Eseuri



Ruşinea în literatură

Yukio Mishima, Templul de aur

 


„Când îl întâlneşti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai aşa te vei salva.” (1)

 

Să scrii despre Yukio Mishima şi despre romanul Templul de aur (la puţin timp după terminarea cărţii şi doar după lectura acestei cărţi... din vasta operă a scriitorului ce cuprinde zeci de romane, zeci de piese de teatru şi alte zeci de volume cu eseuri şi antologii de povestiri) e ca şi cum te-ai încumeta, pe orbecăite, să lucrezi la o delicată stampă japoneză ţinând în mâna tremurândă o pensulă pentru vopsit... lipsitele de preţiozitate statuete din lemn ale lui Buddha. Amestecul violent al culorilor (impresiilor mele) e de la sine înţeles iar despre fineţea liniilor, rigoarea compoziţională şi valoarea detaliilor (în analiză) e inutil să vorbesc pentru că... nu am pretenţia că există. Aşadar, consider încercarea mea o picătură din ceea ce s-ar fi vrut culoarea din linia fină a stampei iar regretul de a-l fi cunoscut oarecum târziu pe Mishima-scriitorul, o problemă de rezolvat în viitorul cât mai apropiat.
Kinkakuji (Templul de aur sau, într-o traducere mai veche în limba română, Pavilionul de aur) a fost publicat în Japonia în 1956 şi are ca sursă un eveniment real: incendierea Pavilionului de Aur al Templului budist Rokuon-ji din Kyoto de către un tânăr aspirant la demnitatea de preot.  Dar romancierul a reuşit să transfigureze artistic evenimentul tragic de la 1950 şi să confere lumii create în romanul său dimensiuni proprii şi valori mai mult decât simbolice.
Romanul este conceput sub forma unei confesiuni a tânărului Mizoguchi, fiul unui preot sărac, dominat de sentimentul propriei inutilităţi şi de un triplu handicap: sărăcia, urâţenia, bâlbâiala. Tradus în Europa în anii revoluţiei flower-power (2), ai orientării new-age şi într-o epocă în care romanele existenţialiste erau preferate altor tipuri de scrieri, Templul de aur al lui Mishima propune proiecţia suprarealistă amestecată cu viziunea crudă a realităţii unui destin dominat de contradicţii şi atât de departe totuşi de filosofia Zen pe care, la prima vedere, romanul o plasează la loc de cinste.
Naraţiunea de tip confesiv imaginează lumea diformă a spiritului unui tânăr care încearcă să-şi anihileze (măcar la nivel emoţional şi psihic – prin ignorare totală şi prin neutralizare) propria diformitate: incapacitatea de a comunica liber ideile şi lipsa oricărei armonii fizice. Da, lumea spirituală a acestui tânăr e strâmbă, dar asta nu pare să-l afecteze prea mult. Ceea ce-l face să sufere cu adevărat pe Mizoguchi e imaginea mamei care îi trădează tatăl cu altul, chiar sub acoperişul propriului cămin (în timp ce atât copilul cât şi cel înşelat se trăduiesc să-şi înăbuşe până şi respiraţia), e amintirea lui Uiko – fata ucisă de jandarmi împreună cu tânărul marinar dezertor, e stranietatea şi lipsa vreunui sens evident din parabola zen Nansen ucide o pisică şi e neputinţa de a se împotrivi, atunci când soldatul american îi ordonă să calce în picioare o gheişă şi să-i ucidă (fără să ştie) pruncul nenăscut. Perspectiva clar erotică a sânului unei femei şi proiecţia ei continuă în prezent (prin rememorare) vin să întregească complexul vinei şi al ruşinii pe care este obligat să-l poarte în suflet tânărul jiso (3).
Iluminarea sa demonică e oferită de aceste elemente la un loc şi, peste toate, domină „învăţătura filosofiei budiste” pe care Mishima reuşeşte până în final să o demonstreze lipsită de sens şi de esenţă, nejustificată ca religie oficială şi chiar... pierzătoare de suflet şi raţiune. Privind din acestă perspectivă, actul incendierii Templului de aur nu poate veni decât ca o descoperire a valorii sinelui, o eliberare, un nou vis de reînviere a păsării Phoenix, un moment al îmbrăţişării unei noi vieţi, o existenţă de după „întâlnirea” cu absolutul – simbolizat de focul purificator: „Frumuseţea Templului de aur este de nedescris. Ştiam acum de unde mi se trage oboseala. Frumuseţea aceea încerca acum pentru prima oară să-şi exercite forţa asupra mea şi să mă lege de neputinţa care mă asaltase de atâtea ori în trecut. [...] Probabil că avea Kashiwagi dreptate când spunea că nu fapta schimbă lumea, ci cunoaşterea.” (4)
Adevărul suprem, aşa cum îl înţelege eroul, e iubirea lui Buddha prin uciderea lui Buddha. Iar parabola Nansen ucide o pisică nu vine decât să întărească această convingere: o pisică apărută pe neaşteptate în templu îi împarte pe locuitori în două tabere; Stareţul Nansen decide să o ucidă pentru „anihilarea iluziei sinelui şi stârpirea tuturor gândurilor vane ori a închipuirilor (5). Incendierea Templului va avea în final o valoare simbolică, transformându-se într-o simfonie a Frumuseţii, pe care omul timpurilor moderne - absolut înstrăinat şi incapabil de a ma vibra prin toate fibrele sale - o va percepe eronat sau deloc. Se poate spune că romanul aparţine iniţierii sau iluminării dar iată că, de data aceasta, sensul nu se mai concentrează pe pozitiv ci trece prin forţele maleficului şi ale mistuirii demonice.
Incendierea a fost interpretată de critica literară ca expresia cea mai înaltă a revoltei împotriva unei religii lipsite de iluminare şi care se voia oficială în Japonia. Şi totuşi, Mishima nu se ridică împotriva tradiţiei şi nici a valorilor spirituale japoneze. În roman regăsim referiri la ceremonia ceaiului, la acordurile şi armonia muzicii Kinko (flautul), la arta aranjării florale – Ikebana, ori referiri la personalităţi din lumea literară şi din epoca stampelor.

Poate că tema izolării, tema fugii de lume, aceea a stranietăţii microcosmosului uman  şi a lucrurilor şi inadaptabilitatea sunt ecouri ale vieţii romancierului însuşi (despre a cărui biografie insolită – ce a culminat cu o ritualică sinucidere care i-a adus numele de „ultimul samurai” am citit abia după terminarea cărţii); dar eroul din Templul de aur are cu siguranţă individualitatea sa şi puterea necesară de a evolua singur, înafara oricărui reper real (fie el al biografiei scriitorului, fie al evenimentului propriu-zis al incendierii templului din Kyoto).


(1)Expresie celebră din capitolul “Iluminarea”, cartea Rinzai-roku (culegere de precepte Zen), reluată în romanul lui Mishima, dar într-o situaţie oarecum… departe de predicile şi direcţiile budiste. (p. 131)

(2)Flower-power – unul dintre principiile mişcării hippie, manifestată în anii  ’60-’70.

(3)Jiso - aspirant budist la titlul de preot.

(4)Yukio Mishima – Templul de aur, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 233.

(5)Yukio Mishima – Templul de aur, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 62.

4
5

Pentru că nu îmi permit să emit judecăţi de valoare (nici nu pot, după o lectură atât de alertă şi neavând clară în minte o viziune de ansamblu a operei literare a lui Mishima – lucru pe care l-ar fi permis poate studiul comparativ/ complementar a cel puţin două-trei romane ale sale) voi încerca totuşi să vă deschid apetitul pentru lectură, marcând câteva trepte în evoluţia (!) personajului, pe care-l percep acum complex şi înscris perfect în paradigmele ruşinii pe care le propune psihologia dezvoltării unui tânăr, de oricând şi de... oriunde (realitate/ficţiune).
În prima etapă existenţială, se remarcă şi aici perspectiva funcţionalistă (6) a ruşinii; „emoţiile personajului au o funcţie adaptativă şi duc la creşterea şanselor de supravieţuire”. Evaluarea e învăţată, conştientizată, asumată, chiar dacă disconfortul, umilinţa şi iritarea sunt maxime. Conştient că e bâlbâit, urât şi sărac, personajul va încerca să reducă expunerea la evaluarea prin distanţare: se va îndepărta de colegi, va atenta la ordine prin înfruntarea elevului de la marină şi va scăpa de obsesia pentru Uiko prin atribuirea unei dimensiuni negative sacrificiului ei. Dincolo de lupta aceasta, regăsim constatarea amară: „La gândul că frumuseţea a pătruns în lumea aceasta, străină mie, simţeam o oarecare stânjeneală şi iritare. Şi dacă exista frumuseţe acolo (la Templul de aur, n. n.) atunci existenţa mea era lipsită de frumuseţe.” (7)
Ruşinea (8) lui Mizoguchi va deveni cu siguranţă apoi regulatorie la nivel intern, personajul îndreptându-şi (în a doua etapă) intenţia (şi atenţia) asupra standardelor sociale, iar dorinţa pe care i-o comunică mama sa într-una dintre vizitele grăbite (aceea de a deveni mai târziu stareţul Templului de aur) reuşeşte să-l acapareze o vreme şi să-i ofere un imbold în actul supravieţuirii... dincolo de lupta cu propriile angoase şi întrebări fără răspuns.
Ce se întâmplă însă cu funcţia regulatorie la nivel social? Iată că respectul celorlalţi nici măcar nu e aşteptat, căutat, solicitat... Personajul se complace în retragere, îşi autocontemplă vina şi ruşinea şi se ascunde până şi de sine, preţuindu-l nu cât ar fi meritat pe pragmaticul şi totuşi sensibilul Tsurukawa şi... exagerat pe straniul şi diformul (nu numai fizic ci şi spiritual) Kashiwagi. Vina oarecum nejustificată şi ruşinea (pornită din complexul lipsei de comunicare verbală coerentă) vor genera mai târziu autopedepsirea prin „uciderea” a tot ceea ce iubise cu adevărat în toată viaţa sa: Templul Rokuon-ji.
În prima parte a romanului Templul de aur, ruşinea personajului are cu siguranţă funcţie intens regulatorie deoarece redeschide perspectivele asupra descoperirii sinelui, activează capacitatea înţelegerii valorii propriilor decizii şi se concentrează în final pe ideea autocunoaşterii prin autodistrugere.
Odată cu naşterea ideii de evaluare a sinelui ca întreg, personajul depăşeşte „cercul strâmt” al nevoii de ataşament dar e de observat că nu cade încă în sfera autosuficienţei. Vina se naşte şi ea în momentul respingerii unui comportament nedorit – scena călcării în picioare a prostituatei şi a uciderii copilului din pântece – şi se va observa de acum că indezirabilitatea personală şi complexul ruşinii nu vor mai fi atât de pregnante.
Vina le transgresează, le depăşeşte irevocabil: „În anul următor am fost ca o pasăre în colivie. Colivia îmi apărea mereu în faţa ochilor. Hotărât să nu măr­turisesc niciodată, mă simţeam încordat peste zi. Ciudat! Fapta, care la momentul respectiv nu mi-a stârnit nici un sentiment de vinovăţie, începu să prindă contur. Nu-mi era chiar uşor, deoarece ştiam că din cauza mea fata pierduse sarcina. Fapta mea se aşternuse ca o pulbere aurie în memorie şi începuse să iradieze o lumină orbitoare care-mi sfredelea gîndurile. Strălucirea mîrşăviei... Da, asta era. Poate să nu fi fost un păcat prea mare, dar oricum eram conştient de faptul că-l comise­sem. Această conştiinţă a vinovăţiei era precum un orna­ment în interiorul meu.” (9)
Câteva evenimente importante marchează distinct în roman trei etape ale cunoaşterii şi autocunoaşterii: reflectarea asupra sinelui devine obiectivă (după vizitarea Templului împreună cu tatăl său, după actul {brutal!} al desprinderii Templului real de Templul din vis şi după moartea tatălui); urmează apoi dobândirea de standarde, reguli şi scopuri precise prin raportarea la standardele altcuiva (prietenia cu Tsurukawa, ipotetica bombardare a Templului, de către americani, în vreme de război, ritualul despărţirii femeii în chimono de iubitul-ofiţer, rememorarea adulterului comis de mama sa, încolţirea ideii că ar putea avea „un templu al lui” şi că ar deveni el stareţul de la Templul de aur, apropierea stranie de Kashiwagi...); intervin apoi atribuirile referitoare la cauzele evenimentelor sau atribuirile interne (în care sinele devine responsabil) şi externe (în care personajul se dezice de orice responsabilitate): călcarea în picioare a prostituatei şi pierderea ulterioară a sarcinii de către aceasta, erotismul handicapatului Kashiwagi şi fuga de cunoaşterea carnală a lui Mizoguchi, redescoperirea... sânului (obsesiv!) al femeii în chimono, moartea lui Tsurukawa, trădarea prin anihilare a imaginii lui Uiko – prima fată de care fusese îndrăgostit în copilărie, descoperirea flautului, a muzicii Kinko şi lecţia de ikebana (poate singurele momente de frumuseţe şi de gingăşie din viaţa personajului, exceptând contemplarea Templului... interior), fuga de la Templul exterior (pe care eu o percep acum ca pe o încercare de salvare nu a sinelui ci a locului de închinare), lectura scrisorilor şi spectrul sinuciderii prietenului, prima experienţă erotică, contemplarea în rugăciune a stareţului şi, în final, punerea - înfrigurată dar nu grăbită - în aplicare a planului diabolic de incendiere a locului sfânt.
Dacă în mod normal sentimentul de ruşine şi de vină se amplifică la un personaj, în cazul lui Mizoguchi aceste trăiri par să fie anihilate în totalitate până în final. Ploaia capătă dimensiuni purificatoare dar poate fi privită şi ca element aducător al „spălării ruşinii” şi al „curăţirii (!) de păcate, de vină”. Bucuria fără margini şi chiar fericirea inundă sufletul personajului, iar Templul moare sub imperiul flăcărilor (10) pentru a lăsa să renască (asemenea păsării Phoenix) libertatea unui suflet tânăr şi pentru a permite să fie, în sfârşit, rostită - fără vreo şovăire a vocii (interioare) - dorinţa: „Voiam să trăiesc. (11)
Personajul rămâne un căutător înfrigurat al Frumuseţii pe care o percepe secvenţial fie în cântecul de flaut, fie în imaginea Templului reflectată în lacul Kyoko, fie în aşezarea timidă a unei albine între petalele galbene ale unei crizanteme. Mizoguchi e tânărul complexat care îşi creează propriul univers (unde prezenţa cuvintelor nu mai e necesară), care nu-şi poate face prieteni şi nici o iubită, dar e şi omul capabil să înţeleagă că, dincolo de iluzia frumuseţii ideale şi a perfecţiunii Templului de aur, se află frumuseţea şi perfecţiunea apoteotică.


® Ana C. Vîrlan
26 Iunie 2014

 

(6)Perspectiva funcţionalistă a ruşinii îşi are punctul de plecare în teoria evoluţionistă a lui Darwin - Ref. « Teorii ale ruşinii în psihologia dezvoltării », Conf. dr. Cătălin Constantinescu, Univ. Al. I. Cuza, Iaşi.

(7)Yukio Mishima – Templul de aur, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 21.

(8)„Deşi în multe privinţe îmi lipsea curajul moral, acum n-am simţit nici cea mai vagă urmă de ruşine – acum, când mi-am întors faţa senină, fără lacrimi, spre cei care jeleau moartea tatei.” (ref. 7, p.31)

(9)Yukio Mishima – Templul de aur, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 80.

(10)De la începutul lui iulie până în octombrie chiar are loc în Kyoto sărbătoarea focului purificator, Kurama no Hi –matsuri. Care alegorice străbat oraşul în noapte iar oamenii poartă făclii aprinse şi dansează kagura (dans sacru) pentru a celebra coborârea zeilor printre oamenii credincioşi.

(11)Yukio Mishima – Op. cit., p. 238.

Bibliografie:

  1. Chouvier, Bernard, L’acte symbolique: donner un corps au fantasme, din lucrarea colectivă Corps, acte et symbolisation, Univ. De Boeck, Bruxelles, 2008 (fr.).

  2. Condamin, Christine, Figures d’adolescents martyrs et meurtriers chez Mishima Yukio, revista Adolescence, 2010/2, nr. 72 (fr.).

  3. Constantinescu, Cătălin, Teorii ale ruşinii în psihologia dezvoltării (extrase).

  4. Hondru, Angela, Calendarul sărbătorilor populare japoneze, în lucrarea Fragmente dintr-un rulou - Modelul cultural nipon, revista Vatra, nr. 4, 2009.

  5. Mishima, Yukio, Templul de aur, Humanitas, Col. Cartea de pe noptieră (6), Bucureşti, 2000, 240 p.

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

 

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro