Recenzie

Biblioteca ''G.T. Kirileanu''

Mărturisesc că nu am citit prima carte a Anei Vîrlan decât după ce mi-a dat-o criticul Cristian Livescu [întrebându-mă: „ştii prima carte?”...zic:”nu”]. M-am dus acasă dar...n-o să mă credeți... nu am început cu prima carte cum ar fi fost probabil firesc ci am început cu aceasta...(Durerea Somnului). Cred eu că am procedat bine pentru că, după ce am citit şi prima carte, am ajuns la concluzia că, dacă aş fi făcut lectura invers poate că aş fi avut nişte prejudecăți în analiza celei de-a doua...
De ce spun lucrul acesta? Pentru că cea de-a doua carte (şi acum n-o să fiu de acord nici cu Cristian Livescu nici cu Adrian Alui Gheorghe) este o carte unitară şi vă explic de ce: prin ideea de la care porneşte, prin poezia care se găseşte atât în poezie cât şi în eseu, prin explicațiile pe care eseul le pune la dispoziția poeziei chiar dacă uneori, citind primele poezii din prima secțiune a cărții, gândul pe mine m-a dus la Camil Petrescu, cel care explica, ştiți foarte bine, ideile din cărți...Lucrul acesta îl face şi Ana Vîrlan...
O să-mi permit mai întâi să vă citesc o explicație pe care o dă poeta pentru patru versuri...Întâi vă citesc explicația şi pe urmă vă citesc versurile: Altarul reprezintă un întreg univers, microcosmos al împlinirii sacrului pe pământ şi în noi...Spre altar, se îndreaptă privirea şi gândirea umană, în momentul săvârşirii tainelor liturgice, dar spre altar se îndreaptă şi liniile esenţiale ale arhitecturii templului (în legea veche) sau bisericii (în vremea lui...Adam Înnoitul, omul salvat prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos). Aici sacrul se concentrează cu cea mai mare intensitate, căci altarul împlineşte sacrificiul suprem (prin jertfa pâinii şi a vinului, a Trupului şi a Sângelui lui Hristos). E centrul lumii noastre- spaţiul jertfei în numele lui Dumnezeu, dar e şi loc şi moment al unirii omului cu spirala ideatică (având conştiinţa necesităţii mântuirii), într-un act al spiritualizării progresive şi ireversibile...şi mai simte nevoia poeta să ne mai dea o explicație şi între paranteze, pe scurt (Versurile sintetizează teama omului de a nu pierde idealul în lupta cu sărutările-patimi, simboluri ale cunoaşterii senzoriale şi nu raţionale)". Şi acum... versurile: „Trimite, Doamne, pasul meu în pustiu,/ să nu se întineze Altarul Tău!/  căci  sărutarea mea l-a atins cu patimă…/ şi teamă mi-e că nu Te mai pot afla…//

 

4
5

Tot în această carte noi toți vom descoperi şi o artă poetică a autoarei...Cel puțin, aşa cred eu...Şi ea nu este alta decât poezia Tablou, care ne duce cu gândul la balada lui Ştefan Augustin Doinaş, „Mistrețul cu colți de argint”. Iată, vă citesc numai un laitmotiv al baladei, un fel de refren care apare după diferite grupuri de strofe. De fapt, Tabloul este dedicat „Artistului cu chip sfințit/ sub cerul de aur topit/artistului cu chip înflorit//” Şi, mai mult de atât, fiecare strofă începe cu nişte sintagme foarte sugestive: „să fie căldură”, „să fie dorință”, „să fie o lume”, „să fie viață”, „să fie altar”, „să fie artistul sacrificat”...Aici de fapt, se găseşte o parte din răspunsul la întrebarea pe care şi-o pune autoarea mai la început, într-o altă poezie: „unde să caut mântuirea?” După părerea mea, Ana Vîrlan a găsit mântuirea şi a găsit-o în Cuvânt, în cuvântul pus în pagină de carte, cu meşteşug dar nu în ultimul rând şi cu talent.
M-aş mai referi la cea de-a doua parte a cărții care este foarte succintă, foarte restrânsă...[Şi fac aici o mică paranteză...De data aceasta, față de primul volum, eu consider că Ana Vîrlan este mai zgârcită cu sine şi cu noi...A făcut acum o selecție destul de serioasă de poezie adevărată şi nu de puține ori surprind în cartea aceasta maximele...] Mă refer mai ales la acel poem Lecție din a doua secțiune a cărții care, o să vedeți, este bilingvă- în franceză şi în română...Poezia are o paranteză imediat după titlu „pentru mine, pentru tine, pentru cel care trece”şi mai departe, într-un moto, o dedicație:” ție, celui care auzi vocea mea”.
Dacă veți citi cartea Anei Vîrlan, veți vedea şi veți auzi vocea dumneaei: „Tot ce am învățat până acum a fost să iubesc, să sufăr şi să iubesc iar...” Aş cita două sau trei maxime de aici: „Am învățat că iubim prea mult ceea ce nu putem avea/ Am învățat că toată lumea vrea să trăiască în piscuri dar că fericirea poate exista şi sub nisip./Am învățat că şi dragostea poate învinge, nu numai timpul./Am învățat că moartea e o glumă dar că trebuie să râzi înainte./Am învățat că viața e ca un sul de mătase: cu cât ne apropiem de moarte, cu atât alunecă mai repede./[...]Am învățat enorm despre viață dar nimic despre moarte.//
Cât priveşte cea de-a treia secțiune, unde sunt câteva eseuri, cinci eseuri, pot să vă spun că ele (şi îl citez de data aceasta pe Cristian Livescu, care ne avertizează de pe coperta a IV-a) „luminează virtuțile discursului liric din prima parte”.
Aş spune că această carte are şi un certificat de garanție care apare pe prima copertă prin emblema editurii Crigarux şi în postfața „Ana Vîrlan sau memoria sacrală a poeziei” semnată de Cristian Livescu. Aceste două lucruri, garantează faptul că ne aflăm în fața unei cărți valoroase, în fața unei cărți total deasupra celei cu care a debutat acum patru ani Ana Vîrlan...
Eu nu pot decât să o felicit şi...aşteptăm şi alte cărți, structurate poate pe teme distincte ...Timpul este cel care ne va confirma sau ne va infirma cele spuse astăzi, aici...

Constantin TOMŞA

(joi, 6 iunie 2007, Biblioteca Județeană „G.T.Kirileanu”, Piatra Neamț, lansarea volumului Durerea Somnului)

 

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro