Eseuri

 

Din Itaca la... Dublin

Dimensiunea modernă
a mitului lui Ulise



Călătoria ca destin rămâne una dintre temele fundamentale ale literaturii universale, iar mitul lui Ulise o dezvoltă în toată complexitatea şi multitudinea ei de sensuri. Dincolo de sinusoidele existenţiale ale eroului, în care fiecare căutare, victorie sau ratare devine o treaptă importantă pe scara desăvârşirii, se află în fond destinul uman şi încercarea noastră, a tuturor, de a înfrunta propriile slăbiciuni şi propria neputinţă în actul de cunoaştere şi de stăpânire a lumii în care trăim.
Trăsătura pregnantă a culturii şi artei europene din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost ilustrarea măştilor, a simbolurilor şi a miturilor, dar într-o altă formă decât aceea pe care o propuseseră antichitatea, clasicismul şi romantismul. Astfel, aceste elemente poetice (masca, mitul, simbolul) depăşesc sferele sacre şi se înscriu într-o zonă a livrescului, înrădăcinat sau nu în legendă. Dacă ar fi să ne referim doar la trei ipostaze ale eroului Ulise, pe care ni le oferă trei epoci şi trei scriitori diferiţi – Homer, Dante, James Joyce – nu am putea să nu rămânem miraţi de cât de bine ştie literatura să opereze cu tipologiile. Homer ne oferă un erou supus potrivniciei zeilor, dar inteligent şi capabil să înfrunte toate obstacolele şi să se întoarcă victorios în Itaca; Dante îl vede nu numai ca pe un ins a cărui vocaţie rămâne eterna călătorie sau magnetica atracţie a sfidărilor necunoscutului ci ni-l propune într-o altă dimensiune, mult mai înaltă: aceea a călătorului pe tărâmul damnaţilor eterni din ultimul cerc – al trădătorilor – şi ca pe cel ce-şi îndeamnă cu ultimele puteri tovarăşii de drum să lupte; iar Joyce ne propune un personaj modern într-o parodie a epopeii antice, un „erou” ce nu mai păstrează atributele celui mitic dar care capătă altele noi, poate mult mai complexe.
În epoca modernă, s-a produs cu siguranţă la nivelul receptării şi ilustrării miturilor antice o anume desacralizare, dar nu se poate vorbi totuşi de existenţa unei epoci demitizate sau demitizante pentru că ultimele secole au adus cu ele mituri noi precum acelea ale lui Don Juan, Don Quijote, Faust, Hamlet, Frankenstein, miturile revoluţionar-ideologice, mitul naţionalismului american, pe acela al originii ori al întemeierii (unui oraş sau stat), mitul paradisului regăsit sau „miturile anti-americane” care mai curând s-ar putea încadra în seria „legendelor urbane” unde se regăsesc  „simbolurile” Coca-Cola ori Mc Donalds.
Omul modern însuşi este de fapt un Ulise joycean care a fost antrenat în numeroase probe şi jocuri de-a lungul unor călătorii, iniţiatice sau nu, atât în timp cât şi în spaţiu şi animat de idei şi teorii care de regulă l-au exclus pe Dumnezeu ca sens al experienţelor fundamentale. Omul modern e precum Ulise care speră să ajungă în Itaca lui, la... "ţărmul" existenţei proprii, acolo unde întotdeauna îl aşteaptă... idealul. Iubirea este însă ţelul probelor decisive şi motiv de dăruire după serii întregi de încercări sortite eşecului. Multitudinea ipostazelor traversate de personaj în momente diferite, în perioade de timp diferite şi în locuri diferite poate determina nu doar sciziuni, ci şi unitatea propriului eu în cazul atingerii treptei împlinirii.  Aşadar, plecările şi întoarcerile au întotdeauna o dublă menire: a căutării şi a (re)găsirii Sinelui. Ulise este modelul mitic prin care omul modern înţelege că binele poate lua uneori forma răului ca să se poată apoi împlini un dat dinafară, mai presus de ordinea omenească şi, uneori, de aceea a zeilor.
„Metaforă revelatorie, învoalată şi stilistic structurală” cum îl numea Lucian Blaga, mitul s-a dovedit de-a lungul timpului un adevărat fundament pentru ilustrarea ideilor filosofice sau a ficţionalului, el stând la baza artei şi a istoriei culturale, dar şi a imaginarului social ori individual. Fără mituri, valoarea supremă a spiritualităţii umane însăşi ar fi greu de definit.
Victor Kernbach identifică în zona miturilor patru categorii care uneori fuzionează: mituri memoriale, fenomenologice, cosmologice şi transcendentale. Prin limbaj, mitul activează nivelul comprehensiv al minţii umane, iar prin arta narativă şi imagini, nivelul receptării estetice. Adevăratele înţelesuri sunt adânci şi complexe nu numai prin faptul că oferă răspunsuri la numeroase întrebări existenţiale, ci pentru că îndeamnă omul obişnuit la depăşirea condiţiei sale. Mitul răspunde dorinţei omului de a transcende condiţia sa de muritor şi de a se integra în spaţiul sacrului.
Mircea Eliade vede literatura ca ,,fiică” a mitologiei şi consideră că interesul pentru naraţiune face parte din modul de a fi al omului în lume. El aduce în discuţie ambivalenţa timpului, făcând distincţie între dimensiunea sacră (a mitului) şi cea reală (a existeţei propriu-zise a omului). În urma încercării de ,,golire” a mythos-ului arhaic de semnificaţiile sale religioase, are loc o inserare, o trecere a sacrului în profan.
Prin procesele de desacralizare şi demitizare la care este supus mitul în epoca modernă, acesta îşi pierde forma arhaică, proprietatea sacră şi substanţa proprie, devenind un simplu obiect, la nivel literar sau istoric. Prin dezvoltarea de noi sensuri şi cristalizarea lor în conştiinţa umană, în modernitate se ajunge la o moarte a mitului, la o degradare a lui. Michel Meslin afirma totuşi că acest proces nu este ireversibil, epoca modernă aducând cu ea de fapt o remitizare a miturilor, datorită funcţiei mitice care se manifestă continuu în oricare dintre noi.
Legătura strânsă dintre mituri şi literatură reiese din faptul că ele sunt modele de inspiraţie pentru numeroşi scriitori, iar Claude Lévi-Strauss vedea miturile ca „tipare fundamentale ale imaginarului”. Noutatea pe care a prezentat-o literatura secolului al XX-lea pentru valorificarea acestor „tipare fundamentale ale imaginarului”, e de remarcat în special în operele lui James Joyce şi Samuel Beckett, unde miturile devin  ,,parodii finale ale unui gen agonic.” (Albérès)
Metamorfoza romanului a început cu Proust şi opera sa, În căutarea timpului pierdut, dar se va impune abia la scriitorii mai sus menţionaţi. Condiţia omului modern devine temă predilectă iar scrierea Ulise a lui James Joyce e cea care revigorează genul romanesc. Într-o operă cu o construcţie labirintică, autorul aduce în prim-plan drama existenţială a omului modern în desfăşurarea ei cotidiană şi frământările individului obişnuit, neeroic, confruntat cu cenuşiul şi platitudinea vieţii şi obligat de a se simţi străin în propria lume.
Înstrăinarea şi dezumanizarea sunt teme predilecte ale romanului modern. Procesele alienării umane se înscriu în tema generală a demitizării care se îngemănează la James Joyce cu denunţarea ideii de conformism şi de acceptare tacită şi necritică a fenomenului artistic. Reducerea la esenţă dar şi descompunerea lumii se răsfrâng, ca teme, asupra limbajului care cunoaşte o evidentă depreciere semantică.

4
5

Cuvintele îşi pierd din semnificaţia originară iar comunicarea se desfăşoară ambiguu, prin clişee seci, fără conotaţii afective şi îndepărtate mult de semnificaţiile cu care operaseră până atunci gândirea şi existenţa umană. Joyce intenţiona scoaterea mitului din illo tempore (din atemporalitate) şi plasarea lui în contemporaneitate, ca expresie a banalului cotidian, a trăirii (alegorice) de zi cu zi. Dar, odată cu această reprezentare artistică a unui caracter comun şi aparent neimportant, romancierul irlandez reuşeşte să edifice o adevărată capodoperă.
În creaţia lui nu găsim doar un singur mit desacralizat. Mitul călătoriei apare sub forma rătăcirii prin Dublin alui Bloom sau prin labirintul misterios al gândurilor personajelor principale iar căutarea sinelui este ilustrată de către Stephen Dedalus. Romanul Ulise (Ulysses, 1922), deşi dă impresia că este lipsit de structură şi haotic, rescrie într-o manieră modernă o parodie inspirată din Odiseea lui Homer. Leopold Bloom este corespondentul lui Ulise, Molly Bloom este Penelopa şi Stephen Dedalus, alter-ego-ul lui Telemah. Bloom şi Dedalus sunt de fapt arhetipuri ale rătăcitorilor eterni, în plus... cu toate căutările, împlinirile dar mai ales eşecurile cu care se luptă omul modern, în general, iar din această perspectivă cartea poate fi considerată o odisee.
Dacă firul narativ din Odiseea lui Homer cuprinde douăzeci de ani, acţiunea din Ulise se desfăşoară într-o singură zi, dar timpul prezent se dilată până la eternitate. De aceea, Ulise este privit totuşi ca un roman al duratei, dar nu sub raportul spaţiu/timp ci timp/conştiinţă. Caracterul mobil al timpului defineşte universul obiectiv şi subiectiv. Lucrurile durează o vreme, persistă pentru o perioadă şi în memorie, apoi se transformă, metafizic, în concepte. Textul narativ e o oglindă fidelă a modernităţii însăşi, care depăşeşte spaţiul dar mai ales timpul, nemaisupunându-se rigorilor fizice.
Citadela şi insula reprezintă acel centrum mundi către care aspiră şi pe care îl caută cele două personaje. Fiecare doreşte să se întoarcă acasă, mai ales Ulise, care are parte de atâtea încercări menite să îl facă să renunţe. Cei doi eroi trăiesc în două lumi antagonice, separate de milenii şi ilustrând două moduri opuse de a vedea şi de a trăi viaţa. Simbol al refugiului în faţa pericolelor, adesea greu de atins, insula sugerează şi despărţirea de lume, un spaţiu al vieţii de dincolo, al călătoriei reale sau metaforice, al descoperirii unui univers aparte. Oraşul nu este doar un loc al geografiei fizice ci şi un spaţiu citadin (cu sensul de citadelă, cetate, spaţiu al rezistenţei). Dar e si un spaţiu al întălnirii realităţii cu mitul şi ficţiunea. „Scumpul, sordidul Dublin”, cum îl numeşte Joyce este văzut de cititor prin ochii lui Bloom şi, cu un minim efort de voinţă, aproape că putem respira acelaşi aer pe care îl respiră şi personajul.
Călătoria lui Ulise poate fi comparată cu un labirint din care eroul trebuie să iasă pentru a ajunge acasă, iar labirintul are semnificaţie doar dacă eroul rătăceşte, „dar nu haotic şi pentru totdeauna”, ci doar dacă are loc momentul (re)găsirii. Insula edenică, simbol al centrului, e opusă insulei construite – corabia, iar aceasta din urmă devine motiv literar secundar. Infernul este un spaţiu adaptat la timpul şi lumea în care cei doi eroi trăiesc, iar călătoria lui Ulise, în ansamblu, poartă amprenta Mayei (iluzia) dar şi a Moirei (soarta), amândouă motivele circumscriindu-se temei fortuna labilis (viaţa ca vis şi destinul mereu în schimbare).
Ulise este nucleul în jurul căruia gravitează evenimentele. Aruncându-şi zdrenţele şi redevenind în sfârşit el însuşi în marea scenă a (re)cunoaşterii, personajul simbolizează sufletul ce se despoaie de trup în clipa morţii pentru ca, eliberat, să se poată uni cu Absolutul. Monştrii cu care luptă Ulise întruchipează pasiunile umane, împotriva cărora omul superior acţionează continuu. Homer a pus bazele libertăţii spirituale care a caracterizat apoi gândirea greacă de-a lungul întregii Antichităţi; James Joyce, prin Leopold Bloom, creează un Ulise modern care nu mai luptă cu zeii şi cu fiinţele fantastice ci cu propriile temeri şi slăbiciuni. Această luptă este, cu siguranţă, mai dificilă decât toate peripeţiile lui Ulise cel de ieri. Ulise cel de azi nu poate fi considerat un erou, căci el nu are nimic din monumentalitatea personajului lui Homer. Nu este un model de viaţă, tocmai prin faptul că ilustrează existenţa majorităţii oamenilor din epoca modernă. Abordat în acest fel, sub aspectul amprentei modernităţii, eroul ne apare ca o matrice a acestei epoci, ca una dintre efigiile ei, asemenea lui Hamlet, Don Quijote, Faust sau Doamnei Bovary.
Prin măştile pe care le schimbă, prin complexitatea personalităţii sale, noul Ulise este mai aproape de omul modern decât de cel antic. Idealurile de umanitate şi de perfecţiune ale eroului antic Ulise sunt asimilate, în epoca modernă, de alte idealuri. Ulise îi spune Ciclopului că se numeşte Nimeni, iar critica modernă preia acest apelativ şi pentru Bloom. Ambele personaje dispar ca individualităţi ori „se ascund” în spatele unor măşti, a unor identităţi nou construite. Afirmaţia lui Rimbaud, „Je est un autre”, e valabilă şi aici, unde cele două personaje pot simboliza pe oricine altcineva, idealurile, tentaţiile, obstacolele pe care le au de înfruntat ele regăsindu-se în fiecare dintre noi.
Odiseu şi Bloom ajung să fie astfel exilaţi de propria matcă, pornind într-o călătorie pe mările vieţii, în voia valurilor şi căutându-şi neîncetat identitatea. Sunt doi străini, diferiţi din cauza timpului şi circumstanţelor în care evoluează. Totuşi, ceea ce-i aproprie este neputinţa în faţa destinului; ei rămân doi actori ce trebuie să-şi interpreteze până la capăt rolul pe scena vieţii, după cum spunea şi Rimbaud: „Viaţa este o farsă pe care o jucăm cu toţii”.
Ceea ce nu întâlnim la Homer este descrierea detaliată a sentimentelor, a trăirilor şi a vieţii interioare a personajelor. Homer creează o imagine a eroilor în antiteză cu luptele şi pasiunile, cu vânătorile, ospeţele şi primejdiile. Romanul Ulise are ca model de inspiraţie Odiseea, fără a reproduce însă epopeea homerică. Joyce construieşte echivocităţi, parodii, antiteze între personaje, împrejurări ori secvenţe, diferite faţă de cele din poemul homeric. Cititorul este adesea pus la grea încercare, romanul Ulise fiind o adevărată enciclopedie ce creează impresia unui carusel al detaliilor străbătând cultura lumii. Prin monologul interior, intertextualitate, digresiune, aluzie, asociaţie, Joyce încearcă să dezvăluie în roman misterul ascuns al minţii umane, felul în care se adună gândurile, ceea ce le provoacă şi modul în care se realizează conexiunile de idei. În fond, hăţişul trăirilor şi al gândurilor ascunse reprezintă zona sacră a fiecărui individ, centrul universului interior imposibil de explorat şi de... exploatat de către ceilalţi.
Discursul lui Molly Bloom din final reflectă întocmai această viaţă interioară haotică într-o înlănţuire de gânduri exprimate cu o viteză greu de egalat. La Joyce, coordonatele temporale – trecut, prezent, viitor – se întrepătrund fără să se anuleze, şi coexistă ca un sistem unitar, indivizibil iar opera scriitorului, în ansamblu, poate fi cercetată ca pe o hartă trasată după o călătorie cu... multe peripeţii, în interiorul limbajului.

În ciuda faptului că cele două opere, Odiseea şi Ulise, au fost scrise la distanţă de milenii, mitul lui Ulise sau mitul călătoriei iniţiatice reprezintă liantul dintre ele. Remitizarea modernă se datorează funcţiei mitice care se manifestă în oricare om (la un anumit nivel), fapt ce asigură permanenţa mitului şi constituirea lui ca model pentru scriitorii contemporani. Lumea modernă nu numai că are nevoie, dar încă se hrăneşte din mit, iar ideea veşnicei întoarceri la origini (regressus ad uterum) este legată, în mod sigur, de încercarea continuă a omului de a se (re)descoperi.

 

® Ana C. Vîrlan
18 Iulie 2014

 

Bibliografie:

1. Albérès Raymond-Michel, Istoria romanului modern, în româneşte de Leonid Dimov, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968.
2. Eliade Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
3. Joyce James, Ulise, traducere de M. Ivănescu, Editura Venus, Bucureşti, 1992, (vol. I şi vol. al II-lea).
4. Marino Adrian, Modern, Modernism, Modernitate, Editura Univers, Bucureşti, 1969.

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

 

 

 

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro