Interviuri

 

***

 

MUZEOGRAF ALEXANDRINA BOSTAN

 

 

"Pe urmele lui Calistrat Hogaş..."
Reporter Ad Astra: Care credeţi cǎ au fost momentele-cheie în existenţa lui Calistrat Hogaş, clipele ce au fǎcut din el un filosof al naturii şi un contemplativ?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: Pe lângǎ minunatele clipe de linişte ale existenţei sale, scriitorul a cunoscut la un moment dat şi o profundǎ suferinţǎ în urma pierdererii fiicei preferate, Maria Camelia, în vârstǎ de numai 18 ani. Istoria literaturii române mai cunoaşte un exemplu de acest gen...

 

 

***

 

DR. CRISTIAN ANDREI

 

 

Ana Vîrlan: Nu vi se pare că unele idei exprimate de psihologia şi psihiatria modernă se situează într-o contradicţie flagrantă cu principiile creştine şi, implicit, morale? Ce ar trebui să facă omul actual, pentru a nu nega menirea sa?
Dr. Cristian Andrei: Ştiţi...când un om de ştiinţă ajunge să fie convins că 1+1=2, începe deja să spună că el crede că 1+1=2. Iar asta ilustrează natura omului, ca având primordial nevoia de „a crede” şi, după aceea de a înţelege, a cunoaşte şi a verifica.

 

 

***

 

PICTOR PETRU PETRESCU

 

 

Ana Vîrlan: Lucrările dumneavoastră oferă alternative cromatice la definirea concretă a lucrurilor, a lumii. Haideţi să încercăm acum câteva definiţii, printr-o extrapolare către lumea cuvântului, a unor coordonate esenţiale ale existenţei. Să definim aşadar: contemporaneitatea...

Petru Petrescu: O lume nebună.
Ana Vîrlan: Dumnezeu.
Petru Petrescu: Fără El, nimic...
Ana Vîrlan: Arta...
Petru Petrescu: Pionul principal al lumii...

 

 

***

 

PREOT ARHIMANDRIT NIFON MARINACHE

 

 

Părintele Arhimandrit Nifon: ...Aţi venit la cei săraci, fiind dumneavoastră înşivă bogaţi...Eu văd, citesc şi, până la uşă, am uitat. Nu mai ţin minte.
Reporter: Diferenţa enormă dintre Sfinţia Voastră şi noi este că noi vedem, citim, închidem cartea şi uităm. Sfinţia Voastră reuşiţi să deschideţi „o uşă” dar mi-e teamă că noi, cei tineri, le închidem pe toate...
Părintele Arhimandrit Nifon: Vedeţi...model ne este Biserica. Toţi oamenii mari care au fost, care au ţinut Sfintele Soboare, nu au fost oameni de rând. Au fost toţi cu ceva carte. Nici un sfânt nu vorbeşte de cultura lui dar, din Scrierile Părinţilor, se simte cât de învăţaţi au fost. Iar învăţăturile lor dăinuie şi acum. Noi, în veacul acesta, suntem cei de la urmă. Şi nu aveţi ce lua de la noi...

 


În căutarea lui..."altădată"

efectul de puzzle

Se naşte câteodată în viaţa noastră un moment în care suntem nevoiţi să construim trecutul din bucăţele (unele colorate, căci îşi găsesc încă reflectarea în imediat, altele cenuşii, gri ori negre, pentru că s-au contopit deja cu...negurile lui “cândva”...

Ridicarea unui edificiu din mii de jucărele de-astea policrome ne doare, pentru că fiecare piesă se taie frumos din inima noastră, ori se zdreleşte brusc din constiinţă sau poate (de ce nu?) se decupează rotund din urma paşilor noştri,  paşi din ce în ce mai puţin grăbiţi pe cărare, odată cu trecerea ...vremurilor...

Atitudinea de ciopârţire haotică sau de filigranare atentă a sufletului produce mici revoluţii la nivelul cognoscibilului (şi, mai cu seamă, la nivelul cunoaşterii de sine) căci, abia în actul “puzzelării” înţelegi că, peste ani,  evenimentele bune sunt preţuite, iubite ... aşa cum ar fi trebuit să se întâmple din chiar clipa împlinirii lor...iar cele rele nu sunt refulate brutal ci aşezate pe treapta acceptării, într-o analiză matură care nu mai solicită logaritmii vreunui romantism ieftin şi nici suspinele lăuntrice ale pseudonostalgiei...

Partea grea e aceea că nu poţi ţine între degete nici foarfecele, nici cutterul şi nici vreun fierăstrău ci trebuie să te limpezeşti pe dinăuntru şi să laşi să se taie singure toate piesele apoi să le urmăreşti aşezarea cuminte, într-o ordine pe care o stabileşte doar conştiinţa ta şi sufletul tău în dialogul cu sinele, la o masă (totuşi!) a tăcerii pe care nu au cum, şi nici nu a au voie să fie...(a)servite decât...amintirile...

***

Un interviu e la fel de ingrat precum un jurnal... Numai că există o importantă diferență între ele: în timp de jurnalul oferă posibilitatea „scanării” sinelui, într-o negrăbită privire în oglindă [cu o cosmetizare subiectivă a erorilor existențiale ori poate... cu o sinceritate debordantă în asumarea păcatelor, într-o spovedanie detaşată fără a uita să fie gravă] interviul aduce cu sine pluriperspectivismul sau şirul oglinzilor paralele care... nu iartă nimic...
Am fost intervievată în cel puțin trei situații (şi nu... sumar!), în 2003, 2005, 2007, momente în care discuțiile respective se înregistrau pe peliculă ori se transmiteau în... direct. Clipele acestea pot fi ale adevărului, pot să se construiască frumos înlăuntrul tău şi să te facă să te simți mai mult decât confortabil în propria... piele. Dar asta se întâmplă NUMAI dacă îți imaginezi că tot ce faci şi tot ce spui în fața celui care „vrea să (te) afle” poate fi în acelaşi timp, fără a prelucra nimic, şi o pagină din jurnalul tău...
O pagină pe care, fără reticențe, fără regrete tardive şi autoreproşuri şchipătânde, să o poți umple cuminte cu vorbe scrise, când te duci liniştit acasă... Dacă răspunsurile intime se suprapun, se surprind întocmai în oglindă cu... celelalte, atunci şi discuția care te-a răpit ca... subiect a fost una reuşită.
Interviurile pe care le-am realizat ca reporter în ultimii ani (şi trădez aici un mic secret: îmi place teribil să fac asta!) au fost oarecum ocazionale şi dedicate paginilor revistei Ad Astra (pe care am înființat-o şi o coordonez din 1999) şi Tradiția Ortodoxă (la care am avut bucuria să fiu redactor şi editor - layout/design/pagemaking - în perioada 2006 - 2008).
Doar o singură discuţie-interviu (poate va apărea şi ea în această pagină cândva) a scăpat de rigorile impuse/ autoimpuse: cea cu tatăl meu. De la el aş putea culege atât de multe, de simple şi de frumoase fapte de viață (dacă aş avea timpul şi răbdarea să-l ascult) încât aş umple paginile unui roman (al iubirii, al credinței, al suferinței). Aşadar, l-am ascultat pe tata încercând să intervin cât mai puțin cu întrebările, pentru a nu tulbura fluxul amintirilor şi liniştea interioară a celui care se redescoperea pe sine dar mă construia şi pe mine, aşezând temelie cuvintele lui.
Mi-am propus să public într-un volum toate discuțiile acestea (care, deşi la prima vedere par rigide, totuşi nu sunt!). Publicarea nu vreau să vină însă atunci când voi aduna „n” personalități ci numai atunci când se vor fi adunat PENTRU SUFLET suficiente lucruri bune şi frumoase care să aibă puterea de a-l clădi pe cititor pe dinăuntru, pe dinafară.
Va fi „Jurnalul de... cord” (nu de... bord) al unei călătorii în timp care va avea ca punct de pornire, cu toate obiectivele lui spirituale, pe...”altădată” iar ca punct terminus, cu toate visele sale, pe... eternul ''mâine''.