Eseuri

 

De la nihilism la creştinism

Feodor Mihailovici Dostoievski - Adolescentul

 

Dintre cele cinci mari romane (1) ale lui Dostoievski, Adolescentul (1875) este penultimul şi cel mai puţin cunoscut. Cu toate acestea, el are un subiect inedit, o multitudine de teme şi o tehnică narativă solidă, detaşându-se total de scrierile anterioare.
Situat cronologic între elaborarea volumului I al Demonilor şi Fraţii Karamazov, Adolescentul este construit pe tema tânărului al cărui destin pendulează între ambiţie şi dorinţa de a discerne între „bine” şi „rău”, tânăr ce trebuie să lupte, pentru a-şi câştiga locul (şi ... rostul) printre adulţi, pe de o parte cu rigorile societăţii iar pe de altă parte cu propria dezordine interioară.
Privindu-l dintr-un anume unghi (acela al devenirii personajului principal), Dominique Arban (2) consideră romanul „o confesiune halucinantă a unui adolescent solitar (copilul bastard al unui aristocrat şi al unei servitoare) care, umilit şi marginaizat de camarazi, se retrage într-o singurătate aproape megalomanică plonjând în reflecţii haotice animate de fantasma bogăţiei, fascinaţia pentru nobleţe şi delirul mistic. Toate acestea, pe fondul unor intrigi amoroase ce animă societatea Sankt-Petersburgului.” (3)
S-a spus despre Adolescentul că este un roman confuz influenţat de confuzia în care se zbate eroul. Scrierea conţine numeroase scene dramatice (unele, chiar melodramatice) şi câteva povestiri populare. La prima lectură, romanul pare un remake al volumului Umiliţi şi obidiţi, atât de multe istorii se aseamănă. Se regăsesc aici scene ilustrate şi mai înainte: ruleta din Jucătorul, masa scandaloasă din Însemnări din subterană,  tânăra care se prostituează cu acordul (şi chiar... cu îndemnul) mamei sale, din Crimă şi pedeapsă...
Personajul-narator, Arkadi Makarovici Dolgoruki se visează Rotschild (4) la fel cum Raskolnikov şi-ar fi dorit să fie Napoleon. El tânjeşte după bogăţie nu pentru a trăi în lux ci pentru a avea puterea care se asociază de obicei ideii de... ban.
Figura cristică a romanului este Makar Ivanovici Dolgoruki, un ţăran superstiţios, urât, incult şi încornorat. Ceea ce deja este „prea mult”. Însă chiar acest personaj îi va permite tânărului Arkadi să fie răscumpărat întru  Hristos, întru credinţă. Din păcate, tatăl va muri devreme, doborât de boală, iar cu acest destin se confruntă multe dintre personajele dostoievskiene.
Sintetizând, ideea centrală este maturizarea unui tânăr ambiţios şi conflictul dintre tată şi fiu. Iar ca teme recunoaştem în romanul Adolescentul „copilul nefericit”, „bărbatul puternic”, „forţa banului”, „Occidentul”, „viitorul Rusiei”, „socialismul”, „societatea în perspectivă”, „mişcarea revoluţionară” (în plan ideologic), „sfântul timpurilor moderne” (tatăl adoptiv al lui Arkadi) şi „credinţa care învinge dezordinea gândurilor şi a lumii”.
Tehnica utilizată este aceea a unui roman de aventuri şi chiar a unui roman cu intrigă poliţistă (detectivistică) ce aminteşte de romanele lui Alexandre Dumas ori Eugène Sue. Ca toate romanele lui Dostoievski, şi Adolescentul este o scriere polifonică în care fiecare personaj îşi are propria filosofie de viaţă, propria cale, propriul destin inedit, propria... voce.
Deşi prima intenţie a cititorului este de a se concentra pe istorisirea şi pe problemele existenţiale ale personajului principal, Arkadi Makarovici Dolgoruki, tânărul naiv şi ambiţios de doar nouăsprezece ani, totuşi un personaj extrem de interesant al romanului este Versilov, tatăl natural al adolescentului. Prin el, Dostoievski ne dezvăluie încă o dată coordonatele secrete ale sufletului uman şi abisurile sale ascunse, ajutându-ne să înţelegem şi să definim mai bine tot ceea ce ne înconjoară şi pe noi înşine. Ca de obicei, romancierul nu încearcă să inventeze categorii umane neverosimile şi nici tipologii ci surprinde întocmai nota specifică a unui personaj prin redarea omenescului în diversele sale manifestări. Astfel, personajele nu sunt încadrate în şabloane sau steriotipii comportamentale şi nici nu reacţionează cum ni se par nouă că „ar fi firesc”. Personajele dostoievskiene discreditează tocmai acest „firesc” refuzând să se plaseze pe coordonatele comportamentale previzibile.
„Binele” şi „răul” nu mai sunt nici ele criterii valabile, căci adevărata existenţă nu ţine cont de convenţii iar morala nu este aceeaşi pentru toţi. De fapt, eroii dostoievskieni îşi creează propriile tipare, în care amestecă atitudini, gânduri, manifestări şi comportamente contrare.
Astfel, şi Arkadi Makarovici Dolgoruki, tânărul când naiv când prea ambiţios (fiul nelegitim al moşierului Andrei Petrovici Versilov) oscilează între dorinţa de a-şi discredita tatăl (şi aşa ruinat) şi aceea de a-i câştiga acestuia preţuirea şi afecţiunea. Arkadi va da aşadar curs invitaţiei lui Versilov de a veni să locuiască în Sankt Petersburg. Dar nici dorinţa de împăcare cu tatăl său şi nici documentul (scrisoarea compromiţătoare) despre care crede că îi poate oferi un oarecare avantaj în faţa celorlalţi, nu-i pot deschide tânărului calea împlinirii pe care o doreşte. Tatăl îi rămâne un necunoscut iar sinusoidele (şi chiar mizeriile) lumii adulte îi determină o schimbare radicală de viziune şi îl fac să conştientizeze prăpastia dintre „el” şi „ceilalţi”, dintre „bine” şi „rău”.
Ceea ce caracterizează cu adevărat personajul (dincolo de lungile şi chinuitoarele crize interioare şi dincolo de multele întrebări rămase fără răspuns) este doza de optimism şi de încredere în propriul destin şi... inima sa veselă. Unele dintre cele mai intersante pagini ale romanului sunt acelea în care Dostoievski adăposteşte lunga digresiune (chiar eseul, am putea spune) despre râs. Prin vocea tânărului (şi totuşi neexperimentatului) său personaj, romancierul analizează şi clasifică punctele de plecare/cauzele manifestărilor umane şi diferitele forme de râs: de la cel necontrolat până la cel cântărit, de la cel scăzut sau pe tăcute la acela zgomotos, de la cel prefăcut la cel spontan şi sincer...
Deloc întâmplător, eseul despre râs este ulterior întâlnirii importante (putem afirma... chiar ulterior întâlnirii destinului) a lui Arkadi cu tatăl legal – pelerinul Makar Ivanovici Dolgoruki, fost iobag pe moşia tatălui său real, versatilul Versilov. Makar Ivanovici, întors acasă ca să moară, e o figură mistică, un veritabil pelerin rus a cărui înfăţişare de moşneag cu părul alb contrastează cu sufletul juvenil, imponderabil: e o „inimă veselă” ce râde fără sunet şi vede, ca într-una dintre Fericiri, doar puterea şi victoria binelui.

 


(1)Crimă şi pedeapsă (1866), Idiotul (1868), Demonii (1872), Adolescentul (1875) şi Fraţii Karamazov (1880) sunt considerate cele cinci mari romane ale lui Dostoievski.

(2)Dominique Arban (n. Natacha Huttner, în 1903, la Moscova) – critic literar şi scriitoare franceză, specialistă în Dostoievski

(3)Dominique Arban – Prefaţa la vol. “L’Adolescent” (fr.), Seuil, 1967

(4)Rotschild - baron şi bancher, părintele pieţei financiare internaţionale din secolul al XVIII-lea

 

4
5

Contemplarea râsului mut şi a „inimii vesele“ ale uimitorului bătrân cu ochi albaştri îi provoacă tânărului Arkadi o deschidere omenească bruscă şi o cunoaştere instantanee de la înălţimea căreia începe să le dea sfaturi fetelor de măritat: „Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci cînd râde. Uneori, e foarte greu să dibuieşti caracterul câte unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată râzînd sincer şi brusc şi atunci caracterul lui îţi apare limpede ca lumina zilei. Numai un om foarte evoluat, care a ajuns la o mare armonie interioară, e în stare de o veselie contagioasă, mai bine zis senină şi totodată irezistibilă. Nu mă refer aici la gradul de evoluţie intelectuală a omului, ci la treapta de desăvârşire a caracterului său, la întreaga lui personalitate. Aşadar, dacă vrei să cunoşti un om şi să-i pătrunzi în suflet, n-are rost să-l observi cînd tace sau când vorbeşte, când plânge sau când se entuziasmează pentru cele mai nobile idei, cel mai bun lucru e să-l priveşti când râde...“.  (5)
Dacă râsul ne odihneşte de oboseala de a gândi, cum spune Bergson, el nu-i scuteşte pe ceilalţi să ne observe în acest timp de suspendare a gândirii: „Rolul râsului este de a reprima tendinţele separatiste şi de a corecta rigiditatea, transformând-o în supleţe, de a readapta pe fiecare la toţi. Totodată, datorită faptului că râsul, ca şi visul, se detaşează de lucruri şi de logică (care ne cer un neîntrerupt efort intelectual), el este pentru oameni o destindere, o odihnă, o lene: el ne odihneşte de oboseala de a gândi. Râsul, însă, nu intervine în orice împrejurare, ci doar în condiţiile în care conştiinţa dobândeşte o stare de calm, când asistăm la evenimente privindu-le detaşat, fără nici o emoţie, deoarece adversarul principal al râsului este întotdeauna emoţia. Râsul n-are nimic mai primejdios decât emoţia.” (6)
Revelator al inconştientului, râsul ne livrează celorlalţi – chiar şi atunci când e prefăcut – mai mult ca orice altă manifestare afectivă, cu toate că şi despre plânsul convulsiv sau „darul lacrimilor“ s-ar putea spune câte ceva. Observatorul, ne spune adolescentul Arkadi, aflat sub imperiul revelaţiei directe, trebuie să fie atent la toate nuanţele, folosind însă o atenţie care nu ţine nici de gîndire, nici de raţiune: „…râsul unui om nu trebuie să ţi se pară în nici un caz prostesc, oricât ar fi de vesel sau de spontan. Dacă râsul lui trădează cea mai mică urmă de prostie, înseamnă fără îndoială că omul acela e mărginit la minte, chiar dacă, în general, jonglează cu ideile. Iar dacă omul care râde ţi se pare cât de cât caraghios, chiar dacă râsul lui nu-i stupid, să ştii că omul acela e lipsit de demnitate, dacă nu de tot, măcar în parte. În sfârşit, dacă râsul omului e comunicativ, dar ţi se pare trivial, fără să-ţi dai seama de ce, să ştii că adevărata fire a acestui om e şi ea trivială, iar toate trăsăturile nobile pe care le-ai observat la el mai înainte, fie o prefăcătorie conştientă, fie o simplă maimuţăreală inconştientă...“.  (7)
Romanul Adolescentul este tocmai portretul unuia dintre tinerii pe care Dostoievski   i-a numit în scrierile sale „copiii prezentului”. Ca în Idiotul sau Demonii, şi personajul principal din Adolescentul este un visător şi un inadaptat. Instabil, incapabil de a avea o cât de mică certitudine în tot ceea ce întreprinde sau gândeşte, el trăieşte în locuri pasagere şi în condiţii mizere: sub scări, prin anticamere, în hanuri sau pur şi simplu pe străzi. În jurul lui şi împreună cu el se află tovarăşi fie prea visători şi exaltaţi, fie sinucigaşi sau criminali, ori idealişti avizi de putere şi de viaţă, ori indivizi măcinaţi de slăbiciuni şi de vicii ascunse. Mediul în care se dezvoltă Arkadi este unul al dezordinii (termen pe care Dostoievski l-a şi ales iniţial ca titlu), al descompunerii: dezordinea familiei, descompunerea societăţii ruseşti cu aristocraţia sa decadentă şi cinică (Versilov) dar şi al imaginii familiei ideale (a lui Makar), care aparţine unei epoci de transformări, departe de Rusia reală. Prin această lume îi este dat personajului să treacă, în drumul formării sale spirituale şi mentale, în devenirea sa (ca mai toate personajele celebre ale lui Dostoievski) de la nihilism (epocă sau etapă a vieţii ce presupune revolta, negarea, refuzul) la creştinism (punctul terminus al lungului drum spre armonia interioară, spre împăcarea individului cu sinele, cu lumea, cu Dumnezeu).
Dacă am sintetiza, procesul evoluţiei personajului (trecerea de la nihilism la creştinism) şi dobândirea conştiinţei „binelui” şi „răului” prin câştigarea conştiinţei de sine, are printre etape: criza de identitate, prima întâlnire cu tatăl, visul de a fi întocmai lui Rotschild, naşterea conştiinţei, plecarea dintr-o capitală în alta – de la Moscova la Petersburg, înfruntarea tatălui natural, inutilitatea documentului compromiţător, trecerea prin experienţele de viaţă ale filfizonului şi destrăbălatului, experimentarea gândurilor josnice şi a urii... diminuarea obsesiei puterii prin naşterea altruismului şi generozităţii, şi descoperirea vocaţiei sociabilităţii.
Dobândirea conştiinţei „binelui” şi a „răului” reprezintă acea nouă calitate cu care adolescentul întră în anul douăzeci şi unu al existenţei sale, în chiar perioada redactării confesiunii. E inutil să marcăm legătura existentă între vârsta protagonistului şi vârsta intrării oricărui tânăr în rândul persoanelor adulte. În textele biblice chiar, vârsta de douăzeci-douăzeci şi unu de ani e considerată etapa de la care începe maturitatea bărbatului.
Chiar dacă există în acest roman şi alte personaje complexe şi interesante, totuşi Adolescentul – Arkadi reprezintă marele personaj de sinteză al literaturii lui Dostoievski. Multitudinea de trăsături disparate (care nu periclitează însă unitatea personajului căci, deşi trăieşte într-un haos de sentimente, el reprezintă cu toate acestea un caracter puternic personalizat, inconfundabil, unic) şi imensa disponibilitate sufletească îl fac apt să răspundă celor mai diferite solicitări. Acest lucru se explică nu numai prin vârsta lui Arkadi (aflat în plin proces de formare) ci şi prin tendinţa lui structurală de a rezuma şi de a încorpora în sine pe principalii eroi dostoievskieni: „Lumea psihologică, morală, spirituală a adolescentului  este chiar lumea personajelor scriitorului. Arkadi Makarovici Dolgoruki este cel mai puţin înţeles şi cel mai nedreptăţit dintre marii eroi ai prozatorului. Asemenea atâtor personaje dostoievskiene, Arkadi e o fiinţă de ungher, un singuratic, un visător. Asemenea atâtor personaje dostoievskiene el este un visător care visează puterea. Cutezanţa nemăsurată a orgoliului îl situează printre picturile cele mai stinghere ale marilor orgolioşi dostoievskieni. Carnetele dau o idee mai clară cu privire la demonismul ambiţiilor sale timpurii. Copil, Arkadi îşi manifesta dorinţa de a deveni regele unei insule necunoscute, undeva la Pol sau în lacurile Africii Centrale, savant la Paris, haiduc, comandant de oşti, proroc...” (8)
Asemenea lui Raskolnikov şi lui Ivan Karamazov, Arkadi e teoreticianul unei idei şi se află chiar şi foarte aproape de crimă. Ceea ce li se întâmplă lui Raskolnikov şi lui Ivan i se întâmplă şi lui: viaţa îi dejoacă planurile. Dar Arkadi amână la început aplicarea ideii, o plasează apoi între paranteze şi, mai pe urmă, o uită. În Epilog, personajul afirmă că a păşit către aplicarea ideii dar într-o altă formă cu mult superioară, din care esenţa demonică a fost cu siguranţă înlăturată. Astfel, Arkadi este salvat pentru că devine un alt om; un om care a ieşit de sub „carapace”, din „subterană” şi care e cu siguranţă mai uman, mai bun.
Întregul roman este construit pe tehnica oglinzilor paralele, caracterele se organizează în dublete iar în personajul principal se regăsesc marii eroi dostoievskieni în stare de sinteză ulterioară sau de... potenţialitate, de anticipare. De aici rezultă caracterul proteic al personajului şi uimitoarea sa vitalitate: „Dacă mi-ar fi date trei vieţi, tot nu mi-ar ajunge”.
Valeriu Cristea aprecia cât se poate de elocvent: „Din vârtejul de foc al peripeţiilor romanului dostoievskian, Adolescentul iese – ca tinerii evrei din cuptorul lui Nabucodonosor – nevătămat. Arkadi simbolizează longevitatea personajului dostoievskian pe care viitorul nu-l sperie, şi pe care acesta îl întâmpină din ce în ce mai semeţ [...] sigur de mijloacele şi de forţele sale.” (9)

® Ana C. Vîrlan
3 Iulie 2014


(5)Feodor Mihailovici Dostoievski – Adolescentul, Editura Rao Books (Rao Clasic), 2004, pag. 524

(6)Henri Bergson - Le rire. Essai sur la signification du comique, Paris, Éditions Alcan, 1924, p. 43

(7)Feodor Mihailovici Dostoievski – Op. cit., pag. 525

(8)Valeriu Cristea – Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Editura Polirom, 2007, p. 119

(9)Valeriu Cristea – Op. cit., p. 121.

Bibliografie:

    • Arban, Dominique, Prefaţa la volumul L’Adolescent (fr.), Seuil, 1967.
    • Bergson, Henri, Le rire. Essai sur la signification du comique, Paris, Éditions Alcan, 1924.
    • Creţu, Bogdan, Recensământul lumii lui Dostoievski, recenzie Dicţionarul personajelor lui Dostoievski de Valeriu Cristea, Convorbiri literare, Nr. 2, 2008.
    • Cristea, Valeriu, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Editura Polirom, 2007.
    • Dostoievski, Feodor Mihailovici, Adolescentul, Editura Rao Books (Rao Clasic), 2004.

     

    ®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

 

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro