Cronică literară

Revista ''Convorbiri literare''

Doi poeţi zăbavnici – Nicolae Boghian, Ana Vîrlan

„subţire peliculă transparentă/ prin care trecem în divinitate”
Un poet din tagma discreţilor zăbavnici este Nicolae Boghian (n. 2 febr. 1946, Ghigoieşti, Neamţ) aflat în urmă cu mai bine de trei decenii printre laureaţii Concursului de debut al Editurii Eminescu, alături de Gabriel Chifu, de care ne-am ocupat în numărul trecut. Volumul Ofranda mişcării (1976) anunţa un autor sedus de explorarea imaginară a misterului helladic, cu mitologia şi metafizica sa care au marcat atît de puternic destinul omului modern. Pe urmele lui Ion Pillat, şi el fascinat de farmecul egeic (în Tărm pierdut şi Scutul Minervei), de perfecţiunea templelor şi coloanelor de porfir, la umbra cărora centaurii şi nimfele coboară parcă spre a pluti prin iarba cu asfodele, Nicolae Boghian închipuie în volumul următor, Sunet în Epidaur (1981), o argonautică proprie, mizînd pe atmosferă, dar şi pe arheologie afectivă: „Prins, închegat în lumină ca roua,/ sarpe mut al culorii, destrămat în fiori,/ mă sorb şi mă cuget, asa cum mişcarea/ se-opreste în lucruri, hohotind, uneori.// Spaţiul prelins înafară – primejdie –/ teama de-adîncul materiei crud;/ atît îmi rămîne: înstrăinarea/ sîngelui a cărui paloare-o aud.// Lunec aproape de marginea nopţii,/ stau streaşină păsărilor ca un centaur –/ mai mult decît frigul mă bîntuie roua/ lăcrimînd ca un sunet în Epidaur…”(Lăcrimînd ca un sunet). Iată cum, plecînd de la o stare edenică, de la unul din paradisurile pierdute ale umanităţii, poetul ajunge să vorbească despre frică, înstrăinare si frig – frigul ontologic propriu anilor 70, cînd România se izola din ce în ce mai mult de lumea occidentală. Se poate observa totodată ceva din imagistica uzuală a poeziei lui Nicolae Boghian, una de crepuscul, mai degrabă, decît plenar solară, însoţită de o beţie a purităţii, care nicăieri ca în spaţiul epidauric nu-ţi ascultă mai autentic freamătul originar; plus frisoanele nordului barbar şi rece, mereu ameninţător; plus un sentiment al izolării în cugetarea poetică (iarăşi o influenţă pillatiană), pentru că migrena helladică este o „boală” prin excelenţă raţională, a cugetului ce-şi contemplă măreţia.
Sau iată geometria unui templu corintic, transcrisă cu rafinament intimist de acest poet plecat de undeva, dintre dealurile Moldovei şi care a văzut sudul grecesc numai cu imaginaţia: „Templul va fi mai alb şi mai pur/ încercuindu-ne – cu atît mai bine!/ Aerul explodează împrejur/ încins şi tot mai lacom de tine.// Aproape se sfîşie de noi învelişul/ mişcării, buzele noastre sărate/ se topesc precum marmora stinsă,/ pulbere pe jumătate.// Cît despre gînduri – nu am ajuns/ să le cuprindem într-o suprafaţă:/ în adîncuri, tot mai ascuns/ moartea ne cugetă şi ne răsfaţă.// Dar templul pare tot mai curat/ cu tenul lăptos şi subtire/ aerul tremură înfiorat,/ înzidindu-ne cu ucisă uimire” (Moartea ne cugetă). Sigur, un anumit ritual retro, camuflînd erudiţia, fascinată de visul elin ce palpită în marmură, se întrevede în aceste versuri căzute în vraja heraclitiană şi tocmai pigmentul de sfială ingenuă le conferă un halou de nostalgie clasicistă. Într-un alt pasaj, substanţa densă a lucrurilor vine să se confunde cu o maternitate germinatoare, cu forme viguroase, şi merită să decupăm această mică teogonie, antologabilă pentru scena stihială pe care o închipuie în naşterea divinei forme: „O, tu erai inefabila formă/ a mişcării văzută de zei,/ Rostindu-ţi fiinţa mîngîiam cu patimă/ sînii materiei rotunzi şi grei.// Buzele tale pătrate de gînduri/ zeii le sărutau suspinînd –/ dinţii lor cocliţi de lumină/ se-nfigeau în pupila gîtului, blînd.// Tîrziu, cînd pîntecul tău a rodit/ şi miroseai toată a cer,/ zeii plîngeau pe o plajă pustie,/ nisipul se-mplînta în valuri de fier” (Sînii materiei). Întreg elogiul adus perfecţiunii, în care se contopesc „aburi de smalţ ceresc” cu irişii „de sare albastră” a mării (imagine amintind de fineţea estetă a grecului Odyseas Elytis) – îşi ia ca aliat elementaritatea, mereu periclitată de oboseala trecerii timpului, dar si de o uzură a civilizaţiei. Place această aventură discret-anacronică, lipsită de efecte spectaculoase, ci doar cu gustul evadării la izvoarele hedonismului.
Cîteva detalii biografice nu sînt de neglijat. Nicolae Boghian este militar de carieră, ca absolvent al Liceului Militar Ştefan cel Mare din Cîmpulung Moldovenesc (promoţia 1964) şi a Şcolii Militare Superioare de ofiţeri „N. Bălcescu”, arma infanterie. Repartizat locotenent la Regimentul 38 Piatra Neamţ, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „AL.I. Cuza” din Iaşi. Din 1980, a fost redactor la revista „Viaţa militară”, devenită după 1989 „Viaţa armatei”. Debutul poetic s-a produs în revista „Ateneu”, în 1966. Între timp a mai publicat cîteva romane nesemnificative („Tropotele tăcerii”, 1983; „Stare de ecou”, 1986; „Limita singurătăţii”, 1989). Poezia sa este una elegiacă, ceremonială, cu nostalgia purităţii clasice.„aş putea fi peste lupi şef de stat/ să aflu ce gîndesc ei…”
La o distanţă destul de mare de inspiraţia sa helladică, Nicolae Boghian revine cu o carte surprinzătoare de versuri, Lupii Siberiei (Societatea Scriitorilor Militari, 2007), care nu mai aduce decît vag aminte de primele volume. Apare aici un alt poet, sihăstrit prin gheţurile septentrionale, obosit, epuizat de puteri, practicînd un fel de ritualuri păgîne şi privind nemărginirea înţepenită într-un ev al „pătimirii”: „M-am retras într-o izbă curată/ ascunsă între lupii Siberiei,/ jumătate din noapte mă-nchin la icoane,/ jumătate din zi pictez sînii materiei// Crivăţul îmi dă împăcarea cu mine –/ oricum moartea e mult mai rece,/ iar la ochiul de geam, necuprinsul/ nu dă semne c-ar vrea să plece// Mă privesc blînd, jupuit de putere/ şi de mătasea patimilor, decolorată,/ doar mirosul amar de mesteceni/ îmi mai dă o ameţeală ciudată// Nu mă ciuguleste nici o întrebare/ deşi pe-un colţar stă un craniu sferic,/ i-am pus în găuri cîte o lumînare/ şi-l aud cum gîndeşte eteric// Şi cum pictez, mă biruie somnul,/ pensonul lunecă, vopselele curg,/ aud cum saltă izba pe mine/ călărindu-mă înspre amurg.” (Lupii Siberiei). Pe seama acestei viziuni, poetul construieşte o mini-epopee a izolării şi singurătăţii între sălbăticiunile pustiei, inspirat parcă de filmul memorabil din urmă cu cîtiva ani al lui Kevin Costner, Dansînd cu lupii, dar şi de filmele lui Andrei Tarkovski, aglomerînd himere şi decepţii. Nu renunţă, în aluzivul subsidiar, la trimiterile spre odiseicul antic, devenite elemente de contrast şi reper de civilizaţie pierdută: „Ce caut eu în Siberia Mare,/ cum de m-am deportat de bună-voie/ în necuprinsul pustiu albastru/ să fiu cal de lemn ruseştii Troie?// Cum de trăiesc ce-mi flutură gîndul/ în năpraznica iarnă ţaristă/ şi-mi pun viaţa la gîtul lupilor/ s-o picure sîngele ca pe-o batistă?// Pun totul pe seama copilăririi,/ a epidemiei de fugă de toate/ cînd la doi paşi îsi taie venele/ vietatea care din tine te scoate// Şi te unge cu iertarea păcatelor/ dîndu-ţi binecuvîntarea perversă/ de-a şiroi pe albul mestecenilor/ slobozind bulbul inimii în aversă// De-a fi hipnotizat de vecernii,/ de iarna ce-şi descuie dezmăţul/ atîrnîndu-te de gîtul sălbăticiunilor/ ca şi cum morţii i-ai pune hăţul.// Ce caut eu în Siberia Mare/ pe o bandă interzisă de lume –/ decît o duşcă de disperare/ şi o şea pe galopul singurătăţii în spume” (O duşcă de disperare).

4
5

Se simte o schimbare totală de atitudine în poezia lui Nicolae Boghian: e directă, mai tăioasă, mai „spusă”, fără imagistică sofisticată sau intermedii exaltate; imperiul solar e înlocuit de „imperiul de gheaţă”, care promite să înghită lumea, cu foamea lui de spaţii; lupii se unesc între ei, fac pacturi peste strîmtori, se hrănesc cu moarte şi sînt mistuiţi de moarte. Înţelegem că e vorba aici de o metaforă a lumii de azi, poate una din cele  mai puternice – ca mesaj, ca ieşire din istorie si refuz al eroismului inutil, ca resemnare în cruzimea îngheţată în frica de neantul ultim – din cîte am citit în poezia ultimilor ani. Obsesivă este voia Siberiei de a da pe afară, de a se întregi, de a fi cît mai Mare: „Rusa nu are verbul proprietăţii,/ nimeni nu stă călare pe am/ a fost odată – cel din poveste/ trage cu pustiul paşnic la ham// frigul virgin scoate vrăjile-afară/ pînă cînd şi-argintul viu se încheagă/ şi rămîne ca o lacrimă sfîntă/ peste Siberia Mare pribeagă// Aşa, nici eu nu-mi încui izba,/ nu-mi semnez pînzele şi nu jelesc/ trunchiurile rămase în picioare/ ce-or ajunge ambalaj în magazinul sătesc// Stau însă gînditor peste hartă/ în loc de busolă orientînd ghiocul –/ aud că nenorocirea nu iartă/ pînă cînd nu-i trece sorocul” (Orientînd ghiocul).
Una din cele mai frumoase balade ale cărţii, Lupul albastru (cred că eposul baladesc află aici cîteva piese remarcabile), strecoară o undă de ironie în triumful „nesfîrşirii oarbe”, amintind de parşivenia Ivanului Turbincă al lui Creangă. Poemul este absolut antologic cu scriitura sa în dungă, apropiată de modalitatea sarcastică a liricii basarabene, spre care poeţii noştri au ezitat să arunce vreo privire: „Îmi fac cruce şi mi-aduc mustrare/ că de mult n-am fost la spovadă/ şi, iacă, Ucigă-l Toaca îşi trimite/ încornoraţii verzi să mă vadă// Ba mă şi încaier cu cel din mine/ care şi-a pus în cîrd cu pustia/ cerbicindu-se să-nfrunte Siberia Mare/ unde-şi leagănă lupii mama Rusia// Şi astfel, rupt de dojană, ’nalt rugă/ să fie tihnă în izba mea de sihastru –/ dar ochii ce căutau spre icoane/ dau, la fereastră, de însuşi Lupul Albastru// Corbul lui Poe să fi fost şi poate/ aş fi croncănit cu el: nevermore/ dar botul lung de sineală al fiarei/ nu se-arată în ăst fel vorbitor// Numai ochii, iezere limpezi,/ mă oglindeau ca pe-o stea căzută/ şi-n năruirea aceasta născîndu-mă/ simţeam cum mă linge într-o iesle o ciută// Mi se-arată astfel alcătuirea/ de carne şi oase ce mă înhamă:/ un glob albastru eram, destrămîndu-se/ din norii grei ai albastrului – mamă// În ochii lupului ameţitor rotindu-mă/ vedeam ce mă naşte şi ce mă absoarbe –/ hăul de gheaţă se-naripa cu mine/ deschizînd uşile nesfîrşirii oarbe”.
Nimeni nu bănuia evoluţia acestui poet, de la gloria Epidaurului la „lupii Siberiei”. Nicolae Boghian revine în atenţie, cu aerul unui nou debut.

„rotunde, oarbe, tremurînde/ îmi sînt cuvintele ca nişte mere”
Cu un volum sfios de poeme, Anotimpul din noi, avînd ca dominantă starea de plutire, de zbor, pentru care cuvîntul nu e menit decît să trezească voluptatea savorilor de semnificare, debuta în 2003 Ana Vîrlan (n. 19 iulie 1972, Piatra Neamt; absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, promoţia 1996). Putea fi remarcată în poemele ei tema căutării absolutului, cu vagi ecouri din Macedonski şi Voiculescu (în versurile sacre) şi aş putea cita cîteva titluri de rezistenţă dintr-o carte care aduna clipe magice, din mai multe vîrste de expansiune creatoare: „Vino!/ Coboară spre lacul din lună,/ spală-ţi amintirea în umbrele feţei de ceară,/ aprinde-ţi tălpile de cremenea-spumă/ visînd că ochiul de apă n-o să mai doară…/ Dansează!/ În focul nebun, nebun ca ziua de ieri…/ ia un cărbune aprins între dinţii de lup/ şi-apoi…/ Pieri!/ Cîntă-ţi cîntecul de prohod: Tra la la!/ dinţii mei rod, gura mea muşcă beregata din umbra ta!” (Invocaţie); „Ce frumos şi ce bine/ Ai crescut din mine/ Spre mine…/ În lumină şi blînd/ Ochiul meu te-a simţit fremătînd./ De primăveri, veri, toamne şi ierni,/ Osul tău spre mine îl cerni/ Anotimp – quartet peste timp,/ Tu şi eu ne-nvîrtim/ şi-n pătrat ne nuntim…” (Oglindă). Nu pot fi trecute cu vederea, la o lectură atentă, „jocurile” Anei Vîrlan – de-a norocul, de-a măştile, de-a iubirea, de-a cuvintele, de-a poezia: „Viaţa – Marea Domnului Poezie”, spune ea undeva; „Aş dansa sub tîmpla ta,/ În ritmuri de geampara/ Aş cînta cîntare rea,/ Din coarda-ţi de catifea/ Aş striga numele tău,/ Din glasul ce nu-i al meu!/ Lume grea, lume spurcată,/ Te-aş vinde pe-un pol odată!/ Banii tot atunci i-aş bea/ Şi-aş scăpa de grija ta!/ Apoi, chiar din acea zi,/ Aş învăţa a cerşi.// Da-n veci liber aş trăi…” (Cînt ţigănesc) – delectări reflexive cu fremătări de Parnas, locul unde se-ntîlnesc narcisiacii, seduşi de vocabule opaline. Cartea avea cusurul de a fi compozită – rondeluri, hai-ku-uri, descîntece, doine, elegii – fapt ce-i diminua din ţinută.

„mă tem pentru împlinirea căderii/ duhurilor care se-mpacă”
Durerea somnului (Crigarux, 2007), subintitulată „poeme & eseuri”, amplifică momentul debutului şi, în unele privinţe, duce mai sus cîteva nuclee de gîndire din prima carte. Iată de pildă poemele biblice care deschid noul volum, aduc aminte de Claudel şi Ezra Pound, prin învăluirile filologice, prin modalitatea de punere în abis a poeziei în memoria ei sacrală. Ca şi la romantici, visul este cel ce conduce imaginarul in illo tempore, în spaţiul tainelor originare, acolo unde poezia se naşte din retrăirea „vremurilor dintîi” şi meritul poetei este de a fi deprins acest minimal lexicon al vorbelor alese, ducînd cu ele graţia şi asumarea orto-cunoaşterii: „Prin verdele ierbii,/ vrut-am să cern paşii mei,/ să atingă vîntul de sus perii capului meu…/ nevrednică. m-am găsit întru îngenunchere/ da! m-am temut de valul mării,/ nu de Domnul…// Lumina zilei m-a adus în faţa iubitului meu/ prihănită/ căci noaptea, visul m-a purtat spre păcat…// Împăratul Cerului şi al Smirnei/ Împăratul m-a strigat,/ dar eu, sub tîmplă de tărînă,/ n-am găsit timpan să vibreze…” (În lumină adună…). Ana Vîrlan se mişcă cu sinceritate în mistica poeziei unde consonează oniric cu înţelepciunea „veche”, preluîndu-i tonul incantativ şi starea ceremonială. Insinuarea eului poetic, cu aluviunea de trăiri, într-o poezie de asemenea factură, în care sacralitatea este explorată în pildele sale originare, reprezintă noutatea acestui discurs liric: o prelungită criză nubilă, susţinută de un plan confesiv activ, este transpusă din murmurul lăuntric undeva, înapoi, în foşnetul timpului exemplar, cînd sfinţii călcau pe pietrele  cetăţilor („Soarele e trimis să răsară/ spre luminarea căilor pleoapelor lui…// Întru bună rostire s-au fost aşezat/ peste cărarea Domnului,/ în ceasul patru din zi…// Din Sfatul de Taină/ amîndoi am pierdut plecarea genunchilor/ şi vorbe sterpe-am lăsat,/ uitînd a vorbi…// Aud glasul iubitului meu/ în rostirea lăuntrică/ mi-e grădina inimii înflorită/ de cuvintele lui…” – Ieşirea). Ana Vîrlan „lucrează” în poezie cu idealităţi, cu singurătăţi suave, cu fragilităţi ale clipei care devin precipitate ale spaimei, se visează în alt spaţiu, într-un meleag bucolic, ascuns între muzici regresive, subterane, unde orice exces patetic se îmblînzeşte, se purifică: „Te visez/ miraj alb în deşert/ şi vibrez,// te strig/ printre gheţuri din gînd/ şi mi-e frig,// te chem/ cu silabe ce dor/ şi blestem,// te simt/ flacără-n rug/ şi mă mint,// te plîng/ cu ochi de opal/ şi mă frîng,// te rup/ ca pe-o creangă cu rod/ şi mă surp,// te zdrobesc/ ca pe-un strugure-amar/ şi zîmbesc,// te ucid/ ca pe ştreangul din gînd/ şi înving” (Domino). Stihurile fac dovada unui afect pus la încercare de eroziunea imediatului, dar şi de un cult al sublimului, aflat sub tratament estetic.
Cartea se structurează pe tema cunoaşterii prin cuvînt, iar cele trei secţiuni: Risipirea infinitului, La Terre rouge şi Smiral sînt raportate la semnificaţiile termenului de spiritualitate date de filozoful Mircea Vulcănescu: trăirile interioare (care risipesc infinitul semănat în noi în ziua Creaţiunii); idealurile culturale, sedimentate de înţelepciunea omenească; viaţa în duh şi adevăr (aşa-numita vieţuire duhovnicească). La Terre rouge, cea de-a doua secţiune a cărţii, orientează axiologic trăirea către un ideal, căutînd dimensiunea ideii valorificate prin cuvînt. Dintre poemele în limba franceză, majoritatea cu tentă simbolică, e de reţinut o piesă absolut memorabilă prin plastica ei, Sahara, l’amour en moi („Nuages blancs, faux cirrus-bleu ciel,/ sommets que ne menent pas vers les neiges,/ et, en attendant la nuit, un arbre solitaire/ éternel porteur des secrets de la terre…// Tenez les merveilles du désert!” Ca şi în Noaptea de decemvrie macedonskiană, deşertul devine şi aici un bun evocator de idealitate, de perfecţiune. Ultima parte a volumului, eseistică, propunîndu-şi clarificarea unor concepte, oferă conotaţia termenului smiral, „metaforă a drumului către perfecţiune… calea parcursă de spiritul analitic, ferindu-se de tărîmul filosofiei deşarte”. De aici o interesantă teorie despre desăvîrşire, din perspectivă laică, şi „probele” de virtute pe care omul le străbate spre a înţelege deşertăciunea vieţii. Pentru autoarea noastră, omul smiralic, însetat de perfecţiune şi frumos, este unul eminamente prometeic, „răzvrătit înlăuntrul său”, neliniştit şi de aceea aspirînd la deplinul cunoaşterii. Oricît de distincte ca „voci”, cele trei perspective ale cărţii comunică între ele asigurînd unitate întregului demers.
Cartea Anei Vîrlan, Durerea somnului, este una matură, bine gîndită, în care poezia se prelungeşte în eseu, iar acesta luminează exegetic virtuţile confesiunii lirice.

Cristian LIVESCU

(extras din "Convorbiri literare", iunie 2007, ISSN 1841-7434)

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro