Eseuri

 

Sinusoidele „fericirii negative”
în Omul în căutarea sensului vieţii

de Viktor E. Frankl

 

„Motivaţia primă a omului în viaţa sa este căutarea sensului. Viaţa are sens în orice împrejurări, chiar şi în cele mai grele, în cele mai nefericite condiţii. Nimic pe lume nu poate impulsiona mai mult fiinţa umană să depăşească greutăţile exterioare şi durerea lăuntrică decât conştiinţa că are o misiune în viaţă.”  Viktor E. Frankl

În cadrul hermeneuticii literare dar şi în oricare altă hermeneutică ce are ca obiect de interpretare textul scris „problematica interpretării textului este corelată cu problematica lecturii [...] iar lectura este ea însăşi o interpretare, chiar una privilegiată, în calitatea ei de primă interpretare şi de punctum movens al viitoarelor alte lecturi şi interpretări.”(1) Aşadar, prima lectură a unei opere literare are o valoare şi o dimensiune estetică, pe care Hans-Robert Jauss în lucrarea Experienţă estetică şi hermeneutică literară o înţelegea ca efectuându-se în spaţiul comprehensiunii (definite ca subtilitas intelligendi), ca „dimensiune esenţială în receptarea operei de artă literară cu consecinţe dintre cele mai importante în buna exercitare a hermeneuticii literare.”(2)
Atât Gadamer cât şi Jauss subordonează experienţa estetică a primei înţelegeri înţelegerii prin explicaţii şi înţelegerii prin aplicaţii, o bună interpretare a textului literar neputându-se realiza decât prin raportarea propriei înţelegeri la alte tipuri de înţelegere sau de interpretare. Dacă Gadamer vorbeşte de „fuziunea sau contopirea orizonturilor”, Jauss preferă conservarea identităţii lor – a experienţei estetice şi a experienţei hermeneutice.
Aducând în discuţie conceptele de „prima lectură” (lectura estetică în concepţia lui Jauss, cea care furnizează adevărul primei înţelegeri neinfluenţând deliberarea) şi „re-lectura” (cea care susţine şi chiar determină dezbaterea, analiza şi interpretarea) trebuie spus că, în urma primei lecturi a cărţii Omul în căutarea sensului vieţii am trecut mai mult prin experienţa intelectuală, achiziţiile cognitive fiind cele care au predominat. Re-lectura însă, s-a transformat într-o experienţă mai înaltă, nu doar intelectuală, o experienţă aproape iniţiatică, edificatoare. Dacă la prima lectură atenţia mea s-a fixat pe prima parte a cărţii Experienţe din lagărul de concentrare, a doua oară am fost mult mai interesată să descopăr valorile şi conotaţiile ...terapeutice ale gândurilor, ideilor şi faptelor de viaţă (logodrame) ilustrate în partea a doua, Logoterapia pe scurt. Şi ştiu acum că experienţa re-lecturii a devenit una de ordin spiritual. În acest context, cartea de faţă are pentru mine o valoare „de rang înalt” (3) , pentru că a reuşit să-mi ofere – fără să mă „manipuleze prin intermediul unor fantasme hrănite de imaginaţie” (4) – o nouă perspectivă şi un nou mod de abordare pentru ceea ce numeam până acum „sensul vieţii”, „sensul suferinţei”, „libertatea de a alege” şi „vidul existenţial”.
„Lumea operei” lui Frankl nu se construieşte în faţa textului ci dincolo de el, pe retina, în sufletul şi în mintea cititorului. Şi, prin duritatea şi gravitatea ei, reuşeşte să rămână bine fixată acolo. Dacă la început e formată din piese disparate de puzzle, încetul cu încetul (odată cu câştigarea abilităţii noastre de analiză, de interpretare, de conştientizare a vastelor şi numeroaselor feţe şi faţete ale răului) iată că această lume capătă pe parcurs consistenţă, formă şi devine un tot. Un „întreg” al suferinţei... Pentru ca mai târziu, îmbrăcând haina logoterapiei, suferinţa aceasta să se constituie în forma supremă de exorcizare a răului, cu atât mai puternică... cu cât nu utilizează în scopul apărării decât forţele interioare ale individului. Forţe ce îşi trag sevele din acceptarea suferinţei, din perceperea ei ca formă de împlinire a unei misiuni sublime atunci când omul conştientizează că, „nu mai are nimic de pierdut”.  Iar experienţa estetică produsă de întâlnirea cu această carte cred că validează pentru mulţi cititori un univers hermeneutic aparte, o „lume al cărei adevăr nu este cu nimic mai prejos faţă de lumile omologate prin alte experienţe (tragice!) ale vieţii.”(5)
Viktor E. Frankl (1905–1997), unul dintre cei mai renumiţi profesori de neurologie şi psihiatrie ai Universităţii din Viena, este cunoscut în lume mai ales ca părinte al logoterapiei. Definită ca cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie, aceasta se concentrează, după cum afirmă însuşi Frankl, „pe sensul existenţei umane şi pe căutarea acestui sens de către om”. Conform logoterapiei, efortul omului de a găsi sensul în viaţă este de fapt forţa motivatoare ce primează în toate aspectele existenţei sale.
Scrisă în 1945, cartea Omul în căutarea sensului vieţii este o lucrare care a avut nu numai un destin aparte (fiind tradusă în peste 30 de limbi, având peste 150 de ediţii şi făcând parte din primele 10 cărţi citite în America în ultimii ani) dar şi o lucrare care a impus un nou curs şi o nouă direcţie în psihoterapia universală. La prima lectură, Omul în căutarea sensului vieţii este istorisirea existenţei unui om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană. Aflăm că Viktor E. Frankl a trăit experienţa a trei ani plini de privaţiuni şi teroare în lagărele morţii de la Auschwitz şi Dachau. În timpul chinuitoarei experienţe din perioada nazistă şi graţie efortului său continuu de a rezista nealterat mai ales sub aspect psihic şi emoţional, Frankl şi-a conturat viziunea psihoterapeutică proprie căreia i-a dat şi un nume: logoterapia. Dar, după cum afirmă Gordon W. Allport (6), scrierea lui Frankl reprezintă „mai mult decât povestea biruinţei asupra morţii; ea este o remarcabilă combinaţie de ştiinţă şi umanism şi o introducere în cea mai semnificativă mişcare psihologică a zilelor noastre.”
Deşi devastatoarea (pentru noi!) experienţă din lagăre este înfăţişată până la cele mai mici (dar nu insignifiante) detalii - care au făcut ca unii prizonieri să supravieţuiască şi alţii să piară – totuşi autorul nu urmăreşte impresionarea cititorului şi nici dobândirea din partea lui a vreunei atitudini de înţelegere, de compătimire. Dincolo de amănuntele tulburătoare pe care se construiesc întâmplările prezentate, Frankl excelează în pledoaria sa “pentru un optimism tragic”(7) şi reuşeşte să fixeze coordonatele care au determinat, în condiţiile existenţiale cele mai vitrege, rezistenţa/ reuşita unora şi abdicarea/renunţarea altora.
Cartea este structurată pe două părţi - „Experienţe din lagărul de concentrare” şi „Logoterapia pe scurt” - care, deşi tulburătoare, m-au determinat să le citesc la început dintr-o singură răsuflare şi mi-au creat impresia de scurtă şi grăbită naraţiune. La o re-lectură însă, lucrurile au stat cu totul altfel.
M-a impresionat incipitul cu ideile de bun-simţ şi aproape timide ale celui care, în ciuda experienţelor traumatizante, poate şi ştie să vorbească despre sine fără sentimentalism şi autocompătimire, şi mai ales fără a căuta să stârnească în sufletele cititorilor mila şi compasiunea. Câteva cuvinte-cheie din argumentul (armonios inserat în naraţiune) atrag atenţia cititorului: „experienţă personală”, „om oarecare”, „deţinut de rând”, „un simplu număr”, „gândul sinuciderii”, „pericolul morţii”, „deznădejde”... Iată coordonatele unei existenţe umane ce se vrea (şi reuşeşte a fi!) simplă, lipsită de infatuare şi de ceea ce, post factum, unii ar putea numi rezistenţă ori chiar... eroism.
Dar cel care scrie atât de simplu, de elocvent şi de ... detaşat despre sine este totuşi un învingător, un om care a dat un nou sens suferinţei şi care a reuşit să se ridice cu mult deasupra ei. Iar forţa celui aflat în suferinţă şi-a avut poate izvorul şi în concepţiile despre lume şi viaţă ale lui Dostoievski, Lessing, Nietzsche, Schopenhauer, pe care Viktor Frankl îi citează deseori în cartea sa.
În prima parte a cărţii (Experienţe din lagărul de concentrare) unde defineşte perioada prizonieratului ca „primă fază a reacţiilor psihologice”, Frankl (re)descoperă adevăruri pe care sufletul şi mintea umană (de atunci, de acum) nu le pot ignora: „Dacă cineva ne-ar fi întrebat dacă e adevarată afirmaţia lui Dostoievski, care defineşte în mod categoric omul drept o fiinţă care se poate obişnui cu orice, am fi putut răspunde că, <într-adevăr, omul se poate obişnui cu orice, dar nu ne întrebaţi cum reuşeşte aşa ceva>.” (8) Cuvintele lui Dostoievski i-au venit deseori în minte şi i-au oferit lui Frankl libertatea lăuntrică, cea care „nu se poate pierde”: „Există un singur lucru de care mă tem: să nu fiu vrednic de suferinţa mea” (9)
Dincolo de amănuntele concrete legate de chinurile detenţiei (nesomn, frig, epuizare fizică, subnutriţie dusă la extrem, conflictele deschise dintre capi şi deţinuţi, finalizate întotdeauna cu victoria celor dintâi...), Viktor Frankl vorbeşte despre suferinţă ca formă de redescoperire a „normalului” şi a „bucuriei de a trăi” dar şi ca moment al pierderii minţii atunci când constaţi „că nu mai ai nimic de pierdut”. (10)
Sustragerea din suferinţă nu se poate realiza în viziunea lui decât printr-un soi de „fericire negativă” pe care Schopenhauer o numea „libertatea de a nu suferi” (11): „Adevăratele plăceri pozitive, chiar mici, erau foarte puţine. Îmi amintesc că odată am făcut un soi de bilanţ al plăcerilor şi am găsit că în multele, multele săptămăni scurse trăisem doar două momente plăcute.” (12)
Cel care îşi caută cu înverşunare sensul vieţii trece mai întâi prin căutarea sensului suferinţei. El parcurge la început drumul sinuos al stării de şoc pentru ca mai apoi să se confrunte cu hăţişurile disperării iar în cele din urmă să înţeleagă împlinirea suferinţei ca destin, ca proprie misiune, „singura şi unica misiune”. Iar singura şansă de salvare a individului aflat în suferinţă „ţine de modul cum acesta îşi poartă povara”. (13)


(1) Lucia Cifor – Principii de hermeneutică literară, Cap. II, Statutul şi sarcinile hermeneuticii literare, II.1 Lectură şi interpretare, UAIC, Iaşi 2006, p. 158.

(2)Idem, p. 158.

(3) Lucia Cifor – Principii de hermeneutică literară, Cap. II, Statutul şi sarcinile hermeneuticii literare, II.1 Lectură şi interpretare, UAIC, Iaşi 2006, p. 162.

(4)Idem, p. 162.

(5) Ibidem, p. 166.

(6) Gordon Willard Allport (1897 – 1967) – psiholog, profesor universitar la Harvard, cel care a semnat Prefaţa la Omul în căutarea sensului vieţii, ediţia a IV-a - în limba engleză, 1959.

(7)Referire la Postfaţa semnată de autor pentru ediţia din 1984 a cărţii.

(8)Viktor Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, p. 33.

(9)Idem, p.79.

(10)Ibidem, p. 35, citat din Lessing.

(11)Ibidem, p. 61, citat din Schopenhauer.

(12)Ibidem, p. 61.

(13) Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, p. 90.

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

4
5

Sensul suferinţei stă pentru Viktor Frankl tocmai în acceptarea ei ca sarcină a destinului: „Suferinţa devenise pentru noi o sarcină căreia nu voiam să-i întoarcem spatele. Ne dădeam seama de oportunităţile ascunse pe care ea ni le oferea ca să realizăm ceva, acele oportunităţi care l-au făcut pe poetul Rilke să scrie Wie viel ist aufzuleiden (Cât de mare e suferinţa prin care trebuie să trecem!). Rilke vorbea despre acea <îndurare a suferinţei> la fel cum alţii vorbesc despre <îndeplinirea unei munci oarecare>. Şi noi chiar că aveam destulă suferinţă prin care să trecem.” (14)
Dincolo de încercările de a conştientiza şi de a accepta propria suferinţă ca misiune de împlinit pe pământ şi dincolo de definiţiile pe care i le găseşte (sau măcar încearcă să le caute, neavând pretenţia că le-a şi aflat), Frankl oferă şi un posibil răspuns la întrebările „de ce?, „pentru ce? şi, mai ales, „pentru cine?”, definind în fond un posibil rost al suferinţei. Un rost, da! Dar nu şi o justificare: „Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viaţă am înţeles adevărul, aşa cum l-au aşezat în ode atâţia poeţi, declarat ca ultimă înţelepciune de atât de mulţi gânditori. Adevărul că dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să aspire. Atunci am înţeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea şi credinţa umană trebuie să ne-o împărtăşească: izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste.” (15)
Contemplarea persoanei iubite” este privită ca unică şansă de izbăvire a omului. Cugetarea continuă la soţia sa, păstrarea intactă a imaginii finţei iubite nu pe retină ci în memoria nealterată a sufletului, (supra)vieţuirea doar la gândul şi cu gândul revederii, devin pentru Viktor Frankl nu doar motive de uitare, de ignorare a suferinţei ci şi căi de autodescoperire, de autodefinire şi poate chiar cea mai puternică piedică în calea sinuciderii: „Ascunzându-şi gura în spatele gulerului ridicat, omul de lângă mine mi-a şoptit dintr-odată: <Dacă ne-ar vedea soţiile în clipa asta! Sper că o duc mai bine în lagărul lor şi că nu ştiu prin ce trecem noi.> Asta m-a trimis cu gândul la soţia mea. Şi cum mergeam, kilometri la rând, tot împiedicându-ne şi alunecând pe porţiunile îngheţate, trăgându-ne unul pe altul în sus şi mergând mereu înainte, fără să rostim ceva, amândoi ştiam că fiecare dintre noi se gândea la soţia lui. Uneori priveam spre cerul unde stelele începeau să pălească, în timp ce lumina trandafirie a zorilor se întindea din spatele unei grămezi de nori negri. Sufletul meu se agăţa însă de chipul soţiei mele, pe care mi-l adusesem înaintea ochilor cu o claritate suprafirească. O auzeam răspunzându-mi, îi vedeam surâsul, privirea sinceră şi dătătoare de curaj. Fie că era sau nu reală, privirea ei era însă mai stralucitoare decât soarele care tocmai răsărea.” (16)
Iar citatul din Cântarea Cântărilor (autorul apelează des la Vechiul Testament) - “Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este tare ca moartea” (17) - esenţializează şi potenţează trăirile lui, conferindu-le valoare unică, simbolică.
Omul în căutarea sensului vieţii nu este poate o carte care să te invite repede la o re-lectură. Însă, dacă are puterea şi curajul să revină, cititorul va descoperi nu numai o scriere autobiografică ci şi o lecţie de autocunoaştere de autodescoperire. Ce poate fi mai important decât să înţelegi cum  reacţionează omul atunci când realizează că nu mai are nimic de pierdut?! Gordon Willard Allport apreciază ca „impresionantă” descrierea pe care o oferă Frankl amestecului de emoţie şi apatie ce caracterizează atitudinea prizonierului. „Acesta din urmă manifestă mai întâi o curiozitate rece şi detaşată. Apoi recurge la stratageme şi la expediente pentru a-şi prezerva sărmana existenţă care-i rămâne: ştie că şansele lui de supravieţuire nu sunt prea multe. Ajunge să tolereze foamea, umilirea, frica şi mânia profundă în faţa nedreptăţii care-i este făcută datorită amintirilor persoanelor pe care le iubeşte, amintiri pe care le păstrează cu gelozie în el, sau datorită religiei, simţului umorului şi datorită privirilor pe care le aruncă asupra frumuseţilor curative ale naturii – un arbore sau un apus de soare.” (18)
Dar aceste clipe de frumuseţe şi fericire nu fac să se nască în el dorinţa de a trăi, de a rezista, decât dacă îl ajută să înţeleagă rostul acestei suferinţe... absurde. Aici se fundamentează temă centrală a cărţii: a trăi înseamnă a suferi; a supravieţui înseamnă a găsi un sens suferinţei. Dar cine va putea oare să comunice acest sens şi altora? E necesar ca fiecare să găsească propriul răspuns şi să-şi asume răspunderea de a-l susţine şi existenţial, şi faptic. Dacă reuşeşte, omul va continua să evolueze, în ciuda privaţiunilor şi nedreptăţilor. Iar lui Frankl, vorbind de suferinţă ca despre „o zestre pentru viitor”, îi place să-l citeze pe Nietzsche: „Cel care are un « pentru ce » care să-i dea un scop, poate trăi cu orice « cum »” sau „Ceea ce nu mă omoară, mă întăreşte. (19)
Lagărul de concentrare îi răpeşte prizonierului autonomia iar scopurile obişnuite ale existenţei îi sunt răpite şi ele. Aşadar, omului nu-i mai rămâne decât „ultima dintre libertăţile omeneşti” – alegerea atitudinii pe care să o adopte în mediul şi circumstanţele în care este obligat să trăiască. Această libertate supremă, recunoscută de-a lungul timpului atât de stoici cât şi de existenţialiştii moderni, devine esenţa cărţii Omul în căutarea sensului vieţii a lui Viktor Frankl. Deşi oameni obişnuiţi, unii dintre prizonieri au dovedit că individul este capabil să se ridice mai presus de destinul său. Ca psihoterapeut, Frankl se întreabă cum ar putea ajuta o persoană să devină responsabilă de viaţa ei, oricât de disperată ar fi situaţia sa şi descrie cu emoţie o şedinţă de terapie colectivă alături de tovarăşii săi de suferinţă.
În cea de-a doua parte a cărţii, Logoterapia pe scurt, Viktor Frankl circumscrie ideii de „sens al vieţii” concepte precum „voinţa de sens”, „vidul existenţial”, „esenţa existenţei”, „sensul dragostei”, „sensul suferinţei”, „sensul suprem” şi „efemeritatea vieţii”. Pentru el, sensul vieţii nu are valoare abstractă ci concretă şi bine definită: Fiecare dintre noi are vocaţia sa proprie, misiunea sa proprie în viaţă de a duce la îndeplinire o anumită sarcină care se cere împlinită. De aceea, niciunul dintre noi nu poate fi înlocuit şi viaţa lui este irepetabilă. Aşadar, sarcina fiecăruia dintre noi este pe atât de unică, pe cât de unică este oportunitatea lui de a o împlini.”(20)
Cât priveşte logoterapia, Frankl îi sintetizează obiectul de studiu şi sfera de aplicabilitate astfel: "Daţi-mi voie să explic de ce am ales termenul de «logoterapie» ca nume pentru teoria mea. Logos este un cuvânt grecesc care înseamnă «sens». Logoterapia sau, aşa cum a fost numită de unii autori, «Cea de a treia şcoală vieneză de psihoterapie» (21) se concentrează asupra sensului existenţei umane şi pe căutarea acestui sens de către om. Conform logoterapiei, această strădanie a omului de a găsi sensul în viaţa sa este forţa motivatoare primă în om. De aceea vorbesc eu despre voinţa de sens, în contrast cu principiul plăcerii (sau, cum l-am mai putea numi, voinţa de plăcere) pe care psihanaliza freudiană se centrează şi, totodată, în opoziţie faţă de voinţa de putere pe care se centrează psihologia adleriană (care foloseşte termenul de «luptă pentru superioritate»)." (22)
Pentru a ne lămuri pe deplin asupra apartenenţei lui Frankl la cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie, nu avem nevoie decât de răspunsul oferit de el însuşi unui medic american care, în cabinetul său din Viena, l-a întrebat dacă este psihanalist. Frankl i-a răspuns că mai degrabă poate spune că este psihoterapeut. La întrebarea medicului – "şi cărei şcoli îi aparţineţi?", autorul lucrării Omul în căutarea sensului vieţii i-a răspuns:
– Am propria mea teorie; se numeşte logoterapie.
– Aţi putea să-mi spuneţi într-o frază ce se înţelege prin logoterapie? m-a întrebat el. Sau care este deosebirea dintre psihanaliză şi logoterapie?
– Desigur, i-am spus, dar mai întâi aţi putea să-mi spuneţi dumneavoastră, într-o singură frază, care este esenţa psihanalizei?
Iată ce mi-a răspuns:
– În timpul psihanalizei, pacientul stă întins pe o canapea şi îţi istoriseşte lucruri care uneori sunt foarte neplăcute de mărturisit.
Imediat i-am întors-o, improvizând astfel:
– Iar în logoterapie, pacientul trebuie să stea în picioare şi să asculte lucruri care uneori sunt foarte neplăcute. Desigur, era o glumă, nu o versiune încapsulată a logoterapiei.” (23)

Dincolo de această insolită definiţie a logoterapiei se ascunde însă şi un miez de adevăr: în comparaţie cu psihanaliza, logoterapia este o metodă mult mai puţin retrospectivă şi introspectivă. Ea se focalizează mai curând asupra viitorului şi, implicit, a sensului pe care pacientul ar putea să îl dea existenţei sale viitoare. Fiindcă logoterapia este o formă de „psihoterapie centrată pe sens”, ea „rupe cercurile vicioase şi mecanismele de feed-back care joacă un rol atât de mare în dezvoltarea nevrozelor”. (24)
Pacientul nevrotic este, în concepţia lui Frankl, un om auto-centrat şi un individ excesiv preocupat de sine şi de trăirile lui morbide. Cu cât acesta se preocupă mai mult de sine însuşi, cu atât se menţine şi se întăreşte patologia sufletească care îl chinuie deoarece gândirea negativă şi emoţiile aplecate asupra sinelui se amplifică continuu tocmai datorită atenţiei care li se acordă de către subiect.
Sensul existenţei stă pentru Frankl în puterea de a experimenta „bunătatea, adevărul şi frumosul, admirând natura, bucurîndu-ne de cultură sau, nu în ultimul rând, cunoscând o alta fiinţă omenească în unicitatea ei, prin iubire”; iar iubirea e singurul mod „în care putem cuprinde o fiinţă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalităţii sale.” (25)
Suferinţa (asumată) are rolul de a conferi adevărată valoare vieţii: „...sensul vieţii este unul necondiţionat pentru că include chiar şi sensul potenţial al suferinţei ce nu poate fi evitată”. (26)
Autorul consideră că sensul vieţii poate fi descoperit în trei moduri diferite: realizând o operă sau o acţiune pozitivă, făcând experienţa a „ceva” sau a „cuiva” sau asumându-ţi o suferinţă inevitabilă. Iar logoterapia „încearcă să-l facă pe pacient să fie pe deplin conştient de responsabilitatea sa...; logoterapeutul este cel mai puţin ispitit să impună judecăţi de valoare pacienţilor săi căci el niciodată nu va îngădui pacientului să-i transfere medicului responsabilitatea de a judeca...; logoterapia nu înseamnă nici a învăţa, nici a predica...” (27)
Frankl numeşte în lucrarea sa şi pericolele ce ameninţă procesul de cunoaştere de sine şi pe acela de căutare a sensului vieţii. Cel mai de temut între acestea este vidul existenţial. Lui i se datorează depresiile, atitudinile agresive, nevrozele, dependenţele de orice fel. Logoterapia are tocmai menirea de a-l ajuta pe pacient să găsească mijloace de umplere tocmai a acestui vid existenţial şi să evite (re)căderile. Până la urmă, nici un tratament psihoterapeutic nu are pe deplin sorţi de izbândă dacă nu este suplimentat cu logoterapia. Iar logodramele prezentate în cea de-a doua parte a cărţii Omul în căutarea sensului vieţii au tocmai rolul de a oferi exemple concrete de tratare a unor probleme clinice sau metaclinice.
Sensul suprem rămâne însă acela pe care ni-l oferă credinţa în Dumnezeu. El e „sensul ultim” ce depăşeşte capacităţile intelectuale finite ale omului şi e ceea ce logoterapia numeşte „supersens”: „Când pacientul stă pe terenul solid al credinţei nu se poate obiecta împotriva utilizării efectului terapeutic al convingerilor sale religioase şi, prin urmare, nici împotriva apelării la resursele sale spirituale.” (28)
Efemeritatea vieţii vine să întemeieze responsabilitatea omului şi să fundamenteze alegerile sale „pentru totdeauna”. Posibilităţile sunt tranzitorii, doar omul alege permanent: „În fiecare clipă, omul trebuie sa decidă, fie în bine, fie în rău, cum va fi monumentul existenţei sale… (29)
Crezul psihiatric al lui Frankl este definit în finalul cărţii: „Nu se poate concepe nimic care să-l condiţioneze atât de mult pe om, încât să îl lase fără cea mai mică urmă de libertate...” Aşadar, libertatea de a alege şi autodeterminarea devin căi esenţiale în căutarea sensului vieţii căci... „fiinţa umană nu este un lucru printre altele ; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a făcut din sine însuşi. În lagărele de concentrare [...] unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca sfinţii. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte...” (30)
Definiţia dată omului (care încheie cartea) este absolut remarcabilă: „În cele din urmă, omul este acea fiinţă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz! Dar el este deopotrivă şi fiinţa care a intrat în aceste camere de gazare cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Israel pe buzele sale.” (31) Ea oferă nu doar o imagine sintetică a ceea ce numim generic bine şi rău sau uman-inuman ci şi o reflecţie inedită asupra a ceea ce înţelegem prin  „libertatea de a alege”.
În Postfaţa ediţiei din 1984, Pledoarie pentru optimismul tragic, Viktor Frankl îndeamnă omenirea la primenirea morală şi la vigilenţă: „...trebuie să fim vigilenţi – vigilenţi într-un dublu sens, căci: de la Auschwitz ştim de ce anume este capabil omul; iar de la Hiroshima ştim care este miza.” (32)
Iar noi, cititorii, poate vom înţelege cândva că acesta e tipul de mesaj capabil să sfideze timpul şi să depăşească graniţele literaturii.

® Ana C. Vîrlan

26 Mai 2014

(14) Idem, p. 91.

(15) Ibidem, p. 51 (2).

(16) Viktor E.Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, p. 51 (1).

(17) Cântarea Cântărilor, poem biblic atribuit regelui Solomon, aici Cap. 8 – v. 6.

(18) Gordon Willard Allport (1897 – 1967) – Prefaţa la Omul în căutarea sensului vieţii, ediţia a IV-a - în limba engleză, 1959.

(19) Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, p. 94.

(20) Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, p. 121.

(21) Prima şcoală vieneză de psihoterapie – psihanaliza – îi aparţine lui Sigmund Freud iar cea de-a doua – psihologia individuală – lui Alfred Adler.

(22) Viktor Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, pp. 119-120.

(23) Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, pp 109-110 (1).

(24) Idem, p. 110 (2).

(25) Ibidem, p. 124.

(26) Ibidem, p. 127.

(27) Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, p. 122.

(28) Idem, p. 131.

(29) Ibidem, p. 133.

(30) Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009, p. 146

(31) Idem, p. 147 (Rândurile finale ale cărţii)

(32) Viktor E. Frankl – Postfaţa la ediţia din 1984 a cărţii Omul în căutarea…– Pledoarie prentru optimismul tragic

Bibliografie:

  1. Allport Willard GordonPrefaţă la Omul în căutarea sensului vieţii, ed. a IV-a, 1959
  2. Cifor, LuciaPrincipii de hermeneutică literară, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2006
  3. Frankl, Victor E.Omul în căutarea sensului vieţii, Editura Meteor Press, Bucureşti 2009
  4. Frankl, Victor E.Pledoarie pentru optimismul tragic, Postfaţa la ediţia din 1984 a cărţii Omul în căutarea sensului vieţii
  5. Guranda SilvianSensul vieţii. Viaţa şi opera lui Viktor Frankl, Editura Risoprint, Cluj Napoca 2010

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro