Eseuri

 

 

Orient, Occident

Salman Rushdie - universul povestirilor

 

MOTO “Dacă Salman Rushdie ar fi un personaj din propriile sale romane, notorietatea pe care i-a adus-o celebra condamnare la moarte ar fi fost înscrisă în destinul lui încă din clipa naşterii.
De fapt, întreaga sa viaţă poate fi înţeleasă ca o alegorie a ciocnirii inevitabile dintre cosmopolitism şi izolare, liberalism şi fundamentalism, civilizaţia modernă (cu laicizarea, scepticismul şi relativismul ei) şi forţele obscure ale unui Ev Mediu renăscut. Cele mai cunoscute scrieri ale sale tratează tocmai acest conflict, pe fundalul unei Indii în plin proces de dezintegrare, iar decorul lor este un paradis devastat.” (Village Voice)

Volumul Orient, Occident (1994) cuprinde nouă povestiri publicate pe parcursul mai multor ani (şase, anterior iar trei – Armonia sferelor, Cehov şi Zulu şi Vajnicul – inedite) şi ni-l confirmă pe Salman Rushdie (1) ca povestitor (2) prin excelenţă.
Povestirile au ca temă obsesia definitorie a autorului şi anume suspendarea, pendularea între două lumi – Orientul şi Occidentul -  de care Rushdie se simte atras în egală măsură şi pe care e, tot în egală măsură, dornic să le critice.
Seria de nouă povestiri poate fi privită şi ca o încercare de definire şi de apropiere, nu numai socială ci şi culturală şi literară, a celor două zone ale lumii cărora autorul le datorează pe de o parte fervoarea scriitoricească (de provenienţă orientală) şi, pe de altă parte, succesul literar (cu siguranţă, purtând marca Occidentului).
Povestirile despre India (1, 2, 3) (3) sunt plasate chiar în prima parte a cărţii şi oferă o imagine inedită a ceea ce a însemnat tărâmul copilăriei lui Rushdie. Se simte în ele nostalgia unei lumi pierdute, risipite, dar această nostalgie nu-l determină pe autor să lase la o parte ironia. Rezultatul surprinzător e construirea unei lumi la fel de colorate precum cea din timpul sărbătorii Holi (festivalul culorilor), ori a unui univers la fel de tulbure precum apele Gangelui, un univers populat de indivizi fie hazlii şi pitoreşti, fie groteşti ori chiar terifianţi.
Partea occidentală (povestirile 4, 5, 6) (4) ne dezvăluie, ca şi în cărţile anterioare ale lui Rushdie, fascinaţia autorului faţă de figurile emblematice ale tradiţiei vest-europene (Hamlet, Cristofor Columb, Regina Isabella I de Castilia a Spaniei). Impresionează în aceste povestiri în primul rând plăcerea cu care sunt reimaginate, regândite şi rescrise istoriile reale.
Dacă în prima parte a cărţii povestirea este limpede şi fără sincope, iată că în partea a doua intervine straniul, în construirea unor elemente-cheie [pe care cititorul „se prea poate” (ironic!) să nu le fi observat în operele/lecturile originale şi... originare] şi pe care Rushdie se simte obligat, într-o notă aparent jucăuşă şi comică (dar de o gravitate, deşi ascunsă, totuşi dureroasă) să le dezlege.
Da, poate sunt dezlegate anumite mistere ale istoriilor în sine dar, cu siguranţă, ironia şi persiflarea au un alt scop şi un alt mesaj. Am putea spune, la o primă lectură, că aceste texte (povestirile 4, 5, 6) sunt oarecum ciudate, dacă ţinem neapărat seama de operele clasicilor care au (re)valorizat figurile eroilor mai sus amintiţi. Mai ales povestirea despre Hamlet ar putea să ne dezarmeze. Dar... am spus „la o primă lectură”...
Rushdie nu face în fond nici antilectură nici antiscriitură la opera lui Shakespeare. El oferă numai o nouă perspectivă (e drept, una inedită!); ceea ce nu e nici desuet nici interzis, în literatura care mai îndrăzneşte să fugă de consumism a lumii (artistice!) actuale.
A treia parte (povestirile 7, 8, 9) (5) (şi în special ultima dintre ele) atinge alte puncte sensibile, ancorându-ne în autobiografic şi ajutându-ne să cunoaştem un alt Salman Rushdie: un autor care, deşi te invită la o cursă maraton printre teme, întâmplări şi personaje de o consistenţă / gravitate deosebită, îţi lasă totuşi răgazul de a te odihni pe tărâmul cărţilor lui, de a trăi un profund şi inefabil sentiment de bucurie şi de sărbătoare a fiinţei... Un autor pe care... nu te mai saturi niciodată să-l redescoperi!

***

Spuneam că tema cărţii este aceea a existenţei suspendate între două spaţii (Orientul şi Occidentul), între două lumi spre care naratorul se simte deopotrivă atras dar pe care, în aceeaşi măsură, doreşte să le surprindă în ipostaze negative şi cărora intenţionează să le critice neajunsurile şi slăbiciunile.
În fond, Salman Rushdie se apropie şi defineşte din punct de vedere cultural două universuri care l-au format ca om (India) şi l-au impus ca scriitor (Anglia).
La confluenţa acestor două lumi, autorul situează un spaţiu intermediar, construit din memorie şi uitare, adevăr istoric şi imaginaţie, ancorare în real şi evadare (sau nevoia imperioasă de a evada!). Iată zona magică a povestirii rushdiene!
Aceste coordonate marchează edificiul armonios nu numai al cărţii ci şi al destinului autorului/ naratorului (se utilizează în naraţiune, alternativ, persoanele I şi a III-a). Şi... să nu uităm că volumul Orient, Occident a apărut la cinci ani de la condamnarea la moarte a lui Rushdie în urma fatwei ayatollahului Khomeini (pentru Versetele satanice) şi înainte de Ultimul suspin al maurului, opere care l-au impus definitiv ca un scriitor de un realism tulburător şi de un dramatism aparte.

Orient

1. Un sfat bun e mai de preţ ca aurul – Domnişoara Rehana solicită la Consulatul Britanic viză pentru Anglia iar bătrânul Muhamad Ali încearcă să o „ajute”. Fata nu are conştiinţa adevăratei lumi şi supradimensionează valoarea spaţiilor şi a distanţelor (probabil, e atitudinea firească a omului care nu şi-a părăsit niciodată ţara şi care supralicitează dimensiunea străinătăţii). Impostorul promite de fapt viză contrafăcută sau paşaport fals. Deşi eşuează în încercarea de a-şi „vedea logodnicul” (banal motiv invocat în faţa autorităţilor), tânăra va simţi totuşi bucuria eliberării de sub povara unui vis, pe care-l vede, în final, absurd.

„Ăsta e blestemul poporului nostru! Urlă el. Suntem săraci, suntem ignoranţi şi refuzăm categoric să învăţăm!” (6)

 

2. Radioul cadou – Scrierea are ca temă conflictul dintre generaţii şi eşecul existenţial. E povestea tânărului Ramani, ricşarul (7) atras în mrejele unei văduve mai în vârstă, mamă a „cinci copii vii şi doi morţi”. Băiatul munceşte pe brânci pentru a-şi asigura traiul de azi pe mâine dar, ca orice indian sărac, are un optimism molipsitor şi o obsesie: melodiile de la radio. Acţiunea se petrece pe vremea stării de urgenţă, într-o perioadă de prohibiţie (alcoolul era interzis) şi cu manifestări violente din partea nou înfiinţatei Mişcări a Tineretului.
Rulota mirosind a eter de la marginea oraşului e folosită ca laitmotiv şi aminteşte de legea funtoosh (8). E de fapt singurul element tragic al mediului descris, dar pare suficient pentru a destabiliza lumea personajelor. În rulotă se făceau pe bandă rulantă intervenţii vasectomice (se controla aşadar, în manieră abuzivă, creşterea demografică) cu promisiunea oferirii unor banale... aparate de radio.
Aşteptarea zadarnică a cutiei magice şi eşecul nu-l înspăimântă pe Ramani iar plecarea la Bombay nu e decât un nou pretext pentru un vis şi mai absurd: să devină vedetă de film. Naivitatea depăşeşte limitele acceptabilului iar personajul parcurge de fapt un continuu proces de plăsmuire a realităţii printr-un magnific, neobosit şi interminabil act de credinţă. Tipic indian!

„Oricum, scrisorile erau pline de veşti despre noua lui carieră, povesteau cum fusese descoperit imediat, dăduse o probă la un studio important, iar acum îl pregăteau să devină un star, îşi petrecea zilele la hotelul Sun’n’Sand de pe plaja Juhu, în compania unor artiste de seamă, îşi cumpăra o casă pe Pali Hill, una cu mai multe niveluri şi în care avea să introducă echipament de protecţie de ultimă generaţie, care să-l protejeze de admiratori; văduva hoţului era bine şi fericită şi se îngrăşa, iar viaţa era plină de lumină şi succes şi alcool pentru care nu-ţi cere nimeni socoteală.” (9)

 

3. Părul Profetului – Situându-se de această dată într-o zonă a obiectivităţii (persoana a III-a a narării şi viziunea dinafară) naratorul surprinde contradicţiile şi diferenţele dintre castele (10) indiene.
Acţiunea e situată în preajma anului 19... în oraşul Sinagar, regiunea Caşmir. Personajul principal e Huma, fiica unui cămătar, care doreşte să-şi răzbune fratele bătut şi angajează un... hoţ. Să nu ne gândim însă că misiunea hoţului este de a-i afla pe vinovaţi. Nu! Scopul acestuia este de a fura capsula cu părul profetului islamic Mahomed, capsulă ce dispăruse din moscheea Hazratbal şi fusese, întâmplător, găsită de cămătar, tatăl tânărului aflat în comă şi al fetei dornice de răzbunare. Relicva, aducătoare de necazuri şi purtătoare de blestem, dăduse deja peste cap viaţa familiei transformându-l pe tată, dintr-un cămătar fără scrupule într-un musulman mai mult decât practicant şi violent peste măsură cu soţia şi copiii săi.
Mania de „colecţionar” a cămătarului aduce cu sine hotărârea de păstrare a capsulei dar şi o serie de nenorociri asupra familiei (terorizate deja de schimbările bruşte de comportament ale tatălui).
Sin, Marele Şeic, Hoţul hoţilor, cel plătit de Huma să fure relicva, face o greşeală în timpul misiunii nocturne de subtilizare a capsulei iar rezultatul este cumplit: Atta se trezeşte din comă şi urlă (inexplicabil!) „Hoţul!”, după care se prăbuşeşte mort, tatăl se trezeşte din cauza urletului şi, în învălmăşeala şi întunericul din casă, îşi înjunghie cu sabia fiica, pentru ca mai apoi – realizând tragedia – să se sinucidă, iar mama celor doi tineri, soţia cămătarului, îşi pierde minţile.
Dar lucrurile nu se opresc aici: hoţul se sinucide şi el de frica autorităţilor iar comunitatea recuperează fiola cu părul profetului şi o returnează moscheii.
Însănătoşirea miraculoasă a celor patru fii ai hoţului (schilodiţi de tată încă din copilărie pentru a fi trimişi la cerşit) nu produce însă o revenire la normal, pentru că intervine ruinarea acestora şi scăderea câştigurilor de patru ori.
Singurul miracol care pare să bucure pe cineva este recăpătarea vederii de către văduva hoţului, care poate să admire iar, ca în tinereţe, frumuseţile văii Caşmir.

„Găsirea părului Profetului a fost imediat anunţată de Radio All-India. O lună mai târziu, cei mai cucernici bărbaţi din vale s-au adunat la moscheea din Hazratbal şi au autentificat oficial relicva. Şade şi-n ziua de azi într-o arcadă atent păzită pe malurile celui mai frumos lac din inima văii care a fost cândva mai aproape de Paradis decât orice alt loc de pe pământ.” (11)

Occident

4. Yorick – Este o parodie după piesa lui Shakespeare, Hamlet. De fapt, aşa cum avertizează de la început naratorul, nu e povestea prinţului Hamlet ci saga lui Yorick, clovnul, „o istorie cu adevărat pergamuntoasă! – pe care am intenţia nu doar s-o abreviez, ci şi s-o explic, adnotez, unesc, înnobilez şi permanganez – căci e o naraţiune care-l răsplăteşte din plin pe cărturarul destul de competent ca să aplice astfel de tehnologii delicate”.
Se simte aşadar din primele rânduri nota ironică dar, ceea ce nu se observă decât la o atentă şi totală lectură este inserarea fină a absurdului în faptele şi atitudinile personajelor.
Hamlet este un „ţânc obraznic şi răzgâiat şi blestemat cu insomnii”, pacoste pe care o aduce şi pe capul lui Yorick-clovnul şi al Ofeliei – soţia cea frumoasă a lui Yorick, primăvăratică dar cu respiraţia „cea mai pestilenţial mirositoare din Danemarca”.
În scenele prezentate domină dezordinea, agitaţia, discordia. Şi, peste toate, duhoarea Ofeliei. Scena „craniului” e memorabilă aici (ca şi în piesa lui Shakespeare) dar dintr-o altă perspectivă. De fapt, violentului copil Hamlet i se înfăţişează priveliştea însângerată a craniului clovnului pe care însuşi prinţul o provoacă, lovindu-l cu biciul, „aşa cocoţat pe umeri cum se afla”. Iar efectul nu e nicidecum starea de reflexivitate binecunoscută a lui Hamlet 1 ci o stare de rău visceral a lui Hamlet 2.

________________________

(1)Salman Rushdie a devenit celebru în lumea întreagă după sentinţa de condamnare la moarte pronunţată împotriva lui de un tribunal islamic iranian, în urma publicării lucrării Versetele satanice (1988), roman socotit blasfemiator la adresa profetului islamului, Mahomed. Cartea este încă interzisă în multe ţări şi, din cauza ei, autorului i s-a dorit moartea (acum câţiva ani, chiar s-a anunţat o recompensă de 2, 2.5, 2.8 şi mai apoi de 3.3 milioane de dolari pentru uciderea lui).

(2)Întâmplările din romane (parţial autobiografice, parţial ficţionale, după cum însuşi Rushdie afirmă) au loc în majoritatea lor pe subcontinentul Indian. Stilul narativ, caracterizat printr-un amestec al mitului şi fanteziei cu realitatea, a fost situat de critica literară în descendenţa realismului de factură magică. Eseurile lui Rushdie surprind şi analizează lumea contemporană cu luciditate dar şi cu ironie şi sarcasm.

(3)Un sfat bun e mai de preţ ca aurul, Radioul cadou, Părul Profetului

(4)Yorick, La licitaţia condurilor de rubin, Cristofor Columb şi Regina Isabella a Spaniei îşi desăvârşesc legătura

(5)Armonia sferelor, Cehov şi Zulu, Vajnicul

(6)Rushdie Salman – Orient, Occident, Editura Polirom, 2008, pag. 19

(7)ricşar – om care trage un cărucior cu două roți folosit în unele ţări orientale pentru transportul de pasageri sau de încărcături

(8)Legea funtoosh – decret în India care a incurajat controlul demografic prin sterilizări în masă ale bărbaţilor, “premiul” pentru actul „voluntar” fiind un radio cu tranzistori “din partea guvernului”

(9)Rushdie Salman – Orient, Occident, Editura Polirom, 2008, pag. 37

(10)Casta - instituție socială închisă, formată din oameni cu origine, ocupaţie şi profesie comune, care presupun exercitarea unor drepturi și obligații fixate de tradiţie sau de religie; castele indiene sunt: Brahmanii (preoţii), Kşatriya (războinicii), Vaysia (oamenii liberi care pot avea funcţii publice), Sudra (servitorii). Înafara acestor patru caste, se află categoria The Black Untouchables (cei de neatins) sau Daliţii, paria ai societăţii, care nu pot îndeplini decât ocupaţii “impure”: lustragii, măturători de stradă, călăi, gropari şi măcelari.

(11)Rushdie Salman – Orient, Occident, Editura Polirom, 2008, pag. 62

 

Anterioare:

 

*Vorbele bătrânilor şi murmurul tobelor : Chinua Achebe, Things Fall Apart - O lume se destramă (citeşte)

*Paradigma literară a utopiei : Thomas Morus, Utopia (citeşte)

*Despre canonul... povestirii : Popa Duhu de Ion Creangă (citeşte)

*Ulise de Lucian Blaga: Dimensiuni ale poeticii moderne (citeşte)

*Din Itaca la... Dublin: Dimensiunea modernă a mitului lui Ulise - James Joyce, Ulysses (citeşte)

*De la nihilism la creştinism: Adolescentul de F. M. Dostoievski (citeşte)

*Ruşinea în literatură: Templul de aur de Yukio Mishima (citeşte)

*Prelungirea imaginarului cavaleresc în romanul secolului al XIX-lea: Idiotul de F. M. Dostoievski, Prinţul Mîşkin –  „Cavalerul sărman” (citeşte)

*Valoarea experienţelor-limită la scriitorii secolului al XX-lea: Frankl şi Steinhardt - Omul în căutarea sensului vieţii şi Jurnalul fericirii (citeşte)

*Sinusoidele „fericirii negative” în Omul în căutarea sensului vieţii de Viktor E. Frankl (citeşte)

*Suferinţa şi „bucuria de a trăi” în Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt (citeşte)

 

În rest, avem tot vechiul arsenal: monologuri nesfârşite (chiar tirade interioare fără sens), crime, răzbunări, apariţii imateriale, capete retezate, alte crime şi alte răzbunări... (într-un şir parcă insaţiabil, interminabil). Ceea ce încântă însă în această povestire, e relaţia naratorului cu cititorul şi complicitatea ludică a lor, a noastră. Şi incursiunea insolită în lumea Cuvântului/ jocurilor de cuvinte creatoare de univers rushdian e remarcabilă. Chiar mi-a fost greu să mă opresc la anumite replici pentru citatul cu care deja am obişnuit aceste pagini... Limbajul e savuros.

„Nici lichid, nici solid, nici aer gazos,
Nici gust, nici textură şi nici un miros.
Poate fi folosită la rău şi la bine.
Toarn-o-n ureche şi poate ucide.

- Deci, Cititorule, felicitări. Imaginaţia ta, din care au izvorât toate aceste negre presupuneri (pentru că eu am început pasajul cu promisiunea că voi păstra tăcerea), se dovedeşte prin ele a fi mai fertilă şi mai convingătoare decât a mea.
Atât de bine, atât de corect aţi presupus, că sarcina mea va fi foarte scurtă. Nu-mi rămâne decât să-i aduc pe Hamlet şi pe Yorick – primul în spinarea celui de-al doilea, după cum le e obiceiul – pe o Terasă de sub Castelul de la Elisnore; unde tânărul prinţ toarnă o asemenea otravă vrăjită în urechea lui Yorick, încât nebunul cade pradă unor iluzii nebuneşti.
Aţi înţeles tot. – Apare fantoma tatălui încă în viaţă al lui Hamlet, ca să-l bântuie pe bietul Yorick; iar veninul plăsmuieşte o a doua fantasmă vie – este Ofelia, soţia lui Yorick, cu hainele vâlvoi, cu trupul încolăcit într-o splendoare translucidă, ectoplasmatică, în jurul Regelui!
-Care a fost otrava princiară?... [!]
Nu trebuie decât să-ţi rezolvi propria ghicitoare, Cititorule, şi vei afla... bine, fie, am s-o rezolv eu pentru tine. A fost Cuvântul.
Oh, venin din cel mai ucigaş! Fiind imaterial, deşi întortocheat, nu există antidot pentru el.” (12)

5. La licitaţia condurilor de rubin – Povestirea a cincea se concentrează pe ideea inconsistenţei valorilor occidentale şi dezvoltă ca motiv „condurii magici”. Lumea descrisă aici are aspect de bal mascat. Ipocrizia, snobismul, disimularea/ conflictul dintre esenţă şi aparenţă sunt şi ele la loc de cinste.
Avertismentul de la început (oarecum o sentinţă avant la lettre sau avant la... fin) „în ziua de azi, majoritatea suntem bolnavi”, nu te mai interesează după ce pătrunzi în Marea Sală de Licitaţii (metaforă pentru întregul Occident) unde totul se cumpără, se vinde... Toate sunt „de... preţ”/ de... preţuri.
Personajele sau mai exact... figurile par să aparţină unei lumi de tinichea. Drogurile, psihiatrii (în caz de nevoie/criză!) accesele de nebunie colectivă, exhibiţionisul, împreunările în văzul lumii populează tabloul care se deschide în faţa unui narator definit prin „noi, publicul”. E clar că (şi) cel care povesteşte şi cititorul devin... spectatorii.
Şi totuşi, naratorul are acolo o misiune precisă faţă de noi, cititorii – impresionaţi doar de spectacolul lumii. El licitează pentru condurii de rubin cu scopul de a o impresiona pe inefabila şi inaccesibila Gale. El, dezrădăcinatul (indianul) e de fapt acel cosmonaut abandonat pe Marte, fără speranţă de salvare şi cu rezervele de apă şi de aer împuţinându-se.
E adevărat că „nicăieri nu-i ca acasă” dar Marea Sală de Licitaţii se pare că e „inima vie a planetei” care îl absoarbe şi pe el. El, cel care trăieşte cu din ce în ce mai palidă fervoare iluzia apartenenţei.
Atentatul cu bombă din final şi explozia simbolică aduc cu ele, oare, descătuşarea sau renunţarea la libertatea spiritelor? Personajul nostru, desprinzându-se de încleştarea licitaţiei, merge oare acasă şi, după ce doarme, se simte cu adevărat primenit şi liber? Rămân întrebările...

„În punctul culminant al licitaţiei, când banii nu mai sunt nimic altceva decât o simplă modalitate de a ţine scorul, se întâmplă un lucru pe care-l recunosc cu reticenţă: te desprinzi de pământ.

Se pierde din graviţaţie, se scade în greutate, începi să pluteşti în capsula lupei. Obiectivul final trece o graniţă aiuritoare. Atingerea sa, precum şi propria noastră supravieţuire, devin – da! – ficţiuni.
Iar ficţiunile – după cum aproape am sugerat înainte – sunt periculoase.
Prinşi în ghearele ficţiunii, putem să ne ipotecăm căminele şi să ne vindem copiii pentru a obţine ceea ce ne dorim cu disperare. Ca o alternativă, în acel ocean purtător de miasme putem să ne îndepărtăm pur şi simplu de aspiraţiile noastre şi să le vindem cu ochi proaspeţi, de la distanţă, astfel încât să ne pară fără substanţă, banale. Ne desprindem de ele. Ca nişte oameni care mor într-un viscol, ne întindem în zăpadă ca să ne odihnim. [...]
Săptămâna viitoare are loc o altă licitaţie. Se vor scoate la vânzare arbori genealogici, blazoane şi obârşii regeşti în care se poate insera orice nume dorim: al nostru sau al celor dragi. Se vor oferi şi pedigriuri canine şi feline: ciobăneşti, birmaneze, saluki, siameze, cairn terrier.
Datorită generozităţii infinite a organizatorilor de licitaţii, oricare dintre noi, fie că e câine, pisică, bărbat, femeie sau copil, poate avea sânge albastru, poate fi ceea ce tânjeşte să fie şi ceea ce, pitiţi în adăposturile noastre, ne temem că nu suntem – cineva. (13)

6. Cristofor Columb şi regina Isabella a Spaniei îşi desăvârşesc legătura (Santa Fé, 1492 d. Hr.)Iată din nou o parodie, de această dată pe tema „conquistador-ului înfrânt”. Deşi îl credeam mort de ceva vreme, cavalerul romanului medieval, subjugat de voinţa de fier a reginei, revine. Personajul trăieşte mai mult decât visul de mărire, speranţa de nezdruncinat a „desăvârşirii”. Planul de cucerire a lumii e „un vis despre vis” dar, pentru îndărătnica Isabella (care-l respinge şi-l tot respinge) „toate visele sunt profeţii”.
Pendulăm între refuzurile implacabile ale reginei şi acceptarea continuă a umilinţei de către Columb. Începuturile adevăratului conquistador s-au născut însă din această acceptare.
Extrapolare: dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, de câte... Indii s-ar fi vorbit azi?!? (aluzie la călătoria spre... Indii, nu spre America).

„El se ridică în picioare, ca un îndrăgostit a cărui iubire a fost răsplătită, ca un mire în ziua nunţii. Îşi deschide gura şi aproape că-i scapă refuzul amar: nu.

„Da”, le spune el solilor. Da. Am să vin.” (14)

Orient, Occident

7. Armonia sferelor – Povestirea a şaptea a volumului se construieşte pe tema inadaptabilului la propriul univers (nu la acela străin). Acţiunea se petrece la Cambridge iar personajele sunt scriitorul galez Eliot Crane, soţia sa, Lucy, şi Khan, naratorul (putem să-l numim chiar raţionalul intelectual indian-narator).
Eliot suferă de schizofrenie paranoidă şi îşi creează o lume imaginară (căreia, până la urmă, îi cade pradă). Rushdie imaginează de fapt deteriorarea minţii umane în general, iar Crane devine un simplu pretext, un caz de care naratorul se detaşează încetul cu încetul într-un act de observare atentă, rece, imperturbabilă.
Khan e personajul-reflector; prin introspecţiile lui, Rushdie explorează cauzele, efectele şi mai ales soluţiile neutralizării nebuniei. Ale sustragerii din ea.
Autor al unei lucrări în două volume despre grupările oculte europene din secolele al XIX-lea şi al XX-lea (Armonia sferelor), căutător asiduu al unui remediu pentru schizofrenia paranoidă (propria boală!), în corespondenţă cu mai mulţi medici din regat (cărora le descrie cu minuţiozitate crizele prin care trece şi mai ales urmările tragice ale lor), în minte cu o teză (veşnic proiectată, niciodată scrisă) despre Owen Glendower (eroul naţional galez), nu-i de mirare că Eliot clachează.
Armonia sferelor e cea mai gravă şi tragică povestire din cele nouă. E o haină întunecată ce îmbracă întreaga filosofie de viaţă occidentală. E mai mult decât un mare semn de întrebare. Decât un avertisment. Sunt toate la un loc.
Naraţiunea e un soi de investigaţie, nu poliţist-detectivistică ci de ordin psihologic şi parapsihologic, în mintea personajului Eliot Crane care, deşi se pretinde hiperraţionalist, se confruntă totuşi cu un colaps moral şi existenţial de nedepăşit. Devine tot mai ataşat de armele lui şi de „vocile” din cap decât de lumea exterioară şi de oamenii care îl înconjoară. Da, îl înconjoară, nu îl învăluie protector!
Şi ceea ce se arată mai grav, e sinuciderea lui – care vine ca o eliberare nu de propriile angoase şi himere ci de ceilalţi şi de lumea lor.
Prietenia lui Eliot cu Khan (naratorul) – spirit raţional, pragmatic – poate părea paradoxală în asemenea stare de criză interioară. Ea nu este însă decât o încercare de a marca un alt punct de echilibru (din acela al... talerelor balanţei), un remediu echitabil pentru discrepanţele dintre tumultul occidental (inutil) şi calmul oriental (binevenit!), o aşezare a spiritului în matca lui.
Existenţa triunghiului conjugal (care... nici nu mai ştim dacă nu e chiar... pătrat) accentuează tragismul destinului. Eliot caută „armonia” şi „demonii” vin în cele din urmă să îl revendice. Naratorul însă, deşi crede că a dobândit existenţial echilibrul şi armonia, conştientizează în final adevărul naturii crizelor prietenului său. Şi rămâne să (se) lupte. Cu cine? Cu ce? Rămâne de... investigat!

„Când l-am cunoscut pe Eliot, eram eu însumi uşor dezechilibrat, suferind de o cacofonie a sferelor personale. Dincolo de episodul cu Laura, mai existau şi o serie de întrebări dificile despre identitate şi despre ideea de acasă, pe care habar nu aveam cum să le rezolv. Instinctul pe care-l avusese Eliot în legătură cu  mine şi Mala a fost un răspuns pentru care îi eram recunoscător. Acasă, la fel ca şi infernul, s-a dovedit a fi ceilalţi. În cazul meu, s-a dovedit a fi ea.” (15)

 

8. Cehov şi Zulu – În această povestire, ca şi în ultima, ni se înfăţişează lumea indiană dezrădăcinată dar care tinde (şi uneori reuşeşte) să se întoarcă la matcă şi... acasă. Dar cu ce preţ, cu ce finalitate!
Cehov şi Zulu (numele sunt schimbate, personajele îşi păstrează poreclele din copilărie) sunt prieteni vechi şi trăiesc (împreună şi separat) obsesia (occidentală!) Star Trek şi a războaielor intergalactice. Navete spaţiale, păsări de pradă klingoniene, vase de luptă romulane le populează mintea şi interiorul căminelor proprii şi îi legiferează, într-o lume pe o orbită incertă, „vechi camarazi de arme”.
Schimbarea numelor personajelor, într-un act de complicitate nu tocmai jucăuşă (tendinţa e... conspirativă) ilustrează de fapt gravitatea perimării unor destine, o adaptare la „real”... mai mult sau mai puţin benefică. Iar acţiunea se petrece pe fondul asasinării Indirei Gandhi de către gărzile ei de corp (aşadar nici... acasă lucrurile nu stau tocmai bine!).
Aceasta e poate singura povestire unde se ia cu adevărat act de urmările colonialismului britanic asupra Indiei (şi nu numai!). Secvenţa memorandum-ului lui Cehov, deşi ca situaţie frizează... absurdul (se recomandă „cu tărie ca operaţiunea Star Trek să fie abandonată”) e mai mult decât simbolică. Dincolo de cuvintele către JTK şi de strigătele „Fataah! Fataah!” (16), se aud, la unison, vocile unui întreg popor... Rămâne de înţeles care e sau... cine face parte din „grupul care nu ia ostatici.”
Dineul la care participă cei doi ne oferă ample discuţii pe teme politice şi cred că avem aici o afirmare a convingerilor/ideilor lui Rushdie despre perioada colonială şi, mai ales, despre postcolonialism.
Zulu dispare o perioadă. Cehov îl caută. Au o misiune imaginară, se simulează „starea de urgenţă” (aluzie la o perioadă din istoria Indiei înfăţişată şi în povestirea Radioul cadou). Campania „militară” eşuează însă... pe tărâmul imaginar (occidental).
Deşi pare adaptat la viaţa Regatului Unit, Zulu se întoarce în Bombay şi devine patronul unei firme de protecţie (tot invoca el atât securitatea de pe Enterprise!) iar Cehov îşi urmează cariera de ofiţer de securitate şi, mai apoi, de diplomat.
Destinul îi aduce împreună (fără să se vadă) în preajma lui Rajiv Gandhi, într-o zi a anului 1991. Scena atentatului din final îi uneşte pe Cehov şi pe Zulu într-o nouă misiune: aceea a unei eterne şi invincibile nave Enterprise.

„Văd rămăşiţele măreţiei şi nu mă dau în lături să-ţi spun că sunt impresionat. Ateneul, Palatul Buckingham, leii din Trafalgar Square. Al naibii de impresionant! Am mers la o întâlnire cu un secretar de stat la Ministerul de Externe şi mi-am dat seama că mă aflam în vechea clădire a Ministerului pentru India. Tot acel mobilier din lemn de tek de pe vremea companiei, fildeşul acela peste tot pe vechile biblioteci... M-a înspăimântat puţin. Îi aplaud pentru succesul lor: ura! Dar apoi mă uit la ţara mea şi văd că a fost jefuită de tâlhari. Nu pot să neg că resimt o urmă de suferinţă.” (17)

„-Ar trebui să fii mai puţin flămând, mai puţin furios. Gândeşte-te cât de multe ai! Ajunge! Relaxează-te şi bucură-te de toate. Eu am mai puţin şi tot mi-e suficient. Soarele străluceşte. Perioada colonială e un capitol încheiat!

-Ai dreptate, e cum nu se poate mai adevărat. Nu-ţi imaginezi cât de bucuros am fost când am aflat că ne vom putea uni astfel forţele la Londra! Nimic nu se aseamănă cu prieteniile din copilărie, nu? Nimic pe lume nu le poate lua locul.” (18)

 

9. Vajnicul – Ultima dintre povestirile incluse în volumul Orient, Occident al lui Salman Rushdie e dedicată unei mici comuniţăţi indiene din Marea Britanie. Ne aflăm la Londra în anii ’90 şi ’60 (pentru perioada mai veche, se rememorează unele evenimente). Lumea descrisă se confruntă cu aceeaşi inadaptabilitate (întâlnită şi în povestirile anterioare), cu aceeaşi pendulare între refuz şi acceptare, între uitare şi amintire, între rezistenţă şi capitulare, între... Orient şi Occident.
Desigur-Mary e un personaj emblematic, o indiancă de 60 de ani căreia i-a fost dat să copilărească în India şi să îmbătrânească în Regatul Unit. Frapează (oare mai era cazul să afirmăm acest lucru?) docilitatea şi lipsa de atitudine tipică pentru colonizat (fie el şi... tardiv naturalizat în Anglia).
Numele se europenizează dar ierarhiile (castele) rezistă cu stoicism. Personajele se exprimă într-o engleză echivocă iar anumite confuzii de comunicare devin amuzante. Naratorul (probabil o ipostază adolescentină a autorului însuşi, înainte de plecarea în Pakistan) parcurge primele experienţe amoroase. Intervenţiile corecţionale ale bandelor de stradă şi ale proxeneţilor (vorbim, oare, de puritana Anglie!?!) pigmentează cadrul şi marchează iremediabil destinele personajelor (scăpătate!) din casta superioară (a maharajahilor) – prinţul P. şi bătrânul B.
Vajnicul e un personaj pitoresc: fost campion la şah, un bătrân dărâmat, decrepit, dar care „apare în cărţi”... Oare mai contează că în Orient... ai fost cineva?!?
Da, admirăm aici imaginea vechii Indii, care încearcă în zadar să (e)migreze şi să-şi impună valorile într-o Europă incapabilă să o înţeleagă şi să o accepte aşa cum e, cum a fost cândva... EA. Şi totuşi, Desigur-Mary e unică: ea se întoarce, îşi recapătă sănătatea şi liniştea, îşi regăseşte ţara, familia, rădăcinile.


„S-a dovedit că avusese dreptate în legătură cu dorul de casă. După întoarcerea la Bombay, nu a mai avut niciodată nici un fel de probleme cu inima şi, după cum mi-o confirma scrisoarea de la nepoata ei Stella, la nouăzeci şi unu de ani încă se ţinea bine.
Nu mult după plecarea ei, tata ne-a anunţat hotărârea lui de a ne muta reşedinţa în Pakistan. Ca de obicei, n-au existat discuţii, explicaţii – n-a existat decât obişnuitul ordin. La sfârşitul vacanţei de vară a renunţat la contractul de închiriere pentru apartamentul din Waverley House şi am plecat cu toţii la Karachi, în timp ce eu m-am întors la şcoală.
În acel an am devenit cetăţean britanic. Am fost printre cei norocoşi, bănuiesc, pentru că, în ciuda acelei partide de şah, l-am avut pe Dodo de partea mea. Iar respectivul paşaport m-a eliberat, într-adevăr, în multe privinţe. Mi-a permis să vin şi să plec şi să iau decizii ce nu erau cele pe care şi le-ar fi dorit tatăl meu. Dar am şi eu frânghii în jurul gâtului, le am până în ziua de azi şi ele mă trag şi într-o parte şi în cealaltă, înspre Orient şi înspre Occident, iar laţurile se strâng şi poruncesc: alege, alege!
Dau din copite, fornăi, nechez, mă cabrez, lovesc. Frânghii, refuz să aleg între voi. Lasouri şi arcane, nu vă aleg pe nici unele şi vă aleg pe amândouă. Mă auziţi? Refuz să aleg!” (19)

Şi ce poate fi  mai potrivit pentru a ilustra acest refuz de a alege decât însuşi crezul existenţial al lui Salman Rushdie?: <<în sinea mea a existat întotdeauna o luptă corp la corp între acolo şi aici, între ispita rădăcinilor şi cea a drumului. În această înfruntare dintre cei dinăuntru şi cei dinafară, m-am obişnuit să mă simt concomitent în ambele tabere. Acum am ajuns de partea acelora care, prin preferinţe, fire şi circumstanţe, pur şi simplu nu aparţin.
Această neapartenenţă – la care mă gândesc ca la o dezorientare, o pierdere a Orientului – este acum patria mea artistică!>>

® Ana C. Vîrlan
18 Noiembrie 2014

 

________________________

(12)Rushdie Salman – Orient, Occident, Editura Polirom, 2008, pp. 82-83

(13)Idem, pag. 106

(14)Ibidem, pag. 120

(15)Op. cit., pag. 140

(16)Fataah! Fataah! – îndemnuri de luptă

(17)Op. cit., pag. 158

(18)Op. cit., pag. 160

(19) Op. cit., pag. 212

 

Bibliografie:

  • Salman Rushdie – Orient, Occident, Editura Polirom, 2008, 224 p.

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]