Eseuri

 

Valoarea experienţelor-limită la scriitorii secolului al XX-lea

Frankl şi Steinhardt

Omul în căutarea sensului vieţii şi Jurnalul fericirii

 

Un adevărat best-seller al secolului al XX-lea, cartea de căpătâi a lui Viktor E. Frankl, Ein Psychologe erlebt das Konzentrationslager (Man’s Search for Meaning) – Omul în căutarea sensului vieţii a văzut lumina tiparului în 1946 şi are ca temă, pe de o parte, descrierea experienţelor existenţiale din lagărele de concentrare naziste, iar pe de altă parte, propunerea unui sistem psihoterapeutic – logoterapia – ca metodă de aflare a sensului existenţial. După spusele autorului însuşi, cartea încearcă să răspundă la întrebarea „Cum a fost viaţa de zi cu zi în lagărele de concentrare, reflectată în mintea unui prizonier obişnuit?”
Omul în căutarea sensului vieţii este cea mai vândută carte din librăria Muzeului Holocaustului din Washington şi una dintre cele zece cărţi aflate în topul Librăriei Congresului American şi al Clubului „The Book of The Month”. Până la dispariţia autorului, în 1997, Omul în căutarea sensului vieţii a fost vândută în zece milioane de exemplare şi tradusă în douăzeci şi patru de limbi.
În nici 200 de pagini, Viktor E. Frankl reuşeşte să uimească şi să sensibilizeze conştiinţele cititorilor, scriind nu numai despre parcurgerea unei perioade de trei ani în lagărele naziste ale morţii (Auschwitz, Dachau, Birkenau), ci şi despre punerea la punct în aceeaşi perioadă a unei extraordinare viziuni psihoterapeutice, cunoscută mai târziu sub numele de logoterapie. Pilonul logoterapiei lui Frankl a fost de la început convingerea că forţa motivantă şi generatoare de energii a individului este căutarea sensului existenţial.

***


Nicolae Steinhardt a scris Jurnalul fericirii între anii 1969 şi 1971. Se spune că varianta aflată la Mănăstirea Rohia este a treia, dar, dincolo de această opinie, un lucru este sigur: varianta de la Rohia nu este cea pe care au cunoscut-o cititorii, după publicare.
În 1972, dactilograma Jurnalului fericirii a fost confiscată în urma delaţiunii lui Ion Caraion („Artur”, numele de cod acordat de Securitate). Steinhardt a rescris din memorie o altă versiune, mai amplă dar, în anul 1975, în urma unui memoriu înaintat de către autor, i s-a restituit acestuia prima versiune la Uniunea Scriitorilor. Ca măsură de precauţie, vor fi realizate mai multe copii ale fiecăreia dintre cele două versiuni, pe care Steinhardt le „clandestinizează” pe la diferiţi prieteni. Prin 1980, au fost trimise copii ale fiecărei versiuni la Paris, lui Virgil Ierunca şi Monicăi Lovinescu, cu intenţia ca acestea să fie publicate mai târziu în Franţa (de altfel, prima versiune publicată a fost în limba franceză iar a doua în româneşte). În corespondenţa lui Nicolae Steinhardt cu Virgil Ierunca şi cu Monica Lovinescu, a fost exprimată şi dorinţa de unificare a celor două versiuni.
În 1984, tot în urma unei delaţiuni, lui Steinhardt i se confiscă din nou prima versiune a Jurnalului fericirii. Dar a fost un act inutil de data aceasta pentru că lucrarea se afla deja la adăpost. Un merit deosebit îl are preotul Emanuil Rus de la Rohia (astăzi stareţ la Mănăstirea Bixad, Satu-Mare) care a ascuns Jurnalul fericirii timp de un an şi jumătate într-o instalaţie de încălzire centrală dezafectată. George Ardeleanu remarcă diferenţele dintre versiunea publicată şi versiunea aflată în arhivele mănăstirii Rohia: prezenţa unor fragmente inexistente în prima versiune (şi invers), o altă ordonare a blocurilor textuale (Jurnalul fericirii, nefiind scris cronologic, lasă posibilitatea unei astfel de reordonări), dislocarea unor fragmente compacte din prima versiune şi repoziţionarea lor şi o altă formulare a pasajelor comune. Toate acestea sunt pe larg prezentate şi analizate într-un capitol special, în monografia pe care George Ardeleanu a publicat-o la editura Humanitas, dar şi în postfata ediţiei Jurnalului fericirii publicate în 2008 la Editura Polirom. 

 

Suferinţa şi „voinţa de sens”

Esenţa vieţii e sintetizată de Frankl în următorul îndemn care devine şi nucleul logoterapiei: “Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!”. (1)
Alături de calea aflării sensului vieţii, dragostea îşi găseşte la Frankl, dincolo de aparenţele senzoriale, măsura şi valoarea conceptuală, reprezentând o altă modalitate de împlinire existenţială: „Dragostea este un fenomen la fel de fundamental ca şi sexul. În mod normal, sexul este un mod de exprimare a iubirii. Sexul este îndreptăţit, ba chiar sanctificat de îndată ce este un vehicul pentru dragoste, şi numai cât timp rămâne astfel. Aşadar, dragostea nu este înţeleasă ca un simplu efect secundar al sexului; dimpotrivă, sexul este o modalitate de exprimare a trăirii acelei intimităţi supreme care se numeşte dragoste.” (2)
Şi pentru a completa triada propusă de Frankl, al treilea drum al căutării şi aflării sensului în viaţă este depăşirea suferinţei prin înţelegerea sensului ei. Acestui demers i se acordă un spaţiu mai mult decât generos în întreaga carte. Frankl spune că „a suferi fără să fie nevoie este o chestiune mai degrabă de masochism decât de eroism” (3), iar cel care semnează prefaţa, Gordon W. Allport (4), subliniază: „a trăi înseamnă a suferi, iar a supravieţui înseamnă a găsi un sens în suferinţă” (5) .
Dar ceea ce impresionează în Omul în căutarea sensului vieţii sunt şi poveştile de viaţă ale pacienţilor lui Frankl: “Odată, un medic generalist în vârstă a apelat la mine din cauza unei depresii severe. Nu putea trece peste pierderea soţiei sale, care murise cu doi ani înainte şi pe care o iubise mai presus de orice. Dar cum puteam eu să-l ajut? Ce să-i spun? Ei bine, m-am abţinut să-i spun ceva la nimereală şi în schimb l-am confruntat cu întrebarea: <Doctore, ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi murit dumneata primul şi soţia dumitale ţi-ar fi supravieţuit?> <Oh, mi-a răspuns el, ar fi fost îngrozitor! Ce ar mai fi suferit!> Atunci i-am replicat: <Vezi, doctore, soţia dumitale a fost cruţată de o astfel de suferinţă, şi negreşit că tu eşti acela care ai cruţat-o, cu preţul faptului că tu îi supravieţuieşti şi o jeleşti.> Nu mi-a răspuns nimic, dar mi-a strâns mâna şi a părăsit liniştit cabinetul meu. Într-un fel, suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, de pildă sensul sacrificiului.”

(1) Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, Bucureşti, 2009.

(2) Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, ed. cit., p.124.

(3) Ibidem, p. 126.

(4).Gordon W. Allport – psiholog american, profesor al Universităţii Harvard.

(5) Viktor E. Frankl, op. cit., p. 9.

4
5

Pentru Frankl, a găsi sensul vieţii înseamnă a afla în primul rând sensul suferinţei, iar pentru aceasta trebuie ca omul să transforme suferinţa într-o realizare omenească şi într-o împlinire umană, să-şi învingă complexul de vinovăţie şi să-şi acorde sieşi şansa de a se schimba în bine. Şi mai înseamnă a ieşi din complexul şi ideea de efemeritate a vieţii oferindu-şi sieşi un motiv de a trece în mod responsabil la acţiune.
Aşa cum scria Allport, Omul în căutarea sensului vieţii este „mai mult decât povestea biruinţei lui Viktor E. Frankl asupra morţii: este o remarcabilă combinaţie de ştiinţă şi umanism şi o introducere în cea mai semnificativă mişcare psihologică a zilelor noastre”.

***


De cealaltă parte, Jurnalul fericirii este o sinteză a unor probleme existenţiale dezvoltate în spaţiul literaturii şi al teologiei. Nicolae Steinhardt demonstrează că între cele două domenii ale culturii (naţionale şi universale) nu numai că există multipe căi de comunicare, dar se pot crea şi sisteme de conciliere, de acord. George Ardeleanu remarcă în  predicile şi eseurile teologice ale monahului de la Rohia un puternic substrat cultural. Atât în Jurnalul fericirii cât şi în Cuvinte de credinţă (Dăruind vei dobândi) aflăm aproape pe fiecare pagină nu doar bogate referinţe teologice (răsăritene şi apusene), ci şi ample analize pe probleme din domeniul literaturii, semioticii, lingvisicii, filosofiei şi chiar al ciberneticii şi psihanalizei. Iluştri oameni de cultură precum Goethe, Rimbaud, Baudelaire, Dostoievski, Proust, Papini, Claudel, Mauriac, Ionesco, Einstein, Heisenberg, Fellini, Dali sunt amintiţi mereu în predicile sale. Alte pagini ale confesiunii lui Steinhardt fac referire la opere literare şi se transformă în adevărate analize pe text. Este cazul nuvelei O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade ori al tablourilor pe tema Răstignirii semnate de Grunewald şi Velasquez.
       Stilul confesiunii din Jurnalul fericirii, dar şi din Cuvinte de credinţă (Dăruind vei dobândi) este unul alert, viu, dar şi flexibil şi colocvial. Şi, mai mult decât atât, confesiunea şi predicile lui Steinhardt sunt puternic ancorate în ceea ce George Ardeleanu numeşte „imperativele modernităţii”, observându-se o  anumită dramatizare în special a textelor omiletice, lucru ce vine desigur din zona criticii şi esteticii literare. De asemenea, se poate vorbi şi de o influenţă inversă, dinspre literatură spre teologie.
În monografia sa, George Ardeleanu remarcă existenţa la Steinhardt a unei anumite disponibilităţi de a descoperi „enclave” de transcendenţă acolo unde cei mai mulţi dintre noi nu sunt dispuşi să le găsească sau unde autorii înşişi nu le recunosc. Criticul Nicolae Steinhardt demonstrează existenţa unor astfel de enclave în textele lui Florin Iaru sau ale lui Liviu Ioan Stoiciu. El demonstrează că anumite picturi de Salvador Dali sunt profund creştine, că Fellini este „un Sfânt Vasile al veacului nostru”, că filmul Blow-up al lui Antonioni este „un Varlaam şi Ioasaf al cinematografiei” ori că opera rock Jesus Christ Superstar este profund creştină. Dar George Ardeleanu remarcă şi incompatibilitatea dintre hedonismul critic al lui Steinhardt şi beatitudinea monastică autentică aplicată în exerciţiile critice.
În ceea ce priveşte calitatea de best-seller a Jurnalului fericirii, ea nu trebuie percepută cu facilitatea pe care o impune comercialul. Jurnalul fericirii are încă un mare succes de public, fiind până în prezent publicat în zece ediţii şi cunoscând şase traduceri. Şi, cu siguranţă, această carte de confesiuni inedite bucură minţile şi sufletele cititorilor nu doar pentru că este jurnalul unui proces şi al unei detenţii, nu doar pentru că aduce mărturie despre o minunată convertire la ortodoxie, ci şi pentru că este o frescă a secolului al XX-lea. Autorul se află la confluenţa unor mari idei (ideologii!) şi a unor mari polemici ale secolului trecut, dovedindu-se un veritabil intelectual prins trup şi suflet în lupta cu marea utopie comunistă, dar şi un martir al adevărului care nu îşi pierde viaţa, ci, prin suferinţă şi înţelegerea rostului acesteia, şi-o câştigă.
 Dramatica experienţă existenţială oglindită în Jurnalul fericirii este un răspuns mai mult decât convingător la întrebările noastre, ale tuturor: Care este rostul suferinţei? Cum ne-am putea ridica sufletele deasupra ei? De ce este lăsat şi maleficul, Răul, să prolifereze? Unde duc ispăşirea şi căinţa? Pe care din căi se află mântuirea? Se pot păstra intacte bunătatea şi demnitatea într-o lume ce slujeşte Răul? Cum se păstrează şi se îmbunătăţeşte Adevărul care ne-a fost dat? Cum să acceptăm coborâşurile vieţii? Cum să întâmpinăm moartea? Cum să apărăm creştinismul debarasându-ne de laşitate, ignoranţă, prostie, pasivitate şi întrarmându-ne cu răbdare nesfârşită, cu smerenie şi cu darul iertării?
Steinhardt nu emite pretenţia că posedă răspunsurile la toate Marile Întrebări. Şi nici nu se consideră un învăţător exemplar pe care să-l urmeze fără şovăire discipolii (cititorii) lui. Însă el ne oferă ceea ce niciuna dintre cărţile de detenţie apărute în ultimii douăzeci de ani nu a reuşit să ofere: un real echilibru între confesiunea amară şi de multe ori zguduitoare şi ceea ce numeşte psalmistul „inima blândă şi smerită” – locul în care sălăşluieşte şi puterea mistuirii în dragostea de Dumnezeu şi forţa ridicării deasupra suferinţei prin iertarea aproapelui. 

***


Viktor E. Frankl şi Nicolae Steinhardt trebuie receptaţi ca doi mari scriitori ai secolului al XX-lea deşi, dată fiind sinceritatea, simplitatea şi profunzimea scrierilor lor, niciunul dintre ei nu a încercat să-şi aroge dreptul la întâietate faţă de alţii. Sunt doi scriitori care au cunoscut fericirea spirituală, trecând prin două forme diferite de revelaţie şi doi scriitori pentru care experienţa carcerală nu a însemnat abrutizare şi nici cădere în deznădejde, ci descoperirea sensului suferinţei şi, prin ea, a sensului existenţei.
Omul în căutarea sensului vieţii şi Jurnalul fericirii nu adună doar simple mărturisiri, ci prezintă adevărate aventuri ale conştiinţei şi mărturii despre drumul lung pe care intelectul şi simţirea le-au străbătut cu demnitate. În aceste două cărţi, accentul nu cade pe întâmplări şi fenomene, ci pe interpretarea lor şi mai cu seamă pe raportarea semnificaţiei lor la înnobilarea „eului pătimitor”. Ambele confesiuni excelează în claritate şi în argumentările inedite, autorii recurgând la bogate exemple şi citând numeroşi oameni de cultură care au trăit experienţe similare.
Nici Frankl şi nici Steinhardt nu formulează reproşuri vehemente la adresa nazismului şi a comunismului, dar ne avertizează pe noi, cititorii, de posibilul pericol care planează asupra umanităţii: acela al repetării greşelilor trecute. Analizele oferite sunt pertinente şi se bazează pe fapte trăite sau la care cei doi scriitori au fost martori; iar de aici rezultă şi valoarea documentară a cărţilor de faţă.
Dar ceea ce impresionează cel mai mult în aceste două lucrări este oferirea unei duble perspective asupra ideii de suferinţă. Cei care se confesează în Omul în căutarea sensului vieţii şi Jurnalul fericirii dobândesc “sensul vieţii” (Frankl) şi fericirea în duh (Steinhardt). Niciunul dintre cei doi scriitori nu se pierde în divagaţii inutile ori în nimicuri. Ambii spun lucrurilor importante pe nume, apărând adevărul şi autenticul experienţelor carcerale. Ambii abordează teme grele, cu substanţă, dar într-un limbaj extrem de accesibil şi de coerent, dovedindu-se tributari unui anume tip de pragmatism literar – anticalofilia.
Chiar dacă experienţele ilustrate sunt extrem de traumatizante, nici Frankl şi nici Steinhardt nu adoptă tehnica autocompătimirii. Din amândouă cărţile străbate până la cititor o adevărată dragoste de viaţă, de trăire spirituală, care îl îndeamnă pe acesta la introspecţie. Iată, putem spune, două lecţii de viaţă diferite şi totuşi atât de asemănătoare,două lecţii de morală, de curaj, de nepactizare cu inamicul(vidul existenţial/ diavolul) şi de biruinţă asupra morţii. Iar cei care ni le predau, cu maturitatea lor intelectuală şi spirituală, sunt mai mult decât nişte voci autorizate.
Deşi iniţial Omul în căutarea sensului vieţii şi Jurnalul fericirii au fost “opere de sertar”, ambele cărţi au văzut lumina tiparului în circumstanţe speciale şi s-au bucurat de un real succes la public. Acum, nu ar trebui să fie uitate, chiar dacă accentele existenţei contemporane se mută uşor-uşor de pe rememorarea ororilor nazismului şi comunismului pe pericolul pe care l-ar putea reprezenta în viitor globalizarea.
Dincolo de a fi “memorii”, Omul în căutarea sensului vieţii de Viktor E. Frankl şi Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt sunt “memorie”. Şi, dincolo de a fi considerate “best-seller-uri”, aceste două cărţi reuşesc să ne îmbogăţească spiritual, oferindu-ne noi perspective pe calea autodescoperirii şi autodefinirii.

 

® Ana C. Vîrlan

13 Iunie 2014

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

 

 

 

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro