Eseuri

 

Vorbele bătrânilor şi murmurul tobelor

Chinua Achebe, Things Fall Apart - O lume se destramă

 

 

Romanul de debut al lui Chinua Achebe (1), Things Fall Apart - O lume se destramă, prezintă societatea africană tradiţională din sud-estul Nigeriei, societate care se dezintegrează încet dar sigur pe măsură ce convertirea la creştinism avansează, în urma proiectelor asidue (uneori mai mult sau mai puţin paşnice) ale misionarilor albi.
Cartea lui Chinua Achebe se află în lista celor mai importante 100 de cărţi ale literaturii de limbă engleză, listă realizată de revista Time. Jurnaliştii Richard Lacayo şi Lev Grossman au argumentat prezenţa romanului în acest important clasament: „Romanul de debut al lui Chinua Achebe este o scriere de o forţă incredibilă care reuşeşte să întoarcă lumea pe dos.”
Titlul cărţii (Things Fall Apart – O lume se destramă) pare că nu are nimic de ascuns, că nu lasă loc de interpretare şi că nu ridică probleme de înţelegere, de receptare a mesajului final. Însă, pentru noi europenii (erijaţi de-a lungul istoriei, se ştie, în colonizatori) nu e atât de simplu să înţelegem, dincolo de titlu, valorile ancestrale ale culturii africane şi să ne identificăm cu problemele şi convulsiile iscate de procesul de destrămare a lor.
Atât de simplu pe cât pare titlul, ni se arată şi destinul personajului central, Okonkwo, dar tragismul adevărat al cărţii nu rezidă numai din ele ci din fiecare cuvânt-(imagine!) care se transformă parcă într-o lacrimă, într-un sunet de tobă, într-un cântec ce vorbeşte, cu uimire dar şi cu groază, despre năruirea unei culturi, a unei lumi ce nu va mai exista niciodată.
Povestea lui Okonkwo este îmbogăţită cu vorbe de înţelepciune şi proverbe africane, cu mituri (deşi într-o formă de multe ori personală) ale unor zeităţi – chi, cu obiceiuri, descântece şi ritualuri pe care omul alb nu le înţelege dar pe care le distruge sub puternicul impuls de a-l „civiliza pe sălbatic”.
Mă voi opri în acest eseu la câteva elemente de înţelepciune africană (proverbe, ziceri tipice, poveşti) şi la simbolistica instrumentelor muzicale (în special la aceea a tobelor... vorbitoare – talking drums – atât de des întâlnite ca simbol  în literatura africană).
Desigur că există multe alte elemente de interes literar (chiar antropologic şi cultural, în general) cum ar fi educarea copiilor şi a tinerilor, rolul/valoarea bătrânilor în cadrul clanului/ satului tradiţional african, locul femeii în familie şi în societate, zeităţile comune şi cele personale sau, de ce nu, elementele de gastronomie. Dar, cum cred că e firesc pentru un filolog să se concentreze pe puterea cuvintelor şi poate, dincolo de ea, pe aceea a... sonurilor (sau sonorităţilor muzicale), voi încerca să descopăr unele din valorile de semnificare ale elementelor culturale şi literare mai înainte amintite.
Identificarea lor în cadrul cărţii nu a fost grea (deşi... lungă, ca proces!). Dar, în actul de interpretare, cu siguranţă nu e de ajuns doar lectura romanului O lume se destramă. Să spunem însă că, dacă într-o lucrare de antropologie e necesar studiul comparativ şi... cumulativ, într-un eseu literar poate deveni suficientă analiza pe un singur text, dacă e făcută cu dragoste de literatură şi, mai ales, cu admiraţie şi interes pentru textul ce tocmai a fost, într-o răsuflare de câteva ore, parcurs...
Dincolo de lectura de suprafaţă, cartea de concentrează pe ideea că triburile şi clanurile africane nu sunt sălbatice, că se conduc după numeroase reguli care impun o ordine ancestrală şi o disciplină pe care lumea albă şi... civilizată nu le cunoaşte, deşi se arată înţesată de legi şi de regulamente sofisticate, de multe ori lipsite de pragmatism ori chiar inutile. În clanurile africane, oamenii ştiu ce au voie să facă, ce nu au voie, şi ştiu că vor fi pedepsiţi şi de clan şi de spirite în situaţia în care încalcă obiceiul. În satele africane e preţuită familia şi munca pământului mai presus de oricare alte valori. Iar oamenii, deşi se roagă şi se închină unor bucăţi de lemn sau de piatră, sunt întotdeauna uniţi.
Okonkwo este personajul în jurul căruia se ţese povestea despre cultura unei părţi a Africii, aceea locuită de populaţia Igbo (Nigeria de astăzi). Deşi ne apare la început crud, lipsit de suflet, întotdeauna înverşunat împotriva oricărei manifestări de afecţiune, Okonkwo este muncitor, plin de energie şi războinic, întotdeauna dornic de respect (pe care, de altfel, îl şi primeşte de la ceilalţi) şi cu un puternic simţ al dreptăţii.
Momentul în care acesta îl ucide pe Ikemefuna, deşi fusese avertizat să nu se implice în execuţie, pentru că băiatul îi spunea „tată”, pare nejustificat pentru zugrăvirea unui astfel de caracter. Însă, prin el, se explică oarecum călirea personajului în momentele-extreme ulterioare, asumarea exilului de şapte ani, lupta înverşunată (deşi de unul singur) pentru apărarea cultului strămoşilor şi, poate chiar şi asumarea propriului destin, a propriei morţi din final.
Okonkwo este stăpânit continuu de refuzul de a-şi arăta sentimentele, în primul rând pentru a nu fi precum tatăl său, Unoka, şi pentru că, în concepţia lui, asta înseamnă să te porţi ca o femeie iar unui bărbat nu i se îngăduie să simtă. De-a lungul celor câţiva ani pe care îi surprinde romanul, Okonkwo face câteva greşeli (mai mici sau mai mari, voite sau nu) pentru care este sancţionat în mod exemplar, oricât de respectat ar fi în societate.
În toată rutina dar şi frumuseţea în care se derulează existenţa satului african, îşi face apariţia (în părţile a II-a şi a III-a ale romanului) omul alb. Acesta pătrunde incisiv în lumea descrisă anterior, cu poveştile despre un singur Dumnezeu, cu ideea necesităţii educaţiei şi cu sfidarea zeilor localnicilor.
Unii dintre băştinaşi adoptă uşor noua perspectivă asupra lumii, alţii se înverşunează împotriva ei. Omul alb se autoproclamă stăpân peste pământul roşu, îşi impune legea, religia, stilul de viaţă şi, din ceea ce fusese odinioară organizat după legile naturii, nu va mai rămâne nimic.
Poate că, din perspectiva europeanului, nu e normal să abandonezi în Pădurea Blestemată pruncii gemeni şi nu e normal să fii îngropat cu cel mai mare dispreţ dacă mori din cauza unor tumori, dar nici distrugerea unei lumi prin impunerea unei religii nu e (şi asta nu numai în viziunea lui Achebe!) normală.
Pentru că „normal” este, aşa cum ne transmite ca mesaj de suflet cartea, un termen mai mult decât relativ: „Nu ne înţelege obiceiurile, aşa cum nici noi nu le înţelegem pe ale lui. Spunem că nu are minte pentru că nu înţelege modul nostru de viaţă. Şi poate el spune despre noi că nu avem minte pentru că nici noi nu-i înţelegem modul de viaţă. Să plece de aici!”
Dar haideţi să ne delectăm cu vorbele de duh africane care transmit înţelesuri dintre cele mai complexe. Ele fac trimitere la calităţile şi defectele umane, la importanţa educării copiilor în spiritul păstrării legii strămoşeşti, la legătura dintre om şi chi-ul său protector (zeul personal), la respectarea tradiţiilor şi ritualurilor (interesant de analizat şi plin de savoare este episodul cu stabilirea preţului miresei). De asemenea, rolul bărbatului în societate şi mai ales în familie pare punctul central al înţelepciunii populare şi în jurul lui gravitează nu numai lumea care se vede ci şi lumea de dincolo de măşti, de tobe şi de cuvinte.
Impresionează în mod deosebit secvenţa în care unchiul lui Okonkwo îi vorbeşte nepotului său, la retragerea în momente de tristeţe şi restrişte în locurile de baştină ale mamei sale, despre esenţa legăturii cu cea care ţi-a dat viaţă. Şi pot spune că preferatul meu între proverbe e Mama este mai presus de toate. (Nneka)” [„E adevărat că un copil aparţine tatălui său. Dar când tatăl îşi bate copilul, acesta caută înţelegere în coliba mamei sale. Când lucrurile merg bine şi viaţa e plăcută, omul aparţine locului unde s-a născut tatăl lui. Dar când e copleşit de durere şi amărăciune, acesta caută adăpost în ţinutul mamei sale... De aceea spunem că mama e mai presus de toate.”] (2)

Proverbele

  1. Cine aduce nuci de cocos, aduce viaţă. (9)

  2. Soarele străluceşte mai întâi asupra celor care stau în picioare şi abia după aceea asupra celor care îngenunchează sub ei. (11)

  3. Dacă un copil se spală pe mâini, poate să mănânce la masă cu regii. (12)

  4. Când străluceşte luna, şi schilozilor le vine chef să se plimbe. (14)

  5. Lasă uliul să se aşeze pe-o creangă dar lasă vulturul să se aşeze şi el. Dacă unul spune „nu” celuilalt, să i se rupă aripile. (21)

  6. Cine îi respectă pe cei mari, îşi pregăteşte calea pentru propria sa măreţie. (22)

  7. O broască râioasă nu sare degeaba ziua în amiaza mare. (22)

  8. O femeie în vârstă se simte întotdeauna stânjenită când vine vorba de proverbe de "oase uscate". (23)

  9. Şopârla care a sărit din înaltul copac iroko a spus că se va lăuda singură dacă nu o laudă nimeni. (23)

  10. Pasărea Eneke spune că, aşa cum oamenii au învăţat să tragă fără să rateze ţinta, aşa a învăţat şi ea să zboare fără să facă popas. (24)

  11. Îţi dai seama că porumbul e copt după cum arată. (24)

  12. Cei ai căror sâmburi de palmier au fost sparţi de un spirit binevoitor, ar trebui să nu uite ce înseamnă modestia. (27)

  13. Când un om spune „da” şi chi-ul său (spiritul protector) spune la fel.

  14. Indiferent cât de bogat este un bărbat, dacă nu e în stare să-şi conducă femeile şi copiii (dar în special femeile), nu este un bărbat adevărat. E ca bărbatul care are zece şi una soţii şi care nu are destulă supă foo-foo (piure de igname). (49-50)

  15. Prima voce (primul strigăt) merge la Chukwu sau Casa Zeului. (56) – „proverbul preferat al copiilor”

  16. Un copil nu se frige la degete cu ignama fierbinte pe care i-o pune în mână mama lui. (61)

  17. Când mama-vacă rumegă iarba, viţeii se uită la gura ei. (64)

  18. Dacă mă rostogolesc peste tine şi tu te rostogoleşti peste mine, înseamnă că ne jucăm. Căsătoria ar trebui să fie o joacă, nu o luptă. Aşa că haideţi să ne mai rostogolim o dată (reluarea negocierilor pentru stabilirea preţului miresei) (66)

  19. Cine le face necazuri celorlalţi, îşi face rău lui însuşi. (Povestea Broaştei Ţestoase) (85)

  20. Povestea asta nu are nici un cântec (înţeles, morală). (87)

  21. Un copil care stă în spinarea mamei sale nu ştie cât de lung e drumul. (89)

  22. Când luna răsărea mai târziu, oamenii spuneau că refuză să mănânce, aşa cum un soţ îmbufnat refuză mâncarea soţiei lui, după ce s-au certat. (92)

  23. Cum spuneau bătrânii, dacă un deget e plin de ulei, le murdăreşte şi pe celelalte. (108)

  24. Un om nu poate depăşi destinul propriului său chi (zeul personal). [Nu era adevărat ce spuneau bătrânii că, dacă un om spunea „da”, atunci şi chi-ul său era de acord cu el. El (Okonkwo) era un exemplu de bărbat al cărui chi spusese „nu”, în ciuda voinţei sale.] (111)

  25. „Mama este mai presus de toate. (Nneka)” [„E adevărat că un copil aparţine tatălui său. Dar când tatăl îşi bate copilul, acesta caută înţelegere în coliba mamei sale. Când lucrurile merg bine şi viaţa e plăcută, omul aparţine locului unde s-a născut tatăl lui. Dar când e copleşit de durere şi amărăciune, acesta caută adăpost în ţinutul mamei sale... De aceea spunem că mama e mai presus de toate.” (113)

  26. (Cântecul care se cântă când moare o femeie) Cui îi este bine,/ cui îi este bine?/ Nimănui nu-i este bine!// (114)

  27. Să nu ucizi niciodată un om care nu spune nimic. (118)

  28. Nu avem regi dar avem bărbaţi cu multe titluri, avem preoţi importanţi şi îi avem pe bătrâni.” (125)

  29. Când cineva rosteşte blasfemii, mergem oare să-i punem mâna la gură? Nu! Ne băgăm degetele în urechi ca să nu mai auzim. Aşa e înţelept. (135)

  30. Nu ne rugăm pentru bogăţie pentru că, cine are copii şi e sănătos, are bogăţie! Nu ne rugăm să avem bani mulţi ci să avem familie numeroasă. Suntem mai buni ca animalele pentru că avem familie. Un animal îşi freacă trupul de un copac, un om roagă pe cineva din familie să-l scarpine. (140)

  31. Un copil nu poate să plătească pentru laptele mamei sale. (140)

  32. Nu turna vin nou în burduf vechi. (154)

  33. Aşa cum dansează un om, aşa îi cântă şi tobele. (155)

  34. Un om poate să refuze să facă ce i se cere, dar nu refuză să fie întrebat. (162)

  35. De fiecare dată când vei vedea o broască sărind în miezul zilei, să ştii că cineva e pe urmele ei. (170)

  36. Trebuie să scoatem răul din rădăcină. Şi, dacă fraţii noştri se dau de partea răului, trebuie să-i scoatem şi pe ei. Trebuie să trecem apa acum, când încă e doar (până) la glezne. (171)

4
5

Instrumentele muzicale:
Ekwe (tobele de lemn), udu (vasele de lut), ogene (gongul african)

Instrumentele muzicale africane sunt cele care marchează bucuria şi tristeţea acestei lumi, legăturile reprezentanţilor ei cu Mama-Pământ (pe care nu trebuie în niciun caz să o ofenseze) şi mai ales parcurgerea firească, de la viaţă la moarte, a labirintului existenţial (care, paradoxal sau nu, devine în romanul lui Achebe o altă Pădure Blestemată faţă de aceea deja existentă dincolo de sat).
Muzica legiferează parcă autenticitatea şi viabilitatea ritualurilor de iniţiere: în arta războiului (episodul întrecerii de lupte), în viaţa de familie (ceremonialul uri – nunta) dar şi în viaţa de dincolo (înmormântarea). Oamenii vibrează, tresaltă, dansează, ţopăie pe acoperişuri, cuprinşi de febra ori de beţia ritmurilor ameţitoare de ekwe (tobele de lemn), udu (vasele de lut folosite ca instrumente de percuţie) şi ogene (gongul crainicului satului).
În cadrul întrecerii de lupte (moment ce păstrează vie vitejia participanţilor, poate pentru un război adevărat între clanuri) acele talking drums (tobele vorbitoare) nu pot decât să gradeze ascendent forţa mulţimii şi puterea ei de pătrundere în fiecare colţ şi cotlon (fizic sau psihic) al acestei lumi unice. Dacă tobele sunt vii, înnebunitoare, palpitânde, vasele udu sunt grave şi aduc/readuc mulţimea la starea şi ordinea iniţială. Gongul este sentenţios iar mesajul lui, în lumea incertă din final, devine şi mai dur, şi mai tulburător: „Toată lumea ştia că în sfârşit Umuofia va vorbi fără frică despre lucrurile care se întâmplaseră.”

  1. În minte îi răsunau ritmurile complexe şi ameţitoare care se înălţau din ekwe, udu şi sunetul fluierului care se strecura printre ele şi le însoţea cu melodia sa variată şi tânguitoare. [...] Efectul final era o melodie veselă şi vioaie dar, dacă ascultai cu atenţie sunetul fluierului, înălţându-se şi coborând şi apoi spărgându-se în ritmuri fragmentate, îţi dădeai seama că era plină de întristare şi durere. (10)

  2. Chiar în acel moment începură să se audă sunete îndepărtate de tobe. Veneau dinspre ilo, terenul de joacă al satului. [...] Tobele băteau inconfundabilul dans de luptă, rapid, uşor şi vesel, al cărui ritm călătorea purtat de vânt. Okonkwo îşi drese vocea şi îşi mişcă picioarele în ritmul tobelor. Simţea un foc pe dinăuntru, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când auzea cântecul, încă de pe cănd era tânăr. Tremura de dorinţa de a cuceri şi stăpâni. Era la fel ca şi dorinţa pe care o simţea pentru o femeie. (41)

  3. Tobele continuau să bată stăruitoare şi constante. Ritmul lor nu se mai înălţa ca o fiinţă separată de satul plin de viaţă. Părea a fi chiar pulsul inimii satului. Palpita în aer, în razele soarelui, chiar şi în copaci, umplând satul de emoţie. (43)

  4. Luptătorii nu sosiseră încă şi terenul era ocupat de toboşari. Aceştia stăteau chiar în mijlocul cercului imens de spectatori, cu faţa spre bătrâni. În spatele lor se afla înaltul şi secularul arbore capoc care era considerat sfânt. În el trăiau spiritele bune ale copiilor care aşteptau să fie născuţi. (44)

  5. Erau în total şapte tobe aşezate în funcţie de mărime într-un coş de lemn lung. Trei bărbaţi băteau la tobe cu beţe agitându-se de la una la alta. Erau posedaţi de spiritele tobelor. (44)

  6. Bărbaţii în vârstă dădeau din cap în ritmul tobelor şi îşi aduceau aminte de timpurile când se luptaseră şi ei pe ritmurile ameţitoare. (45)

  7. [...] celălalt băiat căzu pe spate. Mulţimea ţipă şi aplaudă şi, pentru o clipă, acoperi ritmul frenetic al tobelor. (45)

  8. Toboşarii se opriră puţin să se odihnească înaintea luptelor importante. Corpurile le străluceau de sudoare şi îşi făceau vânt cu evantaiele. Băură apă din nişte vase mici şi mâncară nuci de cola. Redeveniră oameni obişnuiţi, râzând şi vorbind unii cu alţii şi cu oamenii din jur. Aerul, care se încordase ca un arc din cauza tensiunii, se relaxă din nou. Era ca şi cum s-ar fi turnat apă pe pielea întinsă a unei tobe. (45)

  9. Toboşarii îşi luară din nou beţele în mână şi aerul fremătă şi deveni încordat ca un arc întins. (46)

  10. Era deja seară când începu meciul. Tobele parcă înnebuniseră şi mulţimea la fel. Oamenii se strânseră mai aproape, în jurul celor doi care dansau în mijloc. Frunzele de palmier nu-i mai puteau ţine deoparte. (47)

  11. Toboşarii fură înconjuraţi şi înghiţiţi de mulţime, iar ritmul lor frenetic nu mai era un simplu sunet imaterial, ci însăşi bătaia inimii mulţimii. (47)

  12. Cântec de laudă în cinstea învingătorului: „Cine se va lupta pentru satul nostru?/ Okafo se va lupta pentru satul nostru./ A doborât el o sută de bărbaţi?/ Da, a doborât o sută de bărbaţi./ A doborât o sută de Pisici?/ Da, a doborât o sută de Pisici./ Atunci spune-i să vină să lupte pentru noi.//” (48)

  13. Tobele nu au bătut la moartea lui Ozoemena pentru că prima lui soţie, bătrâna Ndulue, a fost găsită moartă, culcată pe rogojina ei, în aceeaşi zi. Înmormântarea bărbatului este amânată pentru a fi îngropată femeia mai întâi şi pentru ca soţul să se bucure, a doua zi, de toate onorurile, inclusiv de baterea tobelor. (62)

  14. [Ceremonia uri – nunta] La căderea nopţii, pe suporturile de lemn au fost aşezate nişte torţe şi tinerii începură să cânte. Bătrânii stăteau în cerc iar tinerii treceau prin faţa lor şi cântau cântece de laudă în cinstea fiecăruia. Aveau ceva de spus pentru fiecare bărbat. Unii se pricepeau să cultive pământul, alţii erau buni oratori şi vorbeau în numele clanului. Okonkwo era cel mai bun luptător şi războinic dintre cei vii. După ce trecură prin faţa tuturor se aşezară în mijloc şi fetele veniră din curtea interioară să danseze. Erau cu toţii veseli. Cântau cel mai nou cântec din sat: „Când îi ating mâna,/ Ea spune: nu mă atinge!/ Când îi ating piciorul,/ Ea spune: nu mă atinge!/ Dar când îi ating mărgelele/ Din jurul mijlocului/ Se preface că nu vede nimic.// (102 – 103)

  15. Go-di-di-go-go-di-go. Di-go-go-di-go... Toba ekwe vorbea clanului. Unul dintre lucrurile pe care le învăţa fiecare om din sat era să înţeleagă glasul instrumentului scobit pe dinăuntru. Diim! Diim! Diim! Bubuia tunul, la anumite intervale. Umuofia era cufundată în somn şi în tăcere, când deodată ekwe începu să vorbească iar tunul sfâşie liniştea nopţii. Oamenii se foiau în patul lor de bambus şi ascultau îngrijoraţi. Murise cineva. Tunul părea că rupe cerul în două. În aerul încărcat de mesajele nopţii, plutea sunetul tobei: di-go-go-di-go-di-di-go-go. (104)

  16. Bărbatul îşi înălţa vocea o dată sau de două ori, aşa cum îşi exprimau durerea bărbaţii, apoi se aşeză lângă ceilalţi bărbaţi, ascultând bocetele nesfârşite ale femeilor şi limbajul ezoteric al tobei ekwe. Plânsetele femeilor nu puteau fi auzite dincolo de sat, dar toba ekwe trimitea vestea morţii în toate cele nouă sate şi chiar mai departe. (104)

  17. Ezeudo fusese un bărbat de seamă, aşa că la înmormântarea lui veni tot clanul. Se auzeau tobele străvechi de înmormântare şi pocnetele tunului şi ale puştilor iar oamenii se agitau grăbiţi în toate părţile, tăind toţi copacii şi animalele pe care puneau ochii, trecând în fugă peste garduri şi dansând pe acoperişuri. Murise un războinic... (105)

  18. Spiritul cu un singur braţ, ţinând în mână un coş cu apă, făcu câţiva paşi de dans în ritmul funebru al tobelor şi se duse să vadă mortul. (107)

  19. Tobele şi dansul începură din nou şi atmosfera se infierbântă. Noaptea pândea după colţ şi nu mai era mult până când mortul avea să fie îngropat. Puştile îi trimiseră un ultim salut şi bubuitul tunetului spintecă cerul. (107)

  20. Crainicul satului străbătea din nou aerul nopţii. Bătea din gongul său de fier şi striga că urma să se mai ţină o întâlnire a doua zi dimineaţa. Toată lumea ştia că, în sfârşit, Umuofia va vorbi fără frică despre lucrurile care se întâmplaseră. (167)

 

Poveştile

Cât priveşte poveştile propriu-zise, ele nu abundă pentru că, aşa cum crede Okonkwo, doar întâmplările războinicilor şi ale strămoşilor sunt pentru bărbaţi, iar restul nu poate avea importanţă decât pentru femei şi copii. Şi, cum romanul se concentrează pe destinul personajului văzut şi simţit când omniscient când implicat, istorisirile în ramă sunt puţine dar semnificative pentru creionarea portrerului lumii de... dincolo de social. Aceste poveşti (patru la număr) sintetizează în fond mesajul întregului roman.
Iat-o pe prima, grăbită (aceea a Ţânţarului şi a Urechii) aşa cum e şi Okonkwo la început – grăbit să devină respectat şi cu multe titluri; mai apoi citim Povestea Ţestosului, aşezată pe noi fundamente şi gândită pentru marcarea altruismului şi a raporturilor cu ceilalţi (deşi Ezinma o consideră lipsită de cântec, de înţeles; da, e firesc să fie aşa pentru că sensul apartenenţei la societate nu e atributul copilăriei dintâi, când încă nu e sigur dacă fiul/fiica a venit să rămână). Istorisirea neterminată despre foametea din lumea animalelor şi războiul împotriva ignamelor, dar mai ales despre Pisica grasă şi cu blana strălucindă, vine să anunţe (parţial încifrat şi aparent trunchiat, precum un oracol african) momentul de răscruce din viaţa familiei: uciderea din greşeală a unui om (de către Okonkwo) şi exilul de şapte ani.
Ultima poveste, despre Mama-Uliu şi fiica ei (poate metafore-alegorii pentru Europa şi Anglia), spusă de Uchendu celorlalţi, după uciderea bărbatului alb de către sătenii din Abame şi arderea satului din temelii de către albii care se răzbună, este imaginea în oglindă (corespunzătoare însă lumii păsărilor) pentru ceea ce se va descrie mai târziu. Şi este, desigur, şi o prevestire a finalului apoteotic: nu poţi ucide un om care nu îţi spune nimic.
Iar societatea africană e (privită la scară redusă), în cartea lui Chinua Achebe, un astfel de om: condamnat la moarte lentă dar sigură. Un om cu glasul sugrumat sau îndreptat pur şi simplu, într-un strigăt mut, doar către lumea spiritelor bune şi a strămoşilor.

Povestea Ţânţarului şi a Urechii

Tânţarul i-a cerut Urechii să se căsătorească cu el, iar Urechea s-a tăvălit pe jos de râs la această propunere: „Cât crezi că vei mai trăi? îl întrebă ea. Ai ajuns deja un schelet.” Ţânţarul plecă umilit şi, de fiecare dată când trecea pe lângă Ureche, se oprea să-i spună că e încă în viaţă.

Capitolul 11
(Ekwefi către Ezinma)

Soţul Broaştei Ţestoase, în vreme de foamete, le-a convins pe păsări să-i împrumute câte o pană, să-l deghizeze şi să-l ia cu ele la un ospăţ în înaltul cerului. Schimbarea numelui în Voi Toţi îi asigură Ţestosului un ospăţ pe cinste, ca unui rege, în timp ce înaripatele stau şi privesc hămesite.
La întoarcerea pe pământ, papagalul îi transmite soţiei Ţestosului mesajul invers „de a tapeta curtea cu lucruri moi” iar Soţul Broaştei Ţestoase, în cădere, îşi va face fărâme carapacea (orgoliul). Un vraci priceput va strânge toate bucăţile şi le va lipi la loc. De aceea... „carapacea ţestoasei nu e netedă”. Ezinma o acuză pe Ekwefi că povestea ei nu are niciun „cântec” (sens).

Capitolul 11
(Ezinma către Ekwefi) – poveste neterminată (întreruptă de apariţia lui Chielo, preoteasa din Agbala)

Pisica şi Ţestoasa au hotărât să pornească război împotriva ignamelor (cartofii dulci).// A fost odată o foamete foarte mare în ţara animalelor. Toţi erau slabi, doar Pisica era grasă, iar corpul îi strălucea de parcă l-ar fi dat cu ulei...

Capitolul 15
(Uchendu către ceilalţi, după uciderea bărbatului alb de către sătenii din Abame şi arderea satului din temelii
de către albii care se răzbună)

Mama Uliu îşi trimise odată fata să aducă de mâncare. Fata plecă şi aduse un boboc de raţă.

- Foarte bine, îi spuse Mama Uliu fiicei sale, dar spune-mi ce a spus mama răţuştei când te-ai repezit şi i-ai luat puiul?

- N-a spus nimic, răspunse puiul de uliu. Pur şi simplu a plecat mai departe.

- Trebuie să duci înapoi bobocul de raţă, spuse Mama Uliu. Tăcerea e de rău augur.

Aşa că fiica Mamei Uliu a dus înapoi bobocul de raţă şi a luat în schimb un pui de găină.

- Ce a spus mama puiului? întrebă Mama Uliu...

- A plâns, a ţipat şi m-a blestemat, spuse puiul de uliu.

- Înseamnă că putem mânca puiul, răspunse mama lui. Nu are de ce să ne fie teamă de cineva care strigă...

 

***

Laura Kunreuther (3), în eseul ei amplu despre opera lui Chinua Achebe – Pacification of the Primitive: the problem of colonial violence – vorbeşte despre patru niveluri diferite în care pot fi explorate aspectele violenţei coloniale. Mai întâi, întâlnim în acest roman violenţa fizică asupra altei persoane (Okonkwo îl ucide pe mesagerul curţii, asta îl îndepărtează de clan şi permite unei alte forme mai subtile de violenţă să înflorească); al doilea tip de violenţă, chiar dacă e mai puţin evident, este acela îndreptat împotriva sistemului juridic – arma de temut a misiunii coloniale: când sunt întrebaţi de comisarul districtual dacă ştiu unde locuieşte Okonkwo, bărbaţii satului răspund rapid că... nu este acasă.
Al treilea nivel al violenţei, definit în eseul Laurei Kunreuther, l-am putut remarca în secvenţa finală: când este ameninţat el însuşi cu închisoarea, Obierika, cel mai bun prieten al personajului central, îl conduce pe comisar prin tufişuri spre copacul în care atârna corpul lui Okonkwo. Iată cel mai complex aspect al violenţei coloniale: suicidul.
Al patrulea nivel al violenţei străbate din ideea de a scrie despre alţii şi mai ales despre popoarele colonizate. Este nivelul pe care s-a concentrat şi existenţa lui Achebe, şi menirea sa de profesor universitar, nu numai opera literară. El a atras atenţia în nenumărate rânduri şi a tras un semnal de alarmă în privinţa pericolului pe care îl prezintă conceperea unor studii (lipsite de pertinenţă şi diletante) despre perioada colonială. Pericolul era numit de Achebe „cutting out details” (omiterea detaliilor) iar efectul, o crimă de neiertat... nu numai în domeniul antropologiei.
Da, dramatismul finalului romanului este accentuat de reflecţiile inutile ale guvernatorului insensibil. Acesta fixează titlul exact al unei eventuale cărţi, înainte chiar de a o scrie: „Pacificarea triburilor primitive din bazinul de jos al Nigerului”.
Şi asta, când îi sunt încă proaspete în auz cuvintele lui Obierika: „Bărbatul acesta a fost unul dintre cei mai de seamă bărbaţi din Umuofia. L-aţi împins la sinucidere şi acum va fi înmormântat ca un câine.”

® Ana C. Vîrlan
4 Septembrie 2014

 

(1) Chinua Achebe (1930 – 2013) – autor nigerian de limbă engleză (poet, prozator, publicist, profesor universitar, critic literar) devenit celebru odată cu publicarea romanului Things Fall Apart – O lume se destramă (1958) – considerat adevărat magnum opus al creaţiei sale (capodoperă). Volumul amintit face parte din Trilogia Africană alături de No Longer at Ease (Liniştea s-a sfârşit) şi Arrow of God (Săgeata Domnului). De asemenea, printre romanele lui Achebe se află A Man of the People (Un om din popor) şi Anthills of the Savannah (Furnicarele Savanei). Au fost traduse în limba română O lume se destramă şi Săgeata lui Dumnezeu.

(2) Achebe Chinua, Things Fall Apart – O lume se destramă, Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, 2008, pagina 113

(3) Laura Kunreuther – profesor de antropologie culturală la Bard College (New York), specialist în Studii Asiatice şi Drepturile Omului.

 

 

Bibliografie:

  • Achebe, Chinua, Things Fall Apart (1958) – O lume se destramă, Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, Bucureşti 2008, 176p.
  • Kunreuther, Laura, Pacification of the Primitive: the problem of colonial violence, Division of Social Studies, Bard College 2006, National Philosophia Africana, 2008, Gale - Cengage Learning

 

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

 

 

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro