Eseuri

Suferinţa şi „bucuria de a trăi”
 în Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”
(Marcu, 9-24)
 

  

Puţine cărţi apărute în ultimul secol reuşesc să depăşească bariera literaturii şi să devină ceea ce Sfinţii Părinţi numeau „cuvânt ziditor de suflet”. Cu siguranţă, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt e una dintre ele. Considerată de unii o capodoperă a genului memorialistic, cartea este emblematică pentru sufletul omului salvat de sub pecetea comunismului. E reflectarea în cuvânt a experienţei unui om pe care suferinţa extremă nu a reuşit să-l abrutizeze ori să-l poarte către deznădejde, ci l-a trezit spiritual, revelându-i creştinismul şi apropiindu-l de semeni, dar mai ales de Mântuitorul Hristos prin Sfânta Taină a botezului „din apă viermănoasă şi duh rapid”. Acum este o certitudine faptul că pentru Nicolae Steinhardt închisoarea nu a fost doar un tărâm al suferinţei, ci şi unul al revelaţiei creştine şi al renaşterii spirituale. Simbioza dintre suferinţă şi iubirea aproapelui s-a putut petrece şi într-o celulă, iar acest act sublim constituie şi pentru autor şi pentru noi „dovada că minunea face parte din viaţa reală”: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare.” (1)
Jurnalul fericirii nu este nici o carte clasică de memorii, nici o simplă formă a speciei jurnalului literar. Evenimentele sunt rememorate la mult timp după decantarea, după înţelegerea lor şi nu sunt ordonate cronologic. E urmat, aşadar, cursul memoriei afective iar accentul confesiunii se mută de pe întâmplările propriu-zise pe înţelegerea şi pe interpretarea acestora. Jurnalul fericirii nu reprezintă o reconstituire a unei experienţe de viaţă, ci o trăire cu mult mai adâncă (aşadar, spre interior!) a conştiinţei, o mărturie despre drumul sinuos pe care intelectul, pe de o parte şi simţirea lăuntrică, pe de altă parte îl parcurg cu dorinţa de a înţelege sensul suferinţei şi de a se identifica total cu vieţuirea în duh, cu trăirea eminamente creştină. Rememorarea experienţelor personale e dublată de bogate referinţe literare, filosofice şi teologice, încât cartea poate fi definită şi ca o exemplară pledoarie pentru creştinism, pentru ortodoxie. Într-o lume ce se voia trăită dincolo de legi sau determinări şi într-un secol care înregistrase de la început ideea „morţii lui Dumnezeu”, Steinhardt a reuşit (ca nimeni altul în cultura română ori, poate, doar Ţuţea să i se mai alăture) să surprindă latura clară şi logică a credinţei noastre în Dumnezeu şi a manifestării Dumnezeirii în om. Jurnalul fericirii reuşeşte să ne apropie pe noi, cititorii, în mod raţional de creştinism şi în special de ortodoxie, răspunzând unor întrebări pentru care toţi am căutat la un moment-dat răspunsurile: „De ce Dumnezeu nu intervine acum în (dez)ordinea lumii?” „De ce Mântuitorul nu S-a salvat pe Sine de la chinuri?” „Cum putem depăşi suferinţa?” „Când vom fi cu adevărat liberi?”
Argumentarea ideilor lui Steinhardt este pe cât de bogată, pe atât de inedită şi ne poartă prin numeroase zone ale culturii universale: de la Dostoievski la Kierkegaard, de la necunoscuţi autori de romane poliţiste la opere pop-rock. Tonul lui e când blând şi poetic, când acid şi frust, dar un lucru este cert: Nicolae Steinhardt se dovedeşte a fi un cărturar al ortodoxiei cu mult diferit de ceilalţi – mai puţin fixat în dogme şi puternic legat de artă, de filosofie, de logică şi de viaţa omului simplu. Printre gânditorii creştini, Steinhardt e singurul care defineşte prăpastia dintre credinţă şi prostie: „Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.” (2)
Dincolo de suportarea suferinţei zilnice şi a rigorilor detenţiei, stă rezistenţa fizică autoimpusă, dar şi transmisă prin îndemnul tatălui: „E adevărat, zice tata, că vei avea zile grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să poţi închide un ochi.” (3) Astfel, Steinhardt va fi în orice clipă pregătit să lupte şi îi va îndemna şi pe ceilalţi intelectuali să slujească Adevărul şi să nu-şi lase conştiinţele pradă iluziilor. Pentru el, verbul a tăcea e acelaşi cu a închide ochii în faţa nedreptăţilor, iar această atitudine nu poate fi iertată de istorie: „A spune că doi şi cu doi fac patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr sau că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa lui Eminescu. Când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, a enunţa că doi şi cu doi fac patru înseamnă a urla cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul!” (4)
Despre compromisul unora dintre intelectualii români (Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Vianu), care au ales „să se descurce” cu sistemul totalitar şi nu să „răzbată”, Steinhardt nu se exprimă puternic dezaprobator şi vehement, dar afirmă sentenţios: „Adevărata libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de nobili. Dar ne cere efortul de (ar spune existenţialiştii) a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”. (5)
Nicolae Steinhardt vede în „fericire” puterea omului de a-şi recâştiga libertatea, atât dincolo de închisoare, dar, lucru paradoxal, mai ales în interiorul ei. Citându-l pe Kierkegaard, el vede ca posibile coordonate ale vieţii de creştin absurdul şi paradoxul. „Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard: Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.” (6)
Iubirea aproapelui, credinţa nestrămutată în Hristos, puterea de a îndura suferinţa sunt virtuţile care îl scot pe om din îndoială, revelându-i sensul vieţii şi al iubirii şi oferindu-i acea libertate pe care o caută dintru începuturi. „Viaţa este un rai, însă noi nu vrem să ştim” şi „Omul e întotdeauna mai mult decât ceea ce este” sunt două din cugetările aparent paradoxale ale lui Dostoievski, pe care Steinhardt le aminteşte vorbind despre libertatea creştinului.
Cât despre răspunsul la întrebarea „De ce Dumnezeu nu intervine acum în această lume”, iată ce spune scriitorul: „Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei e că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu. Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată o uriaşă pasăre violent colorată, toată lumea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit. Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua. Dostoievski: Dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala” (7). Şi încheie cu invocaţia lui Léon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei care te iubesc!” (8) transmiţând ideea că, nu numai că Dumnezeu intervine în ordinea acestei lumi, dar o face în mod diferit cu fiecare. Iar voinţa Dumnezeirii e îndreptată către scopul suprem de a nu pierde pe nimeni.
Dar cele mai frumoase şi mai zguduitoare rânduri sunt acelea care descriu primirea Sfintei Taine a botezului ortodox, în împrejurări atât de atipice, dar cu toată forţa şi voinţa de care este capabil un ins matur ce a căutat cu atât de multă înfrigurare şi pentru atât de mult timp Calea: „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge… Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine… Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei.” (9)
Adevărata Fericire a celui abia botezat este experimentată în vis, câteva nopţi mai târziu. Ea vine ca o încununare a primirii darului şi duhului Legii Noi, iar actul sacramental ce tocmai se săvârşise e singurul aducător al Luminii Taborice, peste robul lui Dumnezeu, Nicolae; e singurul care-l face părtaş ei şi parte din ea: „În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte. Şi înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice, sunt fericit, fericit, fericit. Fericirea creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, iar cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, fericirea mă înalţă, mă leagănă, şi în cele din urmă, fără menajamente – mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)” (10). Iar acesta este poate unul dintre cele mai tulburătoare şi pline de sens fragmente din întregul Jurnal al fericirii.
Dar, înafară de glasul lui Dumnezeu, al Aceluia care reprezintă Calea, Adevărul şi Viaţa, Steihardt îl aude, în momente de adâncă suferinţă, pe acela al stăpânului iluziilor. Căci, cum poate să se înalţe în suflet o victorie, dacă acolo nu se dă o luptă?! Hristos este Cel care îţi ia totul pentru a-ţi da Totul (mântuirea), iar diavolul îţi ia totul pentru a-ţi oferi în schimb Nimicul (iluzia măririi, moartea în duh): „În tren mă reţine formula <diavolul este stăpânitorul lumii acesteia>. Cred că accentul trebuie pus pe <acesteia> – adică lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul. Cine oare, în cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de nesuprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea diavolului e totuna cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare – adică o lume deformată, o imagine secundară, vrăjită, deviată. Operaţia de curăţire ne cere o exorcizare, o desvrăjire. E o deviaţie care se cere corectată. În acest sens, lumea stăpânită de diavol (tatăl minciunii, fiindcă are putere numai asupra iluziilor) este reală. Este vorba despre aceeaşi lume, dar vrăjită, imaginară (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre). În această lume diavolul este voievod. De aceea a putut constata iubita mea Simone (Weil, n.n.) foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale”. (11)

 

(1) Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 33.

(2) Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 53.

(3) Ibidem, p. 24.

(4) Ibidem, p. 22.

(5) Ibidem., p. 395.

(6) Ibidem, p. 170.

(7) Ibidem, p. 64.

(8) Ibidem, p. 65.

(9) Ibidem, pp. 85-86.

(10) Ibidem, p. 97.

(11) Ibidem, pp. 90-91.


®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

4
5

După părerea lui Steinhardt, Mântuitorul Iisus Hristos a venit nu doar să ne ofere mântuirea sufletelor, ci şi „să ne scandalizeze”, să ne scoată din amorţeala conştiinţelor, să ne arate că ospăţul Său şi veselia de după suferinţă sunt mai primite decât osteneala mâinilor, şi să ne facă să înţelegem că „legea a fost făcută pentru om, nu omul pentru lege”. Jurnalul fericirii ni-L înfăţişează pe Hristos ca „gentleman” şi „cavaler”: „Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – Hristos ni se arată nu doar blând, bun, drept, fără de păcat, dar şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler. Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Iar încrederea e prima calitate a cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care până la proba contrarie are încredere în oricine şi nu se grăbeşte, avid, să dea crezare tuturor defăimărilor. La şmecheri şi la jigodii, reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei. Apoi, Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, sau o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui”. (12)
După Steinhardt, cheia înţelegerii creştinismului stă în două paradoxuri: Mântuitorul s-a răstignit pe cruce pentru a menţine în lume poziţia „verticală” a omului (pe care Dumnezeu nu-l mai vrea ţintuit), iar omul nu aparţine lumii acesteia căci, dacă ar fi din ea şi doar al ei, nu ar mai fi parte a perfecţiunii. Şi salvarea în duh stă tocmai în moartea sau murirea pentru lumea aceasta şi învierea „în” şi „pentru” cea eternă: „Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Ca să fii un bun creştin trebuie să mori pentru lumea aceasta, şi abia atunci poţi învia pentru Hristos. Menirea acestei vieţi este de a te duce la cel mai înalt grad al scârbei de viaţă. Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte, iar creştinismul este cea mai mare durere omenească. Totuşi, Hristos nu e crud, ci blândeţe. Cruzimea provine din faptul că în această lume trebuie creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia de creştin”. (13)
În lucrarea monografică Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, George Ardeleanu vorbeşte despre existenţa unei complexe legături între actele de convertire la creştinism şi naşterea genului autobiografic, a diaristicii. El aminteşte în acest sens studiul lui Nancy Gauthier de la Universitatea din Tours, Povestiri autobiografice despre convertire în Imperiul Roman, unde sunt prezentate pe larg celebrele cazuri în care practicile introspecţiei au fost declanşate de experienţe psihologice şi spirituale de excepţie. Sunt amintiţi Apostolul Pavel, martirul Iustinian, romancierul Apuleius, Împăratul Iulian, Ilarie, Fericitul Augustin, Paulin de Nola.
Iată ce afirmă George Ardeleanu despre raportul dintre importanţa actului convertirii şi nevoia de autodestăinuire: „Există, se pare, în cele mai multe cazuri, o nevoie irepresibilă a convertitului de a-şi mărturisi nu atât experienţa convertirii în sine, cât mai degrabă efectele convertirii, traduse prin <schimbarea codurilor de valori, de comportament>. Raţiunile mărturisirilor care, iată, dau naştere unui gen sunt diferite de la caz la caz: nevoia celui care a traversat o astfel de metamorfoză identitară de a-şi explica sieşi un process foarte complex, dorinţa de legitimare, intenţii testimoniale şi, de ce nu, apologetice sau chiar polemice.” (14)
Cât priveşte epoca modernă, ea este examinată sub aspectul aceluiaşi raport existent între actele de convertire şi nevoia mărturisirii de către Frédérich Gugelot de la Universitatea din Reims. El vorbeşte despre părăsirea statutului de gen de frontieră al memorialisticii şi detronarea de către diaristică a altor genuri consacrate. Disponibilitatea spre confesiune, generată de profundele experienţe spirituale, poate fi observată la mari oameni de cultură ai secolului al XX-lea: Paul Claudel, Julien Green, Simone Weil, Max Jacob, Henri Ghéon, Adolphe Retté, Pierre Van der Meer, Léopold Levaux, Léontine Zanta. Edificatoare în acest sens sunt mărturiile lui Paul Claudel şi Julien Green: „Crezi că numai pentru tine ai fost convertit?” (15); „Astăzi sunt convins că ceea ce am primit ne-a fost dat pentru ca la rândul nostru să dăm altora şi că în această ordine nimic nu ne aparţine în exclusivitate.” (16)
Nicolae Steinhardt se circumscrie şi el interdependenţei dintre actul convertirii şi impulsul de a se destăinui. Jurnalul fericirii pleacă de la elementul coagulant al textului – convertirea, dar nu este în exclusivitate jurnalul unei convertiri, ci mai curând un punct de plecare pentru o analiză pertinentă şi cu exemple dintre cele mai convingătoare şi mai diverse pentru o întreagă epocă: aceea a gulagului românesc. Convertirea lui Steinhardt nu a fost un proces fulgerător ca acela petrecut cu Saul-Pavel pe drumul Damascului. „Înaintarea prin beznă” a lui Nancy Gauthier e definită în discursul steinhardtian ca „perioadă de mlaştină” şi, poate din această cauză, asistăm la o ierarhizare a etapelor fundamentale, nu temporală, ci după o „cronologie” a minţii şi a sufletului autorului.
Deşi ne-am aştepta ca ea să se împletească brusc cu sublimul, totuşi, scena botezului se topeşte, aşa cum spune George Ardeleanu „în conglomeratul cotidianului, infuzându-l şi pe acesta de substanţă, de sacralitate,” (17) şi, după botez, Steinhardt discută cu cei din celulă despre actul de creaţie la Proust. Virgil Ierunca remarca faptul că închisoarea pentru Steinhardt nu a fost doar un altar al suferinţei, jertfei şi renaşterii, ci şi o academie unde se discuta literatură, politică, teologie, filosofie ori se învăţau limbi străine.
Parcursul existenţial reflectat în Jurnalui fericirii se subordonează paradigmei suferinţă-rău-libertate care, deşi ar putea părea o axă a revoltei anticreştine, în mod paradoxal ea îl apropie pe om de Dumnezeu. Nicolai Berdiaev spunea: „Suferinţa e legată de rău. Răul este legat de libertate. De aceea libertatea tinde spre suferinţă. Calea libertăţii este calea suferinţei.” (18)
În Jurnalul fericirii, Steinhardt reformulează, într-o sinteză recapitulativă, marile întrebări pe care Dostoievski şi le punea prin intermediul personajului său, Ivan Karamazov: „De ce suferim? De ce există nedreptatea? Cum de nu sunt lucrurile aşa cum ar trebui să fie? De ce sunt, Doamne, atât de josnic, iar ceilalţi atât de nepăsători? De ce avem parte de boli şi ne este dat să murim? De ce propăşesc răii şi sunt pedepsiţi cei buni? De ce îşi face râs cel viclean de noi?” (19) Ceea ce nu mulţi scriitori ori teologi demonstrează, iată că întâlnim la Nicolae Steinhardt – puterea de a formula răspunsuri coerente, tranşante şi lipsite de echivocitate – prin trimiterea la adevărul textelor biblice: „Sentinţa e dată de pe scaun, deliberarea n-a durat. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament ni se vorbeşte sumar, fără înconjur, fără menajamente, farafastâcuri, politeţuri, ocoluri.” (20) Iar cel mai elocvent exemplu la care ne trimite Steinhardt este acela al Sfântului Apostol Pavel: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? Şi ce este dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pierire? Şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă?” (Romani 9, 20-23) (21)
Modelului paradigmatic al suferinţei, acela al Mântuitorului Iisus Hristos, Steinhardt îi dedică pagini cutremurătoare. Plecând de la unul dintre subiectele favorite, dar şi delicate ale colegilor de celulă, cuvintele rostite de Mântuitorul pe cruce „Eli, Eli, lama sabahtani?”, Steinhardt apelează pentru a oferi posibile explicaţii la operele lui Dostoievski, Simone Weil, Kierkegaard şi la tablourile Răstignirea ale lui Holbein şi Velásquez. Deşi în picturi tragedia şi chinurile par ireversibile, iar transcendenţa se arată ca teorie şi Învierea, ca amăgire, totuşi autorul remarcă puterea naturii divine a lui Iisus, dincolo de covârşitorul firesc uman: „Domnul venise hotărât să bea paharul până la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, când se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: <facă-se voia Ta>. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a Învierii, natura omenească pare să fi covârşit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor – căci altfel nu s-ar fi auzit atât de firescul <mi-e sete> şi nici atât de allzumenschlich-ul: <Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?>” (22)
Modelul suferinţei christice în momentul răstignirii devine o formă deplină de acceptare şi de coborâre în straturile cele mai profunde ale fiinţei omeneşti şi o întărire, peste veacuri, a omului în suferinţa sa. Steinhardt spune: „Iisus nu s-a jucat cu noi”, „nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări”, accentuând ideea că, aşa cum Mântuitorul ne-a tratat ca pe fiinţe libere, tot astfel noi trebuie să luptăm, prin acceptarea rostului suferinţei, în a ne păstra întreagă libertatea. Şi, deşi moartea Domnului pe cruce pare mai puţin eroică decât aceea a lui Socrate (care moare calm şi senin, înconjurat de ucenici), Steinhardt remarcă sublimul ei tocmai în această neînscriere în ceea ce umanul defineşte ca eroic. Socrate de la condiţia de om nu se ridică nici măcar la aceea de zeu, dar Mântuitorul „coboară până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane” (23), pentru a-l înălţa pe om şi a-i oferi unica şansă la îndumnezeire. Şi, mai mult decât vinderea pe treizeci de arginţi, biciuirea, torturile şi pironirea, această coborâre a Mântuitorului în esenţa umanului devine emblema cea mai autentică a Suferinţei Supreme.
În Jurnalul fericirii, Steinhardt are meritul nu numai al formulării ideii acceptării suferinţei şi înălţării liber prin ea, ci şi al detronării ideii absenţei sau eliberării de suferinţă prin neacceptarea ei, prin trăirea iluziei că “pe noi suferinţa nu ne poate învinge” sau că „am atins ultimul stadiu al ei”: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orişicând proaspătă.” (24) Autorul citează de mai multe ori pe parcursul cărţii o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi, referindu-se la exemplaritatea suferinţei christice: „Mântuitorul n-a scăpat de suferinţă datorită unei asceze. A străbătut-o în toată adâncimea ei.” (25)
Steinhardt îşi aminteşte că Dostoievski vede suferinţa ca pe cea mai sigură cale de a cunoaşte adevărul: „A trăi fără Dumnezeu nu-i decât chin... Omul nu poate trăi fără a îngenunchea. Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatri cu toţii, nu atei" (26), Miguel de Unamuno, ca pe o admirabilă şcoală a cunoaşterii şi a descoperirii personalităţii: „durerea este substanţa vieţii şi rădăcina personalităţii, fiindcă numai suferind poţi deveni persoană”, iar Simone Weil vede în suferinţă un ascendent al umanului asupra divinului: „A fost nevoie de întrupare pentru ca suferinţa aceasta să nu devină smintitoare.” (27), în care sălăşluieşte lecţia creştinismului: „Extraordinara măreţie a creştinismului vine din faptul că nu caută un remediu supranatural pentru suferinţă, ci o utilizare supranaturală a suferinţei.” (28)
Dar, ne avertizează Nicolae Steinhardt, lecţia suferinţei nu poate fi învăţată de toţi: „Sunt şi indivizi pe care şcoala suferinţei îi depăşeşte ori care trag doar puţin folos de pe urma cursurilor. Unii, incontestabil, nu se aleg cu nimic, asemenea candidaţilor respinşi la proba finală. Altora, greutatea materiilor predate le dăunează şi, neavând materialul aperceptibil necesar, mai rău îi dezaxează. Pe aceştia suferinţa îi face răi, răzbunători, ei se închid în magma unui sine pârjolit de tifos şi uscăciune, îi cufundă într-o soluţie acrită cu mătrăgună şi oţet. Pentru aceştia suferinţa a fost zadarnică şi pătimirea se soldează deficitar.” (29)
Concluzia lui Steinhardt este că suferinţa nu este întotdeauna mântuitoare şi nu ar trebui să ne transforme în eroi tragici. Există, după părerea monahului de la Rohia, şi oameni care nu se ridică la înălţimea suferinţei lor, precum există şi suferinţe neroditoare care poartă către moarte sufletele ce le cad pradă: „…durerea poate fi o şcoală a egoismului, contactul cu suferinţa nu înnobilează dacă ea devine motiv de auto-compătimire, auto-cocoloşire, egocentrism, cult al eului pătimitor; trebuie să învăţăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul oricărei psihanalize, ci modul în care creştinul atacă problema vieţii…” (30)
Jurnalul fericirii este cu siguranţă una dintre cele mai cutremurătoare cărţi din literatura română. E testamentul unui om care a făcut parte din generaţia de aur a întelectualilor României (intelectualii din închisori, nu „dinafara” lor!), al unui evreu care, înainte de a deveni creştin, a experimentat câteva etape ale (re)integrării în lumea iudaică şi a sinagogii, dar, mai presus de toate, a parcurs, întreagă, Calea Suferinţei. Cum a fost posibilă această transformare? Steinhardt însuşi ne oferă răspunsul: „creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, ci a omului. Metanoia. Aceasta e minunea cea mare a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea oamenilor, nici învierea lor – ci transformarea făpturii. Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.” (31)
La nivelul stilului, Jurnalul fericirii se remarcă prin consemnarea retrospectivă şi necronologică (dar nu haotică a evenimentelor), prin tehnica decupării sintactice, prin ritmul narativ alert – de multe ori acid ori incandescent, prin amploarea şi valoarea descrierilor de tip psihologic (nu doar fizic şi comportamental), prin gradaţia ascendentă a frazei şi prin aşezarea accentului şi forţei pe finalul ei şi, lucru şi mai mult de luat în seamă, prin puternica iluzie a transmiterii faptelor în şi din imediat.
Semnele şi sinuozităţile traseului spiritual al lui Nicolae Steinhardt sunt ilustrate din aproape în aproape, Jurnalul fericirii putând fi considerat din acestă perspectivă un jurnal al apropierii pas cu pas de creştinism, al apropierii de Dumnezeu. Şi, dacă nu i-am cunoaşte lui Steinhardt originile şi parcursul existenţial presărat de „blocaje şi angoase inerente” (32), am fi tentaţi să spunem că, după atâta febrilă căutare, acesta este un jurnal al întoarcerii fiului cel rătăcit la obârşii, la Hristos.

® Ana C. Vîrlan

4 Iunie 2014

 

(12) Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 103.

(13) Ibidem, p. 286.

(14) George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Editura Humanitas, 2009, p. 174.

(15) Apud Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, cap. Convertirea, p. 362.

(16) Ibidem, pp. 363-364.

(17) George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, ed. cit., p. 180.

(18) Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Editura Institutul European, Iaşi, 1992, p. 69.

(19) Apud Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 233.

(20) Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 233.

(21) Ibidem, p. 233.

(22) Ibidem, p. 55.

(23) Ibidem, p. 55.

(24) Ibidem, p. 170.

(25) Ibidem, p. 297.

(26) Ibidem, p. 304.

(27) Simone Weil, Greutatea şi harul, Editura Humanitas, 2003, p. 122.

(28) Ibidem, p. 123.

(29) Nicolae Steinhardt, Incertitudini literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pp. 87-88.

(30) Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 233.

(31) Ibidem, p. 46.

(32) George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, ed. cit., p. 186.

Bibliografie:

  1. Ardeleanu George, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Editura Humanitas, 2009
  2. Berdiaev Nikolai, Filosofia lui Dostoievski, Editura Institutul European, Iaşi, 1992
  3. Simion Eugen, Ficţiunea jurnalului intim, Editura Univers Enciclopedic, 2001, vol. I (Există o poetică a jurnalului?)
  4. Steinhardt Nicolae, Incertitudini literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
  5. Steinhardt Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
  6. Weil Simone, Greutatea şi harul, Editura Humanitas, 2003

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro