Eseuri

 

Paradigma literară a utopiei

Thomas Morus - Utopia

 

*** Există o paradigmă literară a “utopiei”?

Dintotdeauna (am spune din illo tempore, chiar) umanitatea s-a alimentat spiritual dar şi social din nostalgia paradisului pierdut. Iar evoluţia omenirii nu a însemnat în  mod obligatoriu o îmbogăţire a valorilor morale (bine, frumos, adevăr...) ci, date fiind discrepanţele dintre diferitele forme de organizare socială şi dezideratele individuale (insul se eliberează de constrângeri şi îşi conştientizează încetul cu încetul valoarea proprie), am putea vorbi chiar de o depreciere a calităţilor umane, pe scară largă.
Această depreciere, această pierdere a inocenţei vârstei dintâi, a vârstei de aur am spune (respectând paradigmele filosofice şi literare) a adus cu sine (ori... a atras după sine!) intenţia de redescoperire a perfecţiunii şi de redimensionare a ordinii începuturilor. Astfel s-a născut spiritul utopic, dar nu şi utopia...
Utopia a început practic să existe în acelaşi timp cu manifestarea termenului (denumirea iniţială a locului de nicăieri devenind outopos sau eutopos abia în Evul Mediu).
Aşadar, primele scrieri ale genului nu au promovat utopia la nivel conceptual. Politeia lui Platon nu este o utopie ci o scriere utopică sau o lucrare utopică, înţelegând prin lucrare... plan sau planificare ideală.
De-a lungul secolelor, au fost concepute scrieri cu caracter utopic dar adevărata dimensiune a utopiei (la nivelul paradigmei literare) este dobândită doar în momentul naşterii conştiinţei de sine, a utopiei aproape ca... specie literară, am putea adăuga. Şi acest moment l-a marcat Renaşterea, care a distrus ideea de mulţime, de grup, redând dreptul la viaţă al individualităţii.
Paradigma literară a utopiei există doar în măsura în care ieşim din sfera (ingrată!) a conceptualizării şi teoretizării şi revalorizăm principiul utopic după legile imaginarului şi, implicit, ale ideaticului. Conceptualizarea şi teoretizarea presupun existenţa unei baze reale (aceeaşi pentru toţi!) pe când imaginarul operează cu elemente, reguli, legi ale idealului (diferit, pentru fiecare).
Paradigma literară a utopiei se manifestă (şi este în plinătatea forţelor sale, chiar) doar atunci când ideea de utopie este opusă ideii de real, când manifestarea artistică fuge de obiectiv, îl respinge şi îl neagă. Paradigma artistică (literară) trebuie să fie percepută ca antiteză, ca alternativă... frumoasă (eu- <gr.>) la sumbrul existenţial al contingentului.
Paradigma literară izvorăşte din congruenţa culturilor (înţelegând prin congruenţă convieţuirea paşnică într-un spaţiu multicultural sau în care se intersectează cel puţin două culturi) şi din suprapunerea (liniştită şi armonioasă şi ea, că doar vorbim de... utopie!) a elementelor mitologice. Într-o primă etapă a existenţei spiritului utopic, s-au manifestat miturile iudeo-creştine, mai apoi cele celtico-irlandeze, pentru a se face loc mai târziu ideilor universaliste, milenariste, apocaliptice sau moderne ale distopiei.
După nostalgia paradisului pierdut, omul (visător!) s-a îndreptat către Câmpiile Elizee, ori către minunatul spaţiu al utopiei populare Cokaygne (raiul trândavilor şi al gratuităţii pe care, personal, l-aş vedea mai bine ilustrat în Ţiganiada lui Ioan Budai Deleanu ca... rai al ţiganilor).

4
5

Utopia lui Thomas Morus a venit de fapt să încununeze o întreagă galerie (sau, de ce nu, o panoplie!) de spaţii utopice... Toate aceste spaţii nu au fost decât pretexte (la nivelul... minunatei paradigme literare!) ale căutăii sau recreării ideii de Fericire.
Toate ne vorbesc despre societăţile perfecte, despre posesia în comun al bunurilor, despre spiritul dreptăţii, al armoniei umane, al egalitarismului, dar niciuna nu oferă perspectiva... imortalităţii individului!

Din fericire (îndrăznesc să spun!) există o paradigmă literară a utopiei şi ea e mai puternică decât cea socială. Altfel, cum de a suportat omenirea (cu stoicism, chiar!) încercările de a transforma societatea după modele utopice, nedizolvându-se (în spirit... insular) individul, cu toate ale lui... „păcate”?!?

*** Utopia lui Thomas Morus

Deşi se consideră că Politeia lui Platon ascunde în ea numeroase elemente de modernitate, revoluţia literară a temei a produs-o scrierea lui Morus, devenită punct de reper pentru literatura genului utopic.
Republica fusese doar o scriere cu caracter utopic dar Utopia deschide perspectiva interpretării valorilor ideale în raport cu cele reale. Lucrarea lui Morus (concepută şi publicată în „vremuri tulburi”) nu mai putea permite şi nici lăsa loc efuziunilor filosofico-literare. Ea va fi mai puternic ancorată în real, reflectând de fapt ideologiile unei epoci (aceea contemporană scriitorului).
Utopia lui Thomas Morus este o ilustrare a societăţii engleze (chiar pe fondul unor rupturi de ideologie şi dogmă creştină – catolicism/reformă), o defulare a necesităţilor de reorganizare socială sau, de ce nu, o izbucnire de idealism.
Deşi valoarea scrierii lui Morus nu s-a manifestat suficient în epocă (date fiind frământările ideologice protestante cărora nici autorul nu le-a putut rămâne indiferent, plătind chiar cu viaţa afirmarea propriilor principii), totuşi viitorul a demonstrat că ceea ce se publicase la 1516 (în latină) şi 1551 (în engleză) sub titlul (simplificat) Utopia, era de fapt prima scriere modernă a genului utopic.
Abia acum, în secolul al XVI-lea, apare şi termenul utopie (din substantivul propriu – numele regelui Outopos – şi, mai apoi, al insulei cucerite, Outopia), devenit generic şi denumind specia literară.
Propunând o societate în antiteză cu cea reală, Morus îl depăşeşte pe Platon prin viziune şi tematică. Lumea nu mai este aceea a Republicii, ea se revalorizează şi se redimensionează după aspiraţiile unei alte epoci. Poate că ideile lui Morus au oferit chiar premise, perspective şi concepte pentru imperialismul englez de mai târziu.
Principiile lui Morus evoluează în comparaţie cu acelea ale lui Platon: cuplul şi familia redevin nucleul societăţii perfecte, femeile şi copiii nu mai aparţin tuturor, educaţia are un scop înalt (vizându-se nivelul superior al Cunoaşterii, adică cel raţional), oikeiopragia (dreptatea) devine principiul diviziunii responsabilităţilor iar conducătorul nu mai este Filosoful (posesor, după Platon, al tuturor calităţilor înalte şi unic cunoscător al Adevărului Suprem) ci Principele, ales pe viaţă de senatul sigofranţilor (reprezentanţii mai multor familii).
Insula (mai exact, peninsula ruptă în mod voit de restul lumii) este interesantă ca simbol şi ea, nereprezentând în mod necesar izolarea ci spiritul de conservare, de păstrare nealterată a Fericirii, deloc aparente pentru... utopieni.
Elaborarea sub forma dialogurilor a ambelor lucrări oferă o anumită flexibilitate la nivelui aşa-ziselor relatări, atât Socrate (sau celelalte personaje ale lui Platon) cât şi Raphael Hythlodaeus fiind de fapt ipostaze, feţe, voci ale autorilor înşişi sau, poate, ale societăţilor pe care aceştia le (re)prezintă...
Ca produs al imaginarului (individual ori colectiv) care a creat mentalităţi de sine stătătoare, utopia nu poate să însemne decât punct de plecare şi punct terminus al literaturii întregi, ca artă. Ea e, la urma urmei, ca element generic al ideaticului, un fel de alfa şi omega al artei scrisului.

® Ana C. Vîrlan
22 August 2014

 

®Este interzisă copierea, reproducerea, distribuirea ori publicarea - parţială sau totală - a prezentului material! Aceasta trebuie să rămână exclusiv un privilegiu al autorului! [ORDA]

 

Eseuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro