Eseuri

 

Prelungirea imaginarului cavaleresc în romanul secolului al XIX-lea
Idiotul de F. M. Dostoievski
Prinţul Mîşkin –  „Cavalerul sărman”

Moto:

Fost-a un voinic cu fală,
Zis: sărmanul cavaler,
Suflet drept şi faţă pală,
Un vitez în za de fier.
Şi-i fu dat'o soartă amară,
Căci se spune că-ntr-o zi,
O vedenie fugară,
A lui inimă îndrăgi.
Şi de atunci ca-ntr-o scânteie,
Doru-l arse în văpăi,
De atunci nici o femeie
Nu privi în ochii săi.
Îşi lega mătănii sfinte
Peste gulerul de-altaz,
Nu-şi sălta ca înainte
Viziera de pe-obraz...

Plin de dragoste şi vise,
Gata fiind de orişice,
Pe-al său scut cu sânge scrise
Trei însemne: AMD.*
Şi-n pustia Palestinei
Călărindu-şi calul pag,
Când în luptă paladinii
Invocau un nume drag,
În crunt iureş de oţele,
Beat de sânge musulman
Sancta rosa, lumea caeli!**
Striga el cu glas avan.
Reîntors din bătălie
În castelul său străbun,
Trist, cu inima pustie
Se sfârşi, curând... nebun.

(Cavalerul sărman de A. Puşkin)


*Ave Mater Dei! - Bucură-te, Maica lui Dumnezeu!
**În numele Sfintei Roze, în numele Cerului Sfânt!

Idiotul (iniţial, autorul a dorit să-şi numească lucrarea Prinţul Mîşkin) este unul dintre remarcabilele romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, elaborat în perioada 1867-1868 şi publicat în Russky Vestnik, la Sankt Petersburg, un an mai târziu. Romanul prezintă evoluţia socială a unui personaj neobişnuit, Prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin, considerat de restul galeriei de personaje un idiot, din cauza sincerităţii şi altruismului său, atipice pentru vremea respectivă.
Prin Prinţul Mîşkin, Dostoievski a dat naştere unui personaj deosebit de complex, caracterizat într-o frapantă antiteză cu ceilalţi şi cu societatea, şi animat de idealuri, fapte şi atitudini deseori de neînţeles. Complexitatea acestui personaj rezultă şi din luminile şi umbrele din care îl construieşte Dostoievski (tehnica descriptivă şi narativă a contrapunctului): uneori, Mîşkin pare un om extraordinar, chiar prin calităţile considerate defecte de către ceilalţi, iar alteori autorul însuşi îl ia în derâdere şi îl ironizează, transformându-l într-un paria al societăţii.
Profunzimea analizei psihologice, notaţiile de ordin fiziologic chiar, detaliile din care se construiesc atât scenele cât şi caracterele fac din această operă o lucrare la fel de complexă ca şi protagonistul ei. De fapt, romanul Idiotul este una dintre cele mai reuşite scrieri ale genului, atât din creaţia dostoievskiană cât şi din întreaga literatură universală.
Ceea ce încântă şi frapează în scrierea lui Dostoievski chiar de la lectura zero, este edificiul monumental, împletirea simfonică dintre arhitectura narativă (tributară preciziei şi detaliului) şi galeria impresionantă de personaje caracterizate prin apelarea la antiteze sau, aşa cum considera Ion Ianoşi, „definite prin indefinit şi axate pe absenţa oricărui ax”. (1)
Dacă ar fi să ne gândim la întreaga operă a lui Dostoievski, am spune că Idiotul este de-a dreptul un roman misterios: legăturile dintre personaje sunt întortocheate, uneori greu de urmărit şi de justificat, tiradele de replici devin deseori imposibil de desluşit iar obiectivul narativ este fixat pe mult prea numeroase secvenţe şi nuclee.
Cartea se cere decriptată (analizată!) din multe perspective care privesc variate coordonate ale naraţiunii. Există patru personaje centrale, de un dinamism tulburător şi de o forţă extraordinară: Prinţul Mîşkin, Nastasia, Aglaia şi Rogojin. În jurul lor gravitează lumea creată de Dostoievski, căci ele antrenează şi coordonează energiile celorlalţi actanţi. Faptele celor patru sunt nu numai incerte ci şi imprevizibile iar apariţia tragică a lui Ippolit Terentiev, tânărul bolnav de ftizie, precipită şi mai mult firul narativ, creând aspectul de univers înceţoşat.
Viziunea narativă nu este în totalitate omniscientă. Dorinţa lui Dostoievski de a-şi învălui în mister personajul (şi de a-l păstra, în acelaşi timp, pozitiv) se concretizează într-o descriere nu prin apelarea la fluxul conştiinţei lui Mîşkin ci prin notarea reacţiilor exterioare ale acestuia şi prin analiza impactului produs asupra celorlalte personaje.
Tehnica disimulării şi aceea a absenţei potenţează nota de mister. Reacţiile Prinţului Mîşkin sunt minimale iar Nastasia Filippovna cunoaşte o prezenţă efectivă redusă în cadrul acţiunii. Dostoievski este maestru în crearea unor personaje puternice, doar prin schiţarea lor sau prin absenţe bine cântărite (precum chiriaşul din Nopţi albe, Svidrigalov din Crimă şi pedeapsă, bătrâna Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul sau Foma Fomici din Satul Stepancikovo). Iată că este posibilă şi crearea unor personaje marcante, doar în câteva episoade. Aceasta e o tehnică ce aduce a basorelief ori, mai degrabă, gândindu-ne la trăsăturile contradictorii ale participanţilor la acţiune, a imagine fotografică în contre-jour.
Valeriu Cristea spunea despre personajele lui Dostoievski că „impresionează nu numai prin partea lor de suprafaţă, ci şi prin enorma masă de susţinere ascunsă, postament colosal invizibil, dar bănuit, puternic simţit. (2) Vorbind despre Prinţul Mîşkin, am putea să ne situăm între doi poli – supradimensionarea într-o notă mistică (Paul Evdokimov spunea că „Mîşkin se apropie de noi ca o fiinţă venită de pe altă planetă (3) şi subestimarea de factură psiho-somatică (psihiatrică) – Prinţul e doar un „idiot” în sens clinic, inadaptat şi... de netratat.
Însă, puţini înţeleg că particularitatea fundamentală a lui Mîşkin este aceea de privitor (îi putem conferi chiar titlul de Cavaler al privirii clare, pentru că e unic sub acest aspect); el e privitor... nu numai cu ochii ci şi cu spiritul (nefiind nici autist, nici vizionar de factură mesianică).
Iată descrierea pe care e capabil să o facă acest „idiot” Nastasiei Filippovna la începutul romanului, doar privind siderat portretul ei: „Sunt sigur că destinul ei nu este dintre cele obişnuite. Chipul îi e vesel, dar a suferit îngrozitor, nu-i aşa? Suferinţa i-o trădează ochii, aceste două oscioare, aceste două puncte de sub ochi, de unde încep obrajii. E o faţă mândră, teribil de mândră şi nu ştiu: o fi bună la suflet sau nu? Ah, de-ar fi bună! Totul ar fi salvat!”... iar peste câteva clipe îi prevede sfârşitul: „Cred că şi mâine [Rogojin] s-ar putea căsători [cu ea]; s-ar căsători şi, peste o săptămănă, zic eu, ar înjunghia-o.
Matei Călinescu, în Idiotul lui Dostoievski, Cristos şi Don Quijote circumscrie forma de „idioţie” (termen foarte cuprinzător ca sferă de sens) unei forme inedite de autism, „un autism superior, chiar genial, care se însoţeşte dar nu se confundă cu epilepsia sau <boala divină> de care suferă prinţul, şi de care suferea însuşi Dostoievski. Cea mai importantă dintre trăsăturile cvasiautistice ale prinţului e incapacitatea lui de a minţi.
Radomski i se adresează senin lui Mîşkin „...nu spui minciuni niciodată”, iar nihilistul Ippolit (poate... dublul negativ al Prinţului), scrie în confesiunea lui „Prinţul nu minte niciodată.” Poate că autistul, neputând să disimuleze, nu se poate nici adapta cerinţelor şi aşteptărilor societăţii. El nu are nici măcar capacitatea de a spune acele minciuni albe, inofensive (care ar aduce totuşi „un plus de şarm” monden).


(1)Ion Ianoşi - Dostoievski, Bucureşti, Editura Teora, 2000

(2)Valeriu Cristea - Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Editura Cartea Românească, 1983

(3)Paul Evdokimov – Gogol et Dostoievski ou la descente aux enfers, Bruges, 1961

4
5

Nu, Mîşkin e pur şi simplu un cavaler naiv, un ins dezarmant de onest, care spune întotdeauna doar ceea ce crede, fără să se gândească la eventualele consecinţe. Şi, evident, această particularitate de caracter nu se poate situa decât în opoziţie cu ipocrizia, cu jocul de măşti din societate, ca să nu mai amintim de mitomania pe care o demonsrează inconstantul general Ivolghin sau linguşitorul intrigant Lebedev care... minte şi atunci când spune adevărul.

Păstrând elemente de biografie dostoievskiană, Mîşkin nu poate rămâne un simplu caz. El e, cum îl numeam mai înainte (rămânând în sfera ideii din titlul acestui eseu), Cavalerul privirii clare. Poate nu l-aş numi chiar clarvăzător dar el este cu siguranţă un bun cititor în sufletele celorlalţi. Personajul observă şi descrie cu amănunte experienţele-limită ale bolii, acele momente paradisiace de sfârşit de timp dar şi căutarea febrilă a rostului existenţei în frânturile ultimei secunde a condamnatului la moarte (experienţe prin care trecuse însuşi autorul, în tinereţe).
Ideile preaiubite ale lui Dostoievski, despre sufletul rus şi ortodoxie, sunt expuse magistral de Prinţul Mîşkin în salonul generălesei Lizaveta Prokofievna Epancin. El vorbeşte cu patos despre credinţa pravoslavnică „opusă coruptului catolicism occidental, iezuit, care ar fi numai continuarea Imperiului Roman din Apus” şi despre renaşterea spirituală a lumii care „se va înfăptui numai prin gândirea rusească, prin Dumnezeu şi Hristosul rusesc”. Iată o altă ipostază a personajului care poate fi explorată aici: aceea de Cavaler al Adevărului.
De fapt, prin Mîşkin, Dostoievski se idealizează şi se ironizează (în spirit donquijotesc) pe sine. Analogia dintre Hristos şi Don Quijote e facilitată şi de poemul Cavalerul sărman al lui Puşkin (vezi moto-ul eseului), recitat de Aglaia într-unul din episoadele memorabile. Acest moment devine de fapt axa (când justificată, când paradoxală) în jurul căreia gravitează energiile întregului roman.
Putem vedea în Mîşkin, într-o variantă aristocrată şi rafinată din punct de vedere intelectual, pe unul dintre numeroşii iurodivîi din bătrâna Rusie, acei nebuni întru Hristos şi pentru Hristos, acei (ar putea fi numiţi, extrapolând) idioţi sacri de sorginte populară, rătăcitori şi acoperiţi de zdrenţe, cu un comportament aparent iraţional, obsesiv şi redundant, trataţi însă cu pioşenie de pravoslavnicii din toate clasele sociale.
Şi acei iurodivîi cădeau adesea pradă crizelor de epilepsie iar atacurile lor convulsive se spunea că erau provocate de Duhul Sfânt. Dostoievski, prin Mîşkin, a înnobilat tipul, transformându-l într-o versiune rusească a lui Don Quijote, nebun nu din cauza cărţilor cavalereşti citite, ci datorită Evangheliilor pe care le simte, le trăieşte, dar al căror spirit a pierit din saloanele aristocratice sau burgheze ale vremii.
G. Călinescu spunea că „Mîşkin e un Hristos printre cupe de şampanie”. Formula e insolită dar nu conţine vreo urmă de adevăr. Prinţul e un pătimitor pentru Hristos, un Don Quijote rus (şi slavofil până în ultima sa fibră şi picătură de raţiune), misterios şi aparent ridicol, inocent şi exemplar, atât ca personaj de roman cât şi ca tip uman (poate doar înduhovniciţii să i se mai alăture).
S-a vorbit şi se tot vorbeşte de apropierea lui Mîşkin de Don Quijote. Există cu siguranţă ceva donquijotesc în replica adresată lui Rogojin, după ce acesta încercase să îl ucidă: „Îţi zic că nu-mi amintesc decât un singur Rogojin, cu care în ziua aceea m-am înfrăţit făcând schimb de cruci.” O altă replică „scuzaţi-mă, dar trebuie să ne pricepem să presimţim!” face din Prinţ un caracter mult mai lucid şi mult mai critic.
Cavalerul lui Cervantes nu tinde niciodată spre proorocire. Iată-l însă pe Prinţ în postura de Cavaler profetic: „Vorbesc ca să vă salvez pe toţi, ca nu cumva casta noastră să dispară pe degeaba, în întuneric, fără să-şi dea seama de nimic, ocărând pentru toate şi pierzând totul.
Apropierea de Don Quijote e justificată în planul identificării binelui şi frumosului ca singură cale de salvare a omenirii: „Priviţi un copil, priviţi aurora dumnezeiască, priviţi cum creşte iarba, priviţi ochii care vă cercetează şi vă iubesc!”... Şi Mîşkin, ca şi Don Quijote, este Cavaler al binelui şi frumosului. Iar în plus, eroul rus nu mai este cavalerul tristei figuri ci Cavalerul zâmbetului senin (izvorât dintr-o continuă şi necondiţionată iubire pentru semeni).
Dar Don Quijote este iubit şi respectat de Sancho, pe când Mîşkin nu e iubit de nimeni. Cât despre respect... poate doar de către cei de-un... abis cu el: Aglaia sau Rogojin (uneori) şi Nastasia (încă de la început): „pentru mine, e primul om din viaţa mea pe care l-am simţit că mi-e sincer devotat.” Ceilalţi (înscrişi în gloată), insensibili la minuni, incompleţi sufleteşte, submorali dar... moralişti îl gândesc şi îl simt gregar: Mîşkin e ori „simpatic, dar prea simpluţ”, ori „un pic ridicol”, ori pur şi simplu „idiot”, „democrat” sau „slavofil”.
Dar, cei trecuţi la index nu pot fi decât cei care nu pot vedea adevărul. Iar autorul îi pedepseşte acoperindu-i cu indiferenţa şi uitarea, într-un epilog cu valoare de epitaf, de necrolog: „Lebedev, Keller, Ganea, Ptiţîn şi multe alte personaje ale povestirii noastre trăiesc ca mai înainte, s-au schimbat puţin şi aproape că nu avem ce relata despre ele.
Deşi pare că nu prea vede de departe (intenţiile găunoase ale celorlalţi), Mîşkin nu poate fi acuzat de infantilism. Sunt atitudini şi replici care ne dovedesc claritatea de gândire şi spiritul lui analitic: în casa Epancinilor – „acum obişnuiesc să studiez chipurile cu atenţie”; când e rugat să o descrie pe Aglaia Ivanovna – „Sunteţi extraordinar de frumoasă. [...] Frumuseţea este o enigmă”, „să nu credeţi că doar naivitatea m-a făcut să vorbesc atât de sincer despre chipurile dumneavoastră. O, nu, nu-i asta! Poate că am avut motivele mele”; ori întrebat de Lizaveta Prokofievna: „Chiar nu crezi că [Gavrila] te-a tras mereu pe sfoară?”, şi... răspunzând scurt: „Ştiu prea bine că uneori mă înşeală. Şi el ştie că eu ştiu.” Îl văd aşadar pe Mîşkin (în această situaţie) în postura de Cavaler al refuzului asumat. Personajul nu suferă cu siguranţă de miopie socială şi caracterologică (în privinţa observării celorlalţi) ci doar, pur şi simplu, nu vrea să fie părtaş la relele lumii.
Că nu e un naiv, dovedesc şi momentele în care ia atitudine. Când Aglaia afirmă că îl iubeşte pe Ganea, Prinţul o contrazice (mai întâi timid, pe şoptite, mai apoi ferm, aşa cum se cere mărturisit adevărul). Mîşkin e în fond exemplul viu al celui care refuză (trebuie să refuze!), indiferent de timpuri, lumea şi determinismul ei, căutând propria eliberare, propria ... libertate.
Neînscriindu-se unei ierarhii axiologice, personajul devine totuşi o emblemă. Opus în mod clar şi radical unor figuri ca Nastasia Filippovna sau, în literatura universală, lui Hamlet, Berenger, Margareta ori Maestrul ei, sau chiar lui Oblomov ori Ostap Bender, Mîşkin refuză ipostaza de erou. Şi totuşi reuşeşte, prin superioritatea lui, să jignească în mod sistematic, să inhibe, să deranjeze, să insulte lumea (mediocră!) de... antieroi.
Idiotul lui Dostoievski e un roman despre toate, cele multe, ale omenirii: despre raportul dintre necredinţă (ateism, chiar) şi habotnicie, despre lumea ideatică (a lui Mîşkin) şi absenţa dureroasă a ei (pentru ceilalţi), despre aparenta pasivitate în antiteză cu simulata activitate morală şi, nu în cele din urmă, despre trei accepţiuni ale ideii de iubire: pasională (Rogojin), vanitoasă (Ganea), pioasă, cucernică, creştinească a... Sărmanului Cavaler.
Mîşkin nu e un „profet orb” cum îl înfierează Ion Ianoşi. Nu e nici „cel mai slab dintre puternici şi cel mai puternic dintre slabi” cum îl vede Valeriu Cristea, şi nici „rezultatul parţial al unei confuzii dintre umilinţă şi înjosire” cum îl percepe, într-una dintre recenziile sale, Silviu Man.
Eu cred că Prinţul Mîşkin e Cavalerul Asumării Propriei Cruci. Aşa cum ne-a îndemnat (şi... chemat!) Mântuitorul Hristos pe toţi să devenim, să FIM.
Nici figura izvorâtă din conştiinţa eroic-medievală a unei Spanii aflate în plin declin, Don Quijote, şi nici personajul lui Calderon de la Barca, Sigismund (Magister Magnificus al Ordinului Dragonului) care tot afirma că „viaţa e vis” nu vor reuşi vreodată să convertească lumea la visarea (măcar!) a Adevărului, cum reuşeşte cavalerul sărman al lui Dostoievski. Intrăm, odată cu Mîşkin, în acea fărâmă de speranţă din absurdul raţional al începutului mărturisitor, al forţei venerabilei tradiţii ortodoxe pravoslavnice.
Lumea lui Cervantes strigă după această nouă nebunie. Lumea lui Dostoievski ne-o oferă, ca dar nepreţuit al profundei religiozităţi a sufletului slav tradiţional. Mîşkin nu crede că „viaţa este vis”, ca Sigismund şi nici nu încearcă „s-o convertească la visare”, ca Don Quijote. El nu deformează şi nici nu reformează realitatea ci dăinuie în mijlocul ei neprihănit şi mirat, mângâind-o cu milă şi chiar cu pioşenie, ca pe fruntea ucigaşului Rogojin.
El e Cavalerul Sărman (umil în faţa lui Hristos, mort pentru sine şi, în faţa lumii, biruitor) pe care-l tot implorăm să apară - posibil alibi pentru Judecata de Apoi - în fiecare dintre noi.

® Ana C. Vîrlan

18 Iunie 2014

 

 

Note bibliografice:

  1. Călinescu Matei, Idiotul lui Dostoievski, Cristos şi Don Quijote, Dilematica, nr. XII, mai 2007.
  2. Cristea Valeriu, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Cartea Românească, 1983.
  3. Evdokimov Paul, Gogol et Dostoievski ou la descente aux enfers, Bruges, 1961.
  4. Ianoşi Ion, Dostoievski. Tragedia subteranei (cap. II, Idiotul), Editura Fundaţiei Culturale – Ideea Europeană, 2004.
  5. Ianoşi Ion, Dostoievski, Teora, Bucureşti, 2000.
  6. Man Silviu, Idiotul, revista Luceafărul, 2007.
  7. Puşkin Alexandr, Poeme, Leda, 2005.

 

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

 

 

 

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro