Durerea Somnului

ISBN 978-973-7799-30-2

Anei-Maria şi lui Constantin-Leon,
fii iubiţi ai sufletului meu...


„Am căutat noaptea în aşternutul meu,
am căutat pe iubitul inimii mele;
l-am căutat, dar nu l-am găsit...”

(Cântarea Cântărilor 3.1)

I. Risipirea Infinitului

În iubire, omul descoperă că nu-şi este sieşi de ajuns, că celălalt este măsură şi frumuseţe pentru măsura proprie…Iar gândul trudeşte către înălţimea veacului dintru-nceput, căci numai Sus se află măsura a…toate…

Întunericul din urmă

„Noapte frumoasă, noapte frumoasă…”
au fost ultimele lui cuvinte…
dar n-a cunoscut ce neguri am purtat
pe umerii mei, înainte de el…

Iubitul meu din ţărână!!!...l-am vrut lângă mine
şi, când l-am avut, m-am îngrozit,
amintindu-mi de focul cel veşnic…

Şi-I strigam Domnului:
Nu mă uita în toată nevrednicia mea!
nu mă lăsa ca Ionathan în crengile de deasupra
capului calului ce mă poartă!

Bărbat am cunoscut şi fericirea inimii
mi-a rămas departe…

Sânul maicii mele şi braţul tatălui meu
m-au alungat …
Făcutu-m-ai femeie, Doamne,
şi de la Început m-ai osândit!
unde să caut mântuirea mea,
când perii capului meu sunt arşi de acum
în focul nestins?
În singurătatea de aici,
gândeam că nopţile mele sunt plăcute la Domnul…
S-a lăsat sub pleoapa mea Flacăra Dumnezeirii
şi nimic din ce se vede
nu-mi poate fi ascuns…

Batşeeba s-a ridicat şi Sahra şi Rahela…
numai Hannah (1), în legea înnoirii,
Doamne, nu ai mai rostit!…

Risipirea

Toţi vrăjmaşii tăi vor pieri,
întru necunoaşterea Voii Tale!
şi ne vei ridica, în Ierusalimul cel Nou,
Doamne, ne vei ridica!…

Yahve! Yahve! Yahve! (2)
Dumnezeule al Iubirii,
Cel ce ai ruşinat războiul filistinilor!

Sub talpa lui David ascunde,
urma pasului meu …
l-ai sădit pe el în ceata apostolilor tăi
ascunsu-l-ai în coasta lui Adam Înnoitul,
în braţul lui Avraam şi sub toiagul lui Moise
şi, Doamne, el n-a priceput !…

Prin ţărână cercetează-mă, Tată,
şi voi învăţa să port  urmele degetelor Tale…

Pleoapa mea voi coborî
şi voi suspina la auzul Numelui Iubitului meu,
Împăratul Cerului…

Început bun voit-am să pun
şi ai slobozit Ochiul Altarului să mă cerceteze…

Am căutat sub crengile brazilor a mă ascunde
el încă-au ajuns şi acolo…
sub stânci de-mi ascundeam osul,
chiar numele străbunilor maicii mele
l-ar fi căutat…

Trimite, Doamne, pasul meu în pustiu,
să nu se întineze Altarul Tău! (3)
căci  sărutarea meu l-a atins cu patimă…
şi teamă mi-e că nu Te mai pot afla…

Dimineaţa dintâi…

Spre Ziua Domnului m-am îndreptat
şi am nesocotit liniştea Nopţii Lui…
lacrimile m-au cercetat,
dar nu întru lăsarea păcatelor mele…
glasul rugăciunii s-a arătat fără suspin
iar pleoapa, nevrednică, a iubit ochiul
care se trece…

Sub liniştea  Ta, Doamne,
sub liniştea Ta mă adună,
ca sub o ploaie bună, plină de miresme…

Dă-mi să beau apa de taină,
de pe copitele cerbilor
şi din frunza Pomului cel Bun…

Din stejarul Mavri (4)
Doamne, şi eu am răsărit!
nu mă lăsa ca să pier,
înainte de cunoaşterea Feţei Tale,
dar nici  către clipele lui Matusalem
să se îndrepte talpa mea!…

În lumină  adună…

Prin verdele ierbii,
vrut-am să cern paşii mei,
să atingă vântul de sus  perii capului meu…

nevrednică m-am găsit întru îngenunchere…
da! m-am temut de valul mării,
nu de Domnul…

Lumina zilei m-a adus  în faţa iubitului meu
prihănită
căci noaptea, visul m-a purtat spre păcat…

Împăratul Cerului şi al Smirnei,
Împăratul m-a strigat
dar eu, sub tâmplă de ţărână,
n-am găsit timpan să vibreze…

palma Iubitului meu se aprinde-ntru jertfă,
împărţind Semnul (5) mai întâi în Numele Tatălui…
ochiul lui se închide,
ca să nu vadă drumul cotit…
iubitul meu urmează numai Calea cea Dreaptă…

amândoi suntem sub creanga de mirt
dar pe mine mă atinge vârful uscat…
căci am căutat prea mult spre fructul oprit

Păstorul cel Blând, pe el îl adapă,
ştiu:
dintru-nceput, privirea lui e mai aproape de taină…

dintru-nceput, numele iubitului meu
a fost scris la Domnul,
a fost cântărit…

Ieşirea…

Soarele e  trimis să răsară
spre luminarea căii pleoapelor lui…

Întru bună rostire s-au fost aşezat                  
peste cărarea Domnului,
în ceasul patru din zi…

Din Sfatul de Taină,
amândoi am pierdut plecarea genunchilor
şi vorbe sterpe-am lăsat,
uitând a vorbi…

Aud glasul iubitului meu
în rostire lăuntrică
mi-e grădina inimii înflorită
de cuvintele lui…

Ulii de seară rup prada,
în roată săltând peste sângele ei
şi gheara-mi pătrunde orbita
din care ochii încearcă-a fugi…

Iar când luna răsare
din fântâna sufletului durerea s-adapă …
cu frică-l doresc!…

Mă tem  pentru-mplinirea căderii
duhurilor care se-mpacă…

Ieruşalaim (6)

Prin Poarta de Sus,
ieşit-am la faţă întunecată…
purtând otiah verde,
după opt zile (7)

păşteau miei negri din zidul Cetăţii…

miresme de nard
trimiteau ochii roată,
dar fugiseră fraţii (8) mei toţi
speriaţi de reiah,
alungaţi din heder.

un porumbel mă-nsoţeşte
în stânga…
caut izvorul din care s-adapă caprele…
caut iar umbra de cedru (9)
pentru-a jeli, pentru-a jeli…
En-Ghedi! (10)

Pustiu

Toţi păzitorii adormiseră în jurul Focului…
sub pleoapele negre, ochiul rătăcea înlăuntru.
Amuţiseră, trimiţând spre tăciuni
suflările lor, duhnind a pelin.

suflările … duhnind a pelin.

Amară devenise chiar şi cenuşa,
în vântul sărat, purtător de nisip.
aprinsă, una cu focul,
fremăta coasta întoarsă spre vârsta dintâi…

rugă spre vârsta dintâi…

Toţi îmi păreau doborâte statui
lâng-un altar fără de jertfă…
Toţi îşi aveau suflarea la căpătâi.

Aşteptau ca din Cer, Ea (11) să coboare
dând altarului rost,
sub flăcări duhnind a pelin….

 

Scăldarea cu pietre... (12)

Doi se apleacă pe malul de râu
glasuri s-adune
din cărarea cu piatră....
sunt muţi din născare
sunt muţi şi nu ştiu
că vorba s-ascunde
sub cărarea din vatră, nu pe malul de râu.

Elijah

Leii de piatră sprijin au pus,
ca să despartă cerul de sus
de pardoseala templului sfânt
ochii-n pământ…

Coloane de fum, dor de altar,
umbre-n bazaltul cu gustul amar,
uitate-s din seva jertfirii de tot
şi sare şi foc…

Templu-i pustiu, rugu-i zdrobit,
de-al nopţilor pas, altaru-i topit
şi clopotu-ngheaţă-n rostirea dintâi
cu asfinţitul la căpătâi.

Doar marea păstrează copite-n adânc
şi malul ridică pinteni ce plâng
vaier  înalţă templul uitat
alb nechezat.

Carul de jar strigat e la cer,
cuvintele-s rupte, silabele pier,
proorocul priveşte cum se închid
în urmă-i cărări de granit…

Tablou

                             Artistului...

Ferestre-n cătuşe
spăimântate s-ascund
şi-al haosului zid
cumplit îl pătrund -
cuvinte-peceţi,
dintr-o mie de vieţi,
sigilii-culori,
prinse-n fiori,
tremur de vânt,
cu fruntea-n pământ...

„Să fie culoare!” a rostit
Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

Secundele s-au răvăşit,
timpul întreg
atunci a murit,
şi, curmând ceasul
în rostirea dintâi,
Artistul şi-a pus la căpătâi
culorile calde
din sfera de foc-
curcubee latente,
dungi de noroc...
„Să fie căldură!” a rostit
Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

Cuptoare de foc
nuanţe au ars,
culori prizoniere
n-au mai rămas,
mâna în tremur
a-ntinerit,
ochiul Artistului
a amuţit,
albastrul de gheaţă
s-a risipit
în fâşii de granit...

„Să fie dorinţă!” a rostit
Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

În cercuri şi sfere
nostalgic s-au stins
vârste trecute,
sub timp, n-a mai nins,
pe-altarul culorii
Artistu-ngenunche,
tandreţea de forme
în două îl rumpe,
mintea îmbracă
forme de piatră,
inima beată-n
culoare s-adapă,
umbre-aurite
sălbatec nechează,
pânza-i altar,
penelul vibrează,
Artistul veghează.

„Să fie o lume!” a rostit
Artistul cu chipul sfinţit,
Sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

Cu flăcări începe
cuţitul să plângă,
mâna cea dreaptă
în culori se preumblă,
mâna cea stângă
himere creează,
sub hore de astre,
artistul dansează,
îşi face-n crepusculi
de lumină alee,
privelişti-sinteză
se strivesc de cornee...

„Să fie viaţă!” a rostit
Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.
Lacrimi se scurg
pe culoarea cea crudă,
ochiul albastru
rădăcinile udă,
imagini-poveşti
se desprind de pe pânză,
penelu-i căzut,
lumina-i difuză,
maci înfloresc
pe câmpii şi pe buză,
Artistul acuză...

„Să fie altar!” a rostit
Artistul cu chipul sfinţit,
sub cerul de aur topit,
Artistul cu chipu-nflorit.

 „Să fie Artistul sacrificat,
pe-altarul ideii
făr’de păcat,
iar Arta-Regină-n dureri
să se nască,
norii-n fâşii
să-i risipească!
Ca fiu al culorii
să moară aice,
şi-atemporal să se ridice -
ofrandă de jaruri perene,
în grădina cu îngeri
Dumnezeu să îl cheme,
între şevalete supreme!

Alchimie barbară

  ...pentru cei care se simt singuri în...doi...

Au căzut frunzele din jumătate de pom
dar nu una câte una
ci toate odată, ude şi bete...
iar acum se dau îndrăzneţe la om,
sfâşiind talpa pe-alee
ori înnodând prin şanţuri
sfori pentru zmeie...

De aur, de argint, de aramă,
cu lut şi cu sânge, cu rogoz şi cu scamă,
fiecare frunză naşte o coadă de zmeu
dar se crede ochi de leu-paraleu...
Zbucnind în sus sau prăvălindu-se-n ceaţă,
să zboare din nou frunzele-nvaţă...

Omu-i tăcut şi are ochiul închis,
iar pomul-părinte
de copiii cei verzi s-a dezis...
Nimeni nu mai încearcă să lupte cu frunzele bete,
în alchimia barbară, ele devin iepe sirepe...

Doar noaptea, două tălpi mărunte dar obosite şi grele,
se preumblă agale prin cadru,
alegând chiar frunzele mele
în formă de stele...
Cele uscate şi seci au rămas pe jumătate-de-pom,
pentru cei ce se simt jumătate-de-om,
răstignite pe veci...

 

4
5

***[explicaţiile din dreapta paginii se referă la cuvintele/sintagmele marcate cu cifre în cadrul versurilor din stânga]

(1) Originea ebraică a prenumelui Ana (Hannah) dezvăluie o galerie întreagă de sensuri: invocând puterea Dumnezeririi în conturarea şi împlinirea destinului uman, prenumele se traduce prin: „harul lui Dumnezeu”, „îndurarea lui Dumnezeu”; marcând însă armonia interioară a omului în faţa contemplării Unicei Puteri Cereşti, valoarea semantică şi-a extins sfera spre: „rugăciune de mulţumire către Dumnezeu”, „onorarea lui Dumnezeu”. (semnificaţia versului e raportată la imposibilitatea glasului omenesc de a se mai ridica întru rugăciune; de aici, cearta divină şi îndepărtarea harului).

(2) Una din primele dezvăluiri ale numelui lui Dumnezeu s-a întâmplat în momentul în care, din Muntele Sinai, Proorocul Moise este trimis de Domnul să izbăvească poporul evreu din robia egipteană. La început Moise şovăie dar Dumnezeu îl încredinţează că va fi cu el. Nedumerit, proorocul întreabă cine este cel ce îl trimite iar Dumnezeu îi dezvăluie numele Său, Yahve, spunându-i: Eu sunt Cel ce sunt. Moise vrea să se sustragă de la această misiune, dar Dumnezeu, prin folosirea prezentului (marcând tocmai prezenţa Sa în mijlocul poporului ales) îi dă puterea de a săvârşi minuni: preschimbarea toiagului în şarpe, acoperirea mâinii de lepră, prefacerea apei în sânge. Moise încearcă iar să dea înapoi spunând că este gângav şi nepriceput la vorbă. Atunci Yahve se mânie: „Nu-l ai oare pe Aaron, fratele tău? Ştiu că el vorbeşte cu uşurinţă... el va vorbi poporului în locul tău, ca şi cum ar fi gura ta, iar tu vei grăi din partea Domnului”. (Versurile marchează  noul legămănt al lui Dumnezeu cu omul, prin venirea lui Iisus, Dumnezeu al Iubirii, toate războaiele anterioare ale umanităţii devenind inutile).

(3) Altarul reprezintă un întreg univers, microcosmos al împlinirii sacrului pe pământ şi în noi...Spre altar, se îndreaptă privirea şi gândirea umană, în momentul săvârşirii tainelor liturgice, dar spre altar se îndreaptă şi liniile esenţiale ale arhitecturii templului (în legea veche) sau bisericii (în vremea lui...Adam Înnoitul, omul salvat prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos). Aici sacrul se concentrează cu cea mai mare intensitate, căci altarul împlineşte sacrificiul suprem (prin jertfa pâinii şi a vinului, a Trupului şi a Sângelui lui Hristos). E centrul lumii noastre- spaţiul jertfei în numele lui Dumnezeu, dar e şi loc şi moment al unirii omului cu spirala ideatică (având conştiinţa necesităţii mântuirii), într-un act al spiritualizării progresive şi ireversibile...(Versurile sintetizează teama omului de a nu pierde idealul în lupta cu sărutările-patimi, simboluri ale cunoaşterii senzoriale şi nu raţionale).

(4) La venirea lui în Canaan (ţinutul Hebron), Avraam şi-a aşezat cortul la stejarul Mamvri (Mavri, Mabri) unde a zidit jertfelnic Domnului. Într-o zi, pe când Avraam şedea în faţa cortului, a văzut înaintea sa Trei Oameni (întâia arătare a Sfintei Treimi) şi „a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ” (Facere 18, 2). Cum îl recunoaşte bătrânul patriarh pe Domnul nu putem înţelege, însã acest lucru se simte din atitudinea lui faţă de cei trei călători şi din modul în care li se adresează: „Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!” (Facere 18, 3). Avraam şi Sahra pregătesc azime, taie un viţel, aduc unt şi lapte şi îi ospăteazã pe călători. Oaspeţii îl întreabă pe patriarh de Sahra, apoi Unul dintre Ei îi fãgăduieşte că din pântecele femeii sale se va zămisli un fiu. Îndoielile femeii, ascunse în sinea ei, sunt cunoscute de Domnul, în atotştiinţa Sa. În capitolul 18, Cartea Facerii ni se spune că doi dintre Oamenii aceia au plecat spre Sodoma şi Gomora, iar Domnul a rămas cu Avraam şi i-a dezvăluit acestuia planul divin de a pierde cele două cetãţi putrede de păcat.
Stejarul din Mavri (Mabri) sugerează "începutul" sau "un nou aşezământ" necesar după legea lui Dumnezeu, un început care să înlăture ruinele vechiului univers.De sub stejarul biblic din Mavri totul poate reîncepe, chiar şi o altă Creaţiune, înnoită de jertfa Fiului Omului. Dar umanitatea nu poate şterge din memoria sa amintirea răului, imaginea de eşecuri succesive, ecoul marilor renunţări şi înfrângeri, apăsarea vinovăţiei, neasumarea responsabilităţii sau trădarea acesteia.
Azi, tulpina stejarului e roasă de cari, sprijinită în stâlpi de fier şi legată cu chingi metalice pentru apărarea firavei crenguţe verzi pe care o mai are. Nu departe de bătrânul arbore-tată, au apărut (au deja 200 de ani) doi « fii » în dreapta şi în stânga…( „din stejarul Mavri, Doamne, şi eu am răsărit!” reprezintă o asumare proprie a Noii Legi, prin afirmarea puterii Sfintei Treimi, a cărei Judecată dreaptă se aşteaptă).

(5) Din momentul « înfruptării » omului din Pomul Oprit, drumul recâştigării nevinovăţiei s-a parcurs de-a lungul mileniilor prin asceză şi s-a desăvârşit prin adoptarea Crucii lui Hristos ca Semn prin care ne mântuim. Pomul din rai este simbolul primar al crucii: acest pom a rodit fructe dar acţiunea primului om - Adam cel Vechi – de a le accepta a dus la căderea omenirii...
Când Dumnezeu a hotărât să piardă lumea prin potop, a găsit totuşi un om drept - pe Noe- pe care a decis să-l salveze din moarte. Şi a poruncit Dumnezeu lui Noe să facă o corabie din pomul greşelii, pentru el, pentru ai săi şi pentru vietăţile lumii. Noe a ascultat, a trecut cu bine prin potop şi, când apele s-au retras, corabia a rămas pe muntele Ararat. Toţi oamenii ştiau de ea şi aşteptau momentul în care corabia se va pogorî de pe munte, ca semn al binecuvântării celor ce păzeau dreptele aşezăminte...
După foarte mulţi ani, au mai venit nişte ploi şi acestea au schimbat cursul apelor, smulgând corabia, târând-o prin diverse fluvii şi zdrobind-o de stânci până în apele Iordanului. Oamenii cunoşteau lemnul ei şi fiecare a luat câte o scândurã sau o grindã.
Când Iisus a fost prins şi condamnat la moarte prin răstignire, un tâmplar evreu şi-a adus aminte că mai avea o grindă din corabia lui Noe şi s-a gândit să facă din ea crucea pe care „Înşelătorul acela” să fie răstignit. A adus crucea gata făcută şi Iisus a purtat-o pe umerii Săi, apoi a dus-o spre Golgota, ajutându-L pe Mântuitorul, şi Simon Cireneanul. Fiul lui Dumnezeu a fost înălţat pe cruce iar locul unde ea a fost înfiptã se spune că este centrul lumii.  Acolo se află osemintele lui Adam iar capătul din lemnul Crucii se sprijină pe ele.
Iată că la salvarea din potop, Pomul Cunoştintei a devenit lemnul salvator pentru cei care s-au conformat legii lui Dumnezeu. Noe şi ai săi au scăpat de moarte, salvând şi omenirea viitoare. Dar corabia a avut un destin mult mai înalt: prin crucea înălţată din grinzile ei, Copacul Cunoaşterii binelui şi răului a adus mântuirea întregii lumi, prin sângele vărsat de Mântuitorul. Atunci s-a întemeiat, în mod tainic, biserica lui Hristos în lumea aceasta iar prin Pogorârea Sfântului Duh, Biserica devine văzută.  
Pomul din rai purta fructele cunoaşterii şi ale asumării păcatului. El simbolizeazã legea veche care putea salva fizic dar nu avea har, nu mântuia; corabia este simbolul bisericii care ne scapã din furtunile păcatelor acestei lumi, dar aceastã corabie nu putea duce omenirea mai departe decât pe vârful unui munte, unde trebuia să aştepte încetarea furtunii, prin porunca Mântuitorului care ceartã valurile şi furtuna: "Şi El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: -Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare." (Marcu 4: 39)
Crucea făcută din Pomul Raiului este mântuitoare căci pe ea s-a vărsat sângele răscumpărător al lui Hristos. Ea este spaimă pentru tot răul,  este lemnul însufleţit şi viţa care poartă strugurele cel de taină prin care suntem cu toţii aduşi de la moarte la viaţă.
Iată cele mai frumoase cuvinte despre Sfânta Cruce spuse de cãtre Sfântul Apostol Pavel în Epistola Întâi către Corinteni: « Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii.»   (1 Cor. 1: 18-21)
„...palma Iubitului meu se aprinde-ntru jertfă,/împărţind Semnul, mai întâi în Numele Tatălui…” - mâna, împărţind semnul în cele Trei Sfinte Ipostaze- a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, devine o nouă flacără a jertfirii de sine, jertfă asumată pentru iertarea tuturor păcatelor, începând cu acela al vârstei edenice a omenirii)...

(6) Ierusalimul este centrul de cult al israeliţilor din timpul regelui David (1010-970 î.Hr.). Deşi e definit ca „Cetate a Păcii”, Ierusalimul secolelor de conflicte demonstrează contrariul. Zbuciumul exterior se reflectă şi în existenţa interioară acoperită cu otiah verde. Otiahul era în legea veche veşmântul ce tăinuia o femeie părăsită iar verdele (echidistant între albastrul ceresc şi roşul infernal, două culori absolute şi inaccesibile) are valoare mediatoare între cald şi rece, între sus şi jos. Este o culoare umană, emblemă a mântuirii şi reprezintă cunoaşterea adâncă a lucrurilor şi a destinului (verde este şi monograma Mântuitorului). Simbolul de aici ilustrează bipolaritatea şi ambivalenţa, dualitatea şi rătăcirea.

(7) Cele 8 zile amintesc de perioada nuntirii din Vechiul Testament iar nardul cu parfumul foarte preţios (reiahul- esenţa vitală a plantelor, răspândită prin miresme) extras dintr-o plantă graminee himalayană este simbol al regalităţii (Maria Magdalena a uns picioarele Mântuitorului cu mir de nard). Simbolistica nouă este aceea a smereniei.

(8) Fraţii erau în Legea Veche apărători ai fecioriei surorii lor, ascunsă de ochii străini în heder (cămară de taină, chilie).

(9) Cedrul este simbolul masculinităţii, chiparosul- al feminităţii, în legea veche patul nupţial fiind ridicat dintr-un cedru şi un chiparos sădiţi, conform tradiţiei, în ziua naşterii fetei şi băiatului care se nunteau.

(10) En-Ghedi- “Izvorul Caprelor”- oază în Deşertul Iudeii, la apus de Marea Moartă, renumită prin frumuseţe.

(11) Poemul este o amplă metaforă a salvării de sub amarul vremurilor dintâi. Suflările duhnesc a pelin, sufletele respiră păcat... „Ea” este înnoirea, renaşterea, valoarea altarului-om aprins pentru jertfirea de tot (jertfirea prin cuvântul-rugăciune, jertfirea prin inima-sânge, jertfirea prin ochiul-lacrimă). „Ea” este naşterea Fiului Omului şi Fiului lui Dumnezeu. „Ea” este Calea Adevărului care duce la Viaţă.

(12) Scăldarea cu pietre este o referire simbolică la metoda punitivă existentă la popoarele semite încă din Legea Veche (uciderea cu pietre).

 

Monocromie

Iubitul meu îşi are casa
în dicţionarul le petit robert,
de câte ori îl vizitez,
e măcinat de-angoasa
că spaţiu-ntre cuvinte
e-un blanc tot mai incert...

e ca o uşă agăţată-n pom
surâsul lui printat pe-o coală neagră,
căci toate semnele din dicţionar
l-au provocat subit să...le culeagă...

sub frunte, i-a-nflorit parchetul lumii
cum se întâmplă cu-n ogor de grâu
când, zbenguindu-se lasciv sub raza lunii,
dezbracă macii  roşii din talpă pân’la brâu...

Din clipele acelea monocrome,
iubitul meu se plânge de dureri:
nu poate să priceapă cum de vede-atone
silabele pe care le... graseia mai ieri....

Deşi-s tot lângă el,
de mult nu mă mai vede
iubitul meu cu iris daltonist,
doar dicţionarul de pe raft, ai crede
că-i veşnic locuit
de ochiu-i tot mai trist...

 

Trecerea

lăutele nasc
pe sub strune poteci,
păşeşti peste ele,
paşii-ţi sunt tot mai reci,
inutile devin
porţi de nard şi-abanos,
inutil e şi timpul
spre poimâine întors…

mă întrebi de cuvinte
şi de sensuri abstracte
tu, cu proze-obiective,
eu, cu versuri deşarte,
tu, cu zâmbet amar
peste-oglinda de stele,
eu, punând pe cântar
iluziile mele,
tu, subţiind secundă şi oră,
eu, invocând
furtuna la proră…

descântă pelinul
sub lumina ei luna,
amar e şi vinul,
amărâtă-i şi struna,
paşii tăi şovăielnici
nasc pe culme poteci,
îmi zâmbeşti de pe ele,
îmi zâmbeşti şi-apoi treci…

mă întrebi de cuvinte
şi de sensuri abstracte…
tu, cu proze-obiective,
eu, cu aripi deşarte…

 

Domino

Te visez
miraj alb în deşert
şi vibrez,

te strig
printre gheţuri din gând
şi mi-e frig,

te chem
cu silabe ce dor
şi blestem,

te simt
flacără-n rug
şi mă mint,

te plâng
cu ochi de opal
şi mă frâng,

te rup
ca pe-o creangă cu rod
şi mă surp,

te zdrobesc
ca pe-un strugure-amar
şi zâmbesc,

te ucid
ca pe ştreangul din gând
şi înving.

 

Sonetul muribundului

Îmi urcă iar gândul, vultur aprins pe-o stâncă,
sorbind din veşnicia norilor de taină,
şi-mi fură lacrima din ochi ca s-o plângă
sub coastă de titan, rămas fără haină...

E aripa desprinsă din pietre şi blesteme
pe care-au ars doar focurile lunii.
şi zboru-i frânt, de parcă se teme
că va stârni în cale pe Fiicele Furtunii.

Grăbit, îmi pleacă ochiul, ca să-şi urmeze plânsul
iar gheara îl răpeşte, s-o facă mai uşoară...
de mult, un dor de ducă sălăşluia într-însul...

Sub coastă, stânca-i foc, dar gheţuri o-mpresoară,
iar clipa-n norii veşnici îşi cântăreşte cursul...
înlănţuitu-i mut, doar gândul-vultur  zbiară...

 

Noi

                                                    Lui D.

Din punctul de vedere al stelelor,
mâna ta nu-i decât o cometă
ce coboară uşor pe cărarea
dintre tâmpla mea
şi obraz -
o altă cale lactee...

Fiecare deget caută lumina,
fiecare unghie se întoarce acasă.

Din punctul de vedere al copacilor,
pasul tău nu-i decât o rază de soare
oprită ca un semn de mirare
în dreptul piciorului meu
rătăcit pe cărare...

Fiecare creangă îşi caută lumina,
fiecare frunză se-ntoarce acasă...

Din punctul de vedere al lunii,
pleaoapa ta nu-i decât o pală de vânt
ce mângâie ochiul meu trist de căutare,
selenară părere de rău,
înainte de o nouă plecare...

Fiecare fir de nisip îşi caută lumina,
fiecare lacrimă se-ntoarce acasă...

Din punctul de vedere al mării,
buzele tale nu-s decât un val
deschizând porţile sărutului meu
nehotărât în îmbrăţişare...

Fiecare meduză îşi caută lumina,
fiecare şoaptă se-ntoarce acasă...

Din punctul de vedere al soarelui,
coapsa ta nu-i decât un arc încordat
aruncând peste timp inima mea
ca săgeată...

Fiecare rază îşi caută lumina,
fiecare fibră se-ntoarce acasă...

Din punctul de vedere al pământului,
corpul tău nu-i decât o prelungire firească
a corpului meu,
pe care muntele o acoperă
cu carnea lui verde
iar câmpia o-ncălzeşte
cu suflu de grâu...

pe sub inimi săgeţi,
peste valuri de gând,
cât o mie de vieţi,
pentru un singur mormânt.

partea a II-a La Terre Rouge

Volume

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro