Recenzie

Biblioteca ''G.T. Kirileanu''

"Poezia bună e poezia pe care o consumi... cetind-o"

Eu nu sunt doar cititor de poezie, consumator de poezie ci, mai ales, degustător de poezie, pentru că ştiu să disting valoarea de nonvaloare.
Argumentul care m-a făcut să vin să vorbesc în seara asta se găseşte în această carte şi ține de valoarea poetei Ana Vîrlan. Spunea Cristian Livescu mai înainte că Durerea Somnului e o carte unitară... Am să-l contrazic puțin, cred că nu-i o carte unitară: aici sunt trei direcții pe care merge Ana Vîrlan sau, dacă e o unitate, e o unitate tocmai în această diversitate.
E un păcat şi un merit în acelaşi timp al autorilor tineri şi debutanți care încearcă să spună totul dintr-odată, să vorbească cu toate vocile poeziei dintr-odată... Şi Ana Vîrlan suferă de acest frumos păcat de altfel, vorbind cu toate vocile poeziei dintr-odată, în această carte...
Asta înseamnă că în spatele fiecărui autor de fapt stă o bibliotecă, în spatele fiecărui poet stă poezia tuturor celorlalți poeți, pentru că nimeni nu se naşte din nimic, ne naştem toți din marea cultură a lumii şi venim şi noi cu mărturia noastră.
Cele trei segmente, cele trei voci sunt relativ distincte, evident pentru că sunt scrise de aceeaşi mână, sunt „gândite” de aceeaşi mână iar partea a treia, cea eseistică, este... cred eu... o parte complementară. Acolo unde poeta a simțit că nu poate să spună totul într-o poezie, a trecut dincolo şi, în eseu, a încercat să spună ceva mai mult...
De fapt, fiecare poezie este un „eseu”, fiecare poezie este o încercare şi tocmai aici găsesc legătura între acel eseu din carte şi poezia Anei Vîrlan.
Am citit întâi eseurile şi recunosc că mi-au plăcut. Sunt convins că o carte în asemenea stil, o carte cu asemenea eseuri (care nu sunt chiar eseuri pentru că adună o mulțime de simboluri, o mulțime de teme mari) poate să atragă atenția asupra acestui tip de discurs. S-au ales teme mari- despre deşertăciune, despre perfecțiunea umană, despre lucruri deosebite care alcătuiesc de fapt materia poeziei.

 

4
5

S-a încercat în acest fel să se spună mai mult decât a spus poetul, deşi poetul în felul său spune totul într-un singur vers.
De altfel, o idee dintr-un eseu este cea care poate să esențializeze practic poezia Anei Vîrlan. Spune dânsa la capătul unui eseu că „insul smiralic/prometeic este răzvrătit înlăuntru nu înafară...”; poezia provine tocmai din această răzvrătire lăuntrică pe care o regăsim de altfel în toată cartea.
Cea mai consistentă parte a volumului este prima şi, cred eu, cea care trebuie reținută... Este vocea proprie, este vocea cea mai apropiată de evoluția unui poet... Aici am găsit poeme perfecte, scrise cred că dintr-o suflare, dar care i-au ieşit întru totul şi texte precum Pustiu sau Scăldarea cu pietre, pe tema lapidării, sunt extraordinar de bine surprinse.
Chiar aceste două texte, Pustiu şi Scăldarea cu pietre, mi-amintesc de debutul lui Nichita Danilov... Acel hieratism, acea apăsare a cuvintelor şi apăsarea imaginilor reprezintă de fapt punerea în valoare prin simbol a Sinelui.
Spune Ana Vîrlan: ”Doi se apleacă pe malul de râu /glasuri s-adune /din cărarea cu piatră.../sunt muţi din născare /sunt muţi şi nu ştiu/ că vorba s-ascunde/ sub cărarea din vatră, nu pe malul de râu.//”... mi se pare un text de o tensiune nu deosebită ci remarcabilă. Sau acel text, Pustiu...
Spuneam mai înainte că poezia provine sau e în relație cu textele mari... Aici sunt multe trimiteri spre textele biblice dar... sunt false trimiteri... pentru că simbolul este cel care îi permite autoarei să se exprime pe sine. E un fel de fugă de sine în spatele unui simbol, dar ea de fapt se exprimă pe sine...
”Toţi păzitorii adormiseră în jurul Focului…/ sub pleoapele negre, ochiul rătăcea înlăuntru./ Amuţiseră, trimiţând spre tăciuni/ suflările lor, duhnind a pelin/ suflările … duhnind a pelin./ Amară devenise chiar şi cenuşa,/ în vântul sărat, purtător de nisip./Aprinsă, una cu focul,/ fremăta coasta întoarsă spre vârsta dintâi…/ rugă spre vârsta dintâi…/ Toţi îmi păreau doborâte statui/ lâng-un altar fără de jertfă…/ Toţi îşi aveau suflarea la căpătâi./ Aşteptau ca din Cer, Ea să coboare / dând altarului rost,/ sub flăcări duhnind a pelin…//- aş spune că e un text pe linie bacoviană dar în acelaşi timp cu o deosebită tensiune interioară...
De multe ori mă întreb ce este poezia şi chiar mi-am propus în rubrica mea Prăvălia cu poezii din Convorbiri literare să explic în fiecare număr, să propun de fiecare dată alte definiții ale „poeziei”... E vorba de poezie pe marginea ideii de poezie.
Mă întrebam cum pot să deosebesc poezia bună de poezia mai puțin bună...Şi spuneam că poezia bună este cea care...”cetită” de pe pagină, pleacă şi lasă pagina goală... Deci e poezia pe care o consumi citind-o. Am găsit suficiente pagini care, citindu-le, s-au albit în urmă, în cartea Anei Vîrlan, ceea ce demonstrează că aveam de a face cu un poet cu o promisiune, un om pe care merită să-l urmărim în evoluția de la carte la carte...

Adrian ALUI GHEORGHE

(joi, 6 iunie 2007, Biblioteca Județeană „G.T.Kirileanu”, Piatra Neamț, lansarea volumului Durerea Somnului)

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro