cum se poate realiza analiza? Cum poate fi pusă în valoare secvenţa aleasă?
  • Argumentaţi “pro” sau “contra”. Luaţi atitudine şi notaţi o serie de motive care vin în sprijinul afirmaţiilor voastre.

După rezolvarea sarcinii de lucru, elevii vor folosi noţiunile înscrise pentru a demonstra sistematizarea cunoştinţelor.
Prin brainstorming, participanţii identifică idei novatoare pe care le includ într-o fişă a grupei. Prin acest exerciţiu, se încurajează participarea fiecărui elev şi a lucrului în echipe.
Forma finală a conţinuturilor realizate de fiecare grupă este împărtăşită întregii clase (6 minute – câte un minut pentru fiecare faţă a cubului).
Lucrarea în forma finală poate fi desfăşurată pe tablă.Lucrul individual, în echipe sau participarea întregii clase la realizarea cerinţelor “cubului” este o provocare şi determină o întrecere în a demonstra asimilarea cunoştinţelor.

  • Elevii vor fi grupaţi în şase echipe (câte una pentru fiecare faţă a cubului) la mesele de lucru.
  • Participarea la completarea fişei comune va fi dirijată de profesor, care trebuie să încurajeze participarea tuturor elevilor din grupurile constituite.
  • La finalul exerciţiului, se va comenta şi se va completa întreaga structură cu explicaţiile de rigoare.

d. Tehnica (metoda) „SINELG”:

O modalitate de monitorizare a înţelegerii şi de menţinere a implicării este metoda SINELG, propusă de Vaughan şi Estes (1986). Aceasta se bazează pe activitatea de lectură şi presupune identificarea în conţinutul unui material, prin marcarea cu semne specifice a informaţiei deja cunoscute (), a informaţiei noi (+), a informaţiei contradictorii cu ceea ce elevii ştiu deja  (-) şi a informaţiei despre care se doresc lămuriri suplimentare (?). Categorizarea informaţiilor se poate realiza cu ajutorul tabelului SINELG:

Realizare: (clasa a XII-a, lirica modernă)
Text suport: Perpetuum mobile de Marin Sorescu

Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuşi.
Dar cum sta aşa răstignit pe stânca aceea
Nemişcat, ci doar sfârtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta:
-De ce ficatul?

Desigur, cea mai simplă
Şi cea mai banală replică, în aparenţă:
-De ce ficatul?
Avea în cap o întreagă piesă
Despre valoarea focului
Şi demnităţii nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată şi care şi artistic se ţinea bine,
Pe care vroia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atât:
-De ce ficatul?

În stânga lui înfometat, vulturul e foarte dârz.
Ştie să-şi facă meseria, e călău pe faţă,
Are un cioc ca un excavator
Care, înfigându-se, face să bubuie munţii
De aceste cuvinte aproape onomatopeice:
-De-aia!

Acesta este şi nu este un răspuns
La mistuitoarea întrebare a eroului
Care, uitat de lume în acele pustiuri stâncoase din Caucaz,
Încă mai răguşeşte zările uzând de dreptul său sfânt de replică:
-De ce ficatul?

(Astfel - 1973)

+

-

?

 

 

 

 

Metoda SINELG se poate folosi în mod special în etapa de realizare a sensului.

Competenţe:

  • Este o tehnică de predare-învăţare menită să servească drept referinţă convenabilă pentru nivelul cunoştinţelor elevilor la un moment dat.
  • Este o modalitate prin care se pot obţine informaţii despre ce ar dori elevii să afle în raport cu o temă anume.
  • Este o tehnică de monitorizare a înţelegerii.
  • SINELG este un instrument util pentru că le permite elevilor să înţeleagă ceea ce citesc.

Etape:

  • Se realizează brainstorming-ul axat pe cunoştinţele elevilor despre tema textului (mitul lui Prometeu);
  • Li se cere elevilor să marcheze astfel textul:
    • pasajele care confirmă ceea ce ştiau deja se vor marca cu ;
    • pasajele care contrazic sau diferă de ceea ce ştiau sau credeau că ştiu se vor marca cu – ;
    • informaţiile noi, neaşteptate,  se vor nota cu +;
    • pasajele în legătură cu care au întrebări se vor  nota cu ?;
  • Astfel, pe măsură ce elevii citesc, vor pune pe margine patru semne diferite în funcţie de cunoştinţele şi de înţelegerea lor.
  • ETAPE ale metodei: - realizarea sensului, evocare, susţinerea elevilor în monitorizarea propriei înţelegeri, reflecţia.

Reguli:

  • Scrieţi un ”√” pe margine dacă ceva din ce aţi citit confirmă ceea ce ştiaţi sau credeaţi că ştiţi!
  • Scrieţi un “-” dacă o anumită informaţie pe care aţi citit-o contrazice sau diferă de ceea ce ştiaţi sau credeaţi că ştiţi!
  • Scrieţi un “+” pe margine dacă o informaţie pe care aţi întâlnit-o este nouă pentru dumneavoastră!
  • Scrieţi un “?” pe margine dacă găsiţi informaţii care vi se par confuze sau dacă doriţi să ştiţi mai mult despre o anumită idee!
  • se citeşte textul şi elevii lucrează individual, în vederea cunoaşterii semnificaţiilor acestuia;
  • semnele trebuie să fie relevante pentru reacţia elevilor, în raport cu informaţiile desprinse din text;
  • după lectura individuală, se revine la lista cu lucrurile cunoscute elevilor – se observă ce cunoştinţe s-au confirmat ;
  • se verifică apoi care sunt informaţiile ce diferă de cele ştiute, care sunt noutăţile şi lucrurile confuze 

După rezolvarea sarcinii de lucru, elevii îşi monitorizează propria înţelegere, se implică în introducerea noilor informaţii în schemele de cunoaştere pe care le posedă deja. Corelează în mod deliberat noul cu ceea ce le este cunoscut şi construiesc punţi între cunoscut şi nou, pentru a ajunge la o nouă înţelegere. Învăţarea durabilă şi înţelegerea sunt personale.

Deprinderi:

  • Metoda are ca scop generarea unui schimb de idei sănătos între elevi.
  • Se urmăreşte dezvoltarea vocabularului şi a capacităţii de exprimare. 
  • Stimulează gândirea critică.
  • Iese în evidenţă modul propriu de a înţelege tema poemului.
  • Se realizează asociaţii noi de idei sau se relevă noi sensuri.
  • Elevii caută căi de acces spre propriile cunoştinţe şi convingeri.

Participarea întregii clase la realizarea sistemului “SINELG” este lansată ca o provocare şi reprezintă o altă modalitate de integrare a informaţiilor  noi între cunoştinţele asimilate de elevi.

Managementul grupului:

  • Elevii vor primi cate o fişă cu textul propus spre dezbatere.
  • Textul va fi citit în clasă.
  • Fiecare elev va realiza o lectură individuală în urma căreia va însemna paragrafele cu simboluri corespunzătoare.
  • Participarea la completarea foii comune (care se poate realiza pe tablă sau pe o foaie de retroproiector) va fi dirijată de profesor, care trebuie să încurajeze participarea tuturor elevilor.
  • La finalul exerciţiului, se va comenta întreaga structură,     oferindu-se explicaţiile de rigoare.

CONCLUZII

Arhetipul simbolic Prometeu, trecând prin toate modurile ficţionale, sistematizate pe cercul mitologic al lui N. Frye şi supunându-se funcţiilor simbolului enumerate de J. Chevalier, se află într-o continuă  metamorfozare de esenţă tipologică, metamorfoze ce devin embleme ale epocilor în care arhetipul a fost recreat:
1.Prometeul hesiodic al hybris-ului;
2.Prometeul eschilian victimă (pharmakos-ul), reformator al religiei jupiteriene;
3.Prometeul platonic, reparator al creaţiei ratate de Epimeteu;
4.Prometeu al originalităţii creaţiei literare al lui Lucian din Samosata;
5.Prometeul exploziei personalităţii geniului, ridicându-se până la iconoclasm, al lui Goethe,  din perioada “Sturm und Drang”;
6.Prometeul extravertit, activ şi pragmatic al lui Goethe, din opera clasică;
7.Prometeul byronian al imploziei personalităţii geniului romantic, bazat pe sine însuşi;
8. Prometeul celor trei feţe ale Iubirii, creat de Shelley;
9.Prometeul introvertit, vizionar şi mesianic, al lui Spitteler, tipul contemplativului epocii neoromantice de tranziţie spre expresionism;
10.Prometeu – Iisus, arhetip sincretic, erou civilizator al troglodiţilor umanizaţi, al lui Victor Eftimiu;
11.Prometeu, geniul izgonit de lume, aflat în criza identităţii eului creator din poemul dramatic expresionist al lui Al. Philippide.
12.Prometeul infernului absurdului al lui Albert Camus care declară “Mă revolt, deci suntem”;
13.Prometeul, ambasador ludic al actului gratuit, al  lui A. Gide;

Această diversitate de manifestare a arhetipului poate fi sintetizată în patru clase de tipuri: tematice, cosmice, psihologice şi estetice.
Concluzia e că arhetipul prometeic este poliedral şi se demonstrează  prin faptul că operele literare sau eseistice din literatura universală şi română  nu sunt analizate exhaustiv niciodată, astfel că drumul interpretărilor rămâne deschis. Astfel în “siglo d’oro” spaniol, Calderon de la Barca a creat drama simbolică Statuia lui Prometeu; în epoca luminilor francezul Voltaire a scris Pandora; în romantismul italian Monti şi Leopardi au poetizat prometeismul, despre care au mai scris francezul Edgar Quinet, rusul N. P. Ogariov şi poetul american H. W. Longfelow. La aceştia se adaugă creatori ai secolului al XX-lea: Gustav Sack, Franz Kafka, Kostas Varnalis. Grecul Nikos Kazantzakis a scris  Trilogia lui Prometeu (1941-1943)- dramă filozofică. În literatura noastră N. Iorga a creat poezia Prometeu, Octavian Paler “mitologia subiectivă” Prometeu, M. Sorescu Perpetuum mobile, Vasile Pavelcu, eseul pedagogic Prometeu şi omul de azi iar I. Acsan a editat o antologie de texte Prometeu – erou al literaturii universale în 1967.
Ne aflăm încă pe drumul înţelegerii cauzei intime a acestor străluciri multiple, elementul din trilogia revelării sacrului care impulsionează jerba de lumini şi umbre a mitului grec. Pătrundem astfel în nucleul sacrului pe care Mircea Eliade îl numea “Centrul Absolut” şi care doar se revelează fascinant omului mărginit de raţiune, lăsându-i liberă aspiraţia continuă spre... Cuvânt.

 

Articole

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro