Eseuri

 

Despre canonul... povestirii

Popa Duhu de Ion Creangă

 

Există oare un „canon” al speciei? Un tipar la care să se raporteze nu numai formal ci şi la nivel de metatext, povestirea? Din moment ce „totul este povestire” (1), mai are vreun rost să căutăm logica ei structurală, tematică, de act al „focalizării narării” sau, mai ştiu eu... ce altă încadrare în... tipic?!?
Da, e interesant spus „orice text este din start o povestire” dar ar fi şi mai interesant dacă am înţelege că nu orice narator este din start un... povestitor.
Să pornim aşadar de la ideea că povestirea (ca act artistic, nu ca specie literară) are funcţie de tezaurizare culturală şi că ea devine, prin acest act al tezaurizării, document al imaginarului. Dar unde ne vom situa atunci când vom înţelege că ea e şi mai mult... document al realului? (ştiu, am extrapolat!)
Gérard Genette (2), distingând între mod şi gen, ne oferă mai multe perspective de abordare terminologică: în primul rând, el marchează obişnuita funcţionare lingvistică, mai apoi specia distinctă ce se caracterizaeză prin prezentarea unei întâmplări într-o unitate restrânsă de timp (pe seama unui singur personaj) iar în a treia accepţie priveşte o modalitate discursivă specifică ce caracterizează (şi!) celelalte specii literare.
Gândindu-ne la „tezaurizarea culturală”, nu putem spune decât că povestirea e puternic ancorată în real, indiferent cum este universul construit în ea (real, fantastic sau, pur şi simplu... mincinos).
Pe lângă valoarea pur documentară (lărgim sfera de sens a lui „tezaur cultural”) povestirea are în acelaşi timp puterea de a genera „atitudine epică”; ea este un element care funcţionează în întreaga existenţă umană, convertindu-se când în epopee, snoavă, anecdotă, nuvelă, când în memorialistică, roman ori... literatură de călătorie.
Povestirea este emblema comunicării epice, iar la nivel semiotic e un sistem coerent de semne regăsit în orice tip de text şi tradus prin sintagma „ceva care se poate povesti”.
Povestirea este deci, şi ca simplu episod şi ca text integral, în directă relaţie cu structurile mentalităţilor şi cu reflectarea acestora la nivel de imaginar. Iar funcţia ei unică rămâne aceea de reprezentare a lumii.
Raportând povestirea la epopee, se spune că ea înseamnă o nouă opţiune în abordarea microcosmosului, o concentrare (minimă sau minimală) pe anumite spaţii şi pe anumite momente. Dilatarea în timp şi spaţiu dispare, nivelul faptic nu urmăreşte încadrări iar personajele nu se raportează obligatoriu la canonul mitic. Povestirea vine poate dintr-un timp mitic (ca şi epopeea) dar nu se mai orientează ca ea spre monumentalitatea faptelor şi nici a caracterelor. Povestirea recreează o lume pe care epopeea, trebuie să recunoaştem, a supradimensionat-o.
Deşi specia literară în discuţie marchează de obicei trecerea de la obiectiv la subiectiv, ea oferă totuşi şi varianta intermediară a istorisirii, a momentului în care discursul revine personajului ce narează direct o experienţă personală, fie trăită, fie asumată, fie doar observată de la distanţă. Cel mai adesea, istorisirile sunt încadrate în povestiri mai ample.
Personal, sunt atrasă la lectură mai mult de povestirile orientate pe diegesis  decât pe cele concentrate pe mimesis. Povestirea simplă, curgerea limpede a cuvântului naratorului, discursul indirect... mă captează mai mult decât intervenţiile personajului/personajelor. Şi cred că diegesisul a fost, de la început, izvorul povestirii autentice.
E adevărat că şi formele de mimesis pur (teatralitatea limbajului) ne atrag, mai ales atunci când povestirea ne oferă şi coordonatele inedite ale unui ritual (îndelung construit) al narării şi nu al unui simplu act de trăncăneală al... povestaşului.
Se ştie că, în sensul modern (impus în secolul al XX-lea) prin diegeză înţelegem „tot ceea ce aparţine istoriei povestite, lumii presupuse sau propuse de ficţiune” (E. Suriot).
Universul diegetic trimite aşadar la ideea de lume configurată într-un text epic. Acest univers cunoaşte (şi impune!) legi proprii iar actanţii respectă (sau nu) regulile lumii reale.
Prin formele sale multiple de cooperare textuală şi prin cele două funcţii – de spunere şi de presupunere – universul diegetic lasă loc cititorului să-i completeze şi chiar să-i îmbogăţească dimensiunile şi valorile.
Cât priveşte întrebările „cine...?” şi „cum povesteşte?”, acestea au obţinut unul dintre răspunsuri în lucrarea lui Marcel Proust (3): „cartea este produsul unui alt eu decât cel pe care-l manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre” iar Mihail Bahtin, în Probleme de literatură, realizează aceeaşi distincţie.
Cel care povesteşte (naratorul) face parte din text, fie ca actor al diegezei (personajul care spune o poveste), fie ca simplă voce narativă heterodiegetică. În povestirea pe care am ales-o – Popa Duhu de Ion Creangă – naraţiunea este extradiegetică (deşi naratorul nu e chiar fără identitate). Aşadar, naraţiunea este lipsită de crescendo, cel puţin prin faptul că naratorul nu este actor al diegezei. Dar un alt tip de crescendo vine din altă parte: din simplitatea şi coerenţa cu care se relatează despre destinul nefericit al personajului. Deci cititorul poate fi atras şi prin simplitate şi linearitate.

Cum să nu te laşi furat de la începutul povestirii, când naratorul te include, indirect, şi pe tine în ea, prin conectorii „cine” şi „acesta”?!?: „Cine-a întâlnit vreodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat <sluga dumitale> cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el <republici înţelepte>, dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă. Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi”...

 


(1) Afirmaţia îi aparţine lui Ion Pînzaru, autorul prefeţei la volumul Logica povestirii de Claude Bremond, Bucureşti, Editura Univers, 1981

(2) Gérard Genette, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Editura Univers, Bucureşti, 1994

(3) Marcel Proust, Contre Saint-Beuve, édition de Fallois, 1954

4
5

Cât priveşte relaţia propriu-zisă dintre narator şi diegeză (focalizarea), pot fi amintite cele trei posibilităţi pe care le vede Lintvelt (4): focalizarea neutră (obiectivitatea, omniscienţa, omniprezenţa naratorului), focalizarea externă (naratorul e în postura spectatorului... privitor „ca la teatru”), focalizarea internă (naratorul este personaj sau... priveşte evenimentele din perspectiva unui personaj). În povestirea lui Ion Creangă alternează focalizarea neutră cu cea internă: „Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună...”// „Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi.”
Scopul povestirii se cere şi el identificat: ştim că uneori este recreativ (urmăreşte trecerea timpului, distracţia, umplerea golurilor din conversaţie), alteori e explicativ (caută şi oferă anumite sensuri faptelor povestite) sau argumentativ (mesajul e simplu şi trimite spre cazuri ce trebuie reţinute). La Creangă s-ar zice la început că primează argumentarea dar, cu cât ne apropiem de final, înţelegem că faptele prezentate au şi scop pur explicativ, de căutare a unor sensuri, a unor circumstanţe atenuante pentru împlinirea/neîmplinirea unui destin. N-o fi el, părintele Isaia Teodorescu, vreun filosof dar, cu siguranţă, are ceva din înţelepciunea patriarhală a unui dreptcredincios.
Universul diegetic în povestirea Popa Duhu nu este plasat într-un timp istoric iar derularea temporală e, mai mult sau mai puţin, vizibil marcată. Suntem totuşi în Iaşii celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea şi ne confruntăm cu toate ajunsurile şi neajunsurile unei lumi semi-emancipate (la nivel şi material şi intelectual şi... moral).
Cât despre relaţia dintre semnificat şi semnificant (dintre timpul lucrului povestit şi cel al povestirii propriu-zise, dintre histoire şi récit), ne situăm pe aceeaşi coordonată a trecutului imediat: „Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutreiera munţii în sudoarea frunţii...”
Povestea lui Creangă se înscrie în paradigma fixată de Petru Creţia, „interesând oricând, oriunde şi pe oricine”. Iar... oralitatea şi umorul stau cu siguranţă la baza valorii ei continue.
Destinul rostirii (5) şi cel al „ascultării” converg către aceeaşi bună dispoziţie provocată de spectacolul lumii prezentate, pe jumătate în joacă (personajul e hâtru şi veşnic pus pe ironie), pe jumătate cu tristeţe amară (lumea e etalată într-o notă vădit critică şi, prin prisma personajului, caricaturală sau, pe alocuri, burlescă: „Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; iar de când au luat <mârşavele de modă> locul gospodinelor românce, această floare a început a dispăré din grădinele şi ţărinile noastre”.
Limbajul are aici rareori funcţie fatică dar controlul relaţiei cu cititorul se realizează totuşi prin expresii de tipul „vorba ceea: Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele.”// „Cine are urechi de auzit să audă!”.
Dacă ar fi să căutăm particularităţile exclusive ale speciei literare numite povestire (deşi am întâlnit, în manualele de gimnaziu, încadrarea acestei opere literare [şi] la nuvelă), ar fi de spus că există aici, în Popa Duhu, un fond liric în puterea de exprimare a trăirilor la limita dintre neacceptare şi resemnare. Naraţiunea este subiectivizată, relatarea producându-se din unghiul povestitorului, implicat aici ca narator simplu, ca mesager al întâmplărilor, fie şi secvenţial ori trunchiat analizate. Relatarea se limitează la un singur fir epic şi, fiind simplă, devine cu atât mai captivantă.
La Creangă, în actul povestirii se construieşte în mod armonios şi cu grijă acel edificiu al relatării, al transmiterii, deşi fără prea multă pregătire a... oficierii şi a integrării ascultătorilor.
Popa Duhu este istorisire, operă epică elaborată în proză (deşi numai definiţia clasică prevede ca obligatorie elaborarea în proză a povestirii). De asemenea, există povestitorul care nu a participat efectiv dar a asistat de la distanţă la evenimente (şi... să nu ignorăm şi posibila notă autobiografică a scrierii, oferită de apartenenţa la un moment-dat la lumea clericală a naratorului-autor însuşi).
Cât priveşte caracterul oral al operei, e inutil să mai dezvoltăm, deşi merită amintite măcar superbele vorbe de duh şi ineditele versuri populare: [„(1)... mai la tot pasul cânta: Ruinata cetăţuie, ce acopere-acel munte,/Şi de unde ochiul vede lucruri multe!// Apoi: Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,/ Unde curge-n vale un râu mititel.// Iar la urma urmelor: Pasere galbănă-n cioc,/ Rău mi-ai cântat de noroc...” (2) „Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit!”; (3) „Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii...” (4) Ploscuţa mea, iubit vas,/ Pasere cu dulce glas,/ Eu la gură te rădic,/ Tu îmi cânţi: goglic! goglic!/ Şi nu mă-ndur să te las,/ Căci mă plesneşti tot în nas./ Vai, sărace poloboace,/ De te-ai face mai încoace;/ Să ne strângem vro câţiva,/ Noi, spre mântuirea ta./ Ş-om mai veni vro doi-trei,/ Şi ţi-om pune-un căpătăiu,/Ş-om aduce-un popă rus,/ Şi te-a da cu fundu-n sus!//; (5) Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese!//].
Povestirea lui Creangă nu este un „story” propriu-zis ci, adaptând-o la spaţiul nostru cultural şi la forţa terminologică şi de semnificare autohtonă, este o „spunere hâtră de istorie”. Faptele prezentate nu au devenit... istorice dar, dată fiind lumea în care am ajuns să povestim şi să ne povestim, nu e exclus să se întâmple şi asta vreodată şi să ne raportăm uşor-uşor la realităţile lumii lui Creangă ca la... realităţile lumii din noi şi din...afara noastră.
Popa Duhu nu poate fi confundată cu nuvela, linearitatea naraţiunii, existenţa singurului nucleu epic şi apelarea continuă la conectorii oralităţii stând mărturie în acest sens.
Literatura engleză ar încadra-o poate la „short story” iar noi, obişnuiţi cu stilul lui Creangă şi încântaţi până... peste poate de efectul (mesajul) produs, am spune: „Doar atât?”... pentru că termenul englez (ad litteram) ne trimite către o „scurtime” şi „micime” (măcar la nivel structural) în care şi după care s-ar lăsa reduse şi temperate şi mesajele pe termen lung şi efectul, impactul imediat asupra cititorului/ascultătorului.
Eposul are aici parţial atitudine discursivă şi încearcă să fixeze şi să comunice modelul unei lumi deja cunoscute. Nu poate fi asociat în totalitate cu folclorul, însă nu lipsesc nici de aici mărcile lui - arhaismele, regionalismele, construcţiile rimate şi ritmate, zicerile tipice.
Povestirea devine la Creangă cultă (şi ştim bine că nu se întâmplă asta pentru prima dată în literatura română) dar autorul/narator e meşter în a păstra şi a cultiva acele elemente de formă şi fond ce o apropie de comunicarea orală, populară. Şi, cu siguranţă, Creangă al nostru ştie oricând şi să ţină seama de prezenţa unui auditoriu, fie el şi abstract.
Popa Duhu ne înfăţişează o lume referenţială iar micile acţiuni (în care episoadele nu creează discrepanţe) devin subiecte, deşi nu sunt dezvoltate obligatoriu în câmpuri tematice (tema este unitară: derizoriul asumat al unei lumi individuale şi opulenţa, demagogia şi cangrena celei colective, reprezentate de clerul secolului al XIX-lea).
Programul (proiectul, chiar!) narativ efectiv nu se produce în acord cu câmpul tematic ci, mai degrabă, în dezacord: când ai impresia că privirea critică şi dezaprobatoare e îndreptată către ceilalţi, constaţi că, dincolo de ironia amară, se ascunde şi o urmă de înţelegere, de acceptare; iar în raport cu personajul individual, aproape că nu-ţi mai dai seama spre final la ce ar trebui să iei aminte: la defectele sau la calităţile sale... Nu înseamnă oare asta o captare efectivă a cititorului şi o puternică şi irevocabilă ancorare a lui în imediatul lumii de acolo?!
Povestirea Popa Duhu e o urzeală simplă, o forma mentis dispusă mai mult pe coordonatele realităţii şi mai puţin pe cele ale imaginarului, ordonate temporal şi spaţial în secvenţe pe care (încă!) le recunoaştem şi le acceptăm ca făcând parte din „universul nostru”.
Cred însă că Ion Creangă nu s-a gândit la cititorul empiric de azi şi a imaginat mai degrabă un receptor, un destinatar desprins din lumea... „povestită”.
De viabilitatea mesajului moral însă... nu mai e nimeni vinovat. Poate că doar... prezenţa continuă (în noi, cititorii) a lumii descrise în povestire şi prelungirea ei firească din universul diegetic în cel real, ele să mai fie... de vină!

® Ana C. Vîrlan
13 August 2014


(4) Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă, Punctul de vedere (teorie şi analiză), Univers, Bucureşti, 1994

(5) Ion Vlad, concepte din teza de doctorat, Povestirea. Destinul unei structuri epice, UBB Cluj, 1971

 

Bibliografie:

1.Creangă Ion, Poveşti şi povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1987

2.Dram Constantin, Cursul de literatură comparată, UAIC, Iaşi (2009-2011)

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

 

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro