Interviuri

Muzeograf Alexandrina Bostan

"Pe urmele lui Calistrat Hogaş"

Reporter Ad Astra: Doamnă profesor şi muzeograf Alexandrina Bostan, ne-am propus să pornim într-o călătorie -scurtă dar benefică în acest început de primăvară- nu “pe drumuri de munte” ci pe urmele lui Calistrat Hogaş…Şi, pentru că generaţia tânără nu-l mai cunoaşte atât de bine pe Hogaş sau, lucru şi mai de temut, nu l-a “ştiut” niciodată, haideţi să încercăm împreună să-l redescoperim pe omul şi pe scriitorul despre care G. Călinescu spunea că “e paralizat de respect pentru clasici şi nu îndrăzneşte să scrie decât la bătrâneţe, după îndelungi examene de conştiinţă”, că a pus între Piatra Neamţ şi mănăstiri “distanţa dintre două continente” şi că face din munţi “siluete de monştri vii”…
Să “ni-l spunem” unii altora pe Hogaş, încercând să păşim îndărăt către un alt mileniu, din mirajul căruia o importantă parte o datorăm Culturii….

Prof.- muzeograf Alexandrina Bostan: Din păcate, Calistrat Hogaş a ieşit din programa şcolară la cursul curent. El intră în categoria scriitorilor din gruparea Vieţii româneşti ieşene, perioada lui de afirmare fiind fireşte perioada în care a locuit la Iaşi (ultima decadă a vieţii).
La Piatra Neamţ, Calistrat Hogaş se fixează prin viaţă şi prin pasiune şi chiar prin arta scrisului fiindcă aici îşi va concepe manuscrisele care vor alcătui volumul “Pe drumuri de munte”.
S-a născut la Tecuci, cu 156 de ani în urmă, la 19 aprilie, unde casa natală există încă într-o formă modificată, dar fără legătură cu muzeografia. Toată “memoria” scriitorului se păstrează însă la Piatra. Aici, Hogaş a venit la vârsta de 22 de ani, după ce şi-a terminat la Iaşi studiile de limbi clasice (greacă-latină), alegându-şi o catedră vacantă.Oraşul se pare că-i era total necunoscut, dar optează pentru el. Aici găseşte un gimnaziu de băieţi în formare (exista o singură clasă şi un alt profesor pentru “partea ştiinţifică”). Până la sfârşitul anului calendaristic (în noiembrie), îi vine şi numirea ca director. Aşadar. “Gimnaziul de băieţi” avea doi dascăli şi o clasă de 30 de elevi. Acel gimnaziu avea să devină, în preajma lui 1900, Liceul “Petru Rareş”. Deci, Calistrat Hogaş a fost profesor la şcoala care a stat la baza întemeierii de mai târziu a Liceului “Petru Rareş”.
Ca profesor şi director, a avut o muncă de apostolat pentru că târgul Piatra, la vremea aceea era alcătuit din mici meseriaşi, cu peste 40% populaţie evreiască.Mai erau micii funcţionari de la instituţiile statului şi plutaşii (Bistriţa era o cale economică în vogă). Cu asemenea populaţie, trebuia dusă o muncă de lămurire constantă, permanentă, ca să se “inoculeze” cetăţenilor nevoia de învăţătură, de lumină a cărţii.
Şi în “Corespondenţa provincială”, publicaţie săptămânală care apărea la Piatra Neamţ, şi în pilde (din clasicitate sau din popor) Calistrat Hogaş aducea argumente în sprijinul ideii de “şcoală”. Pentru că era normal, gimnaziul nu putea exista numai cu o singură clasă.
Munca aceasta a dat roade…Iar Hogaş, un om foarte cult, a reuşit să predea toată partea literară: limba română, limbi clasice, franceză şi chiar religie. Nu i-a fost prea greu pentru că provenea dintr-o familie de preoţi şi, dacă facem o acoladă în timp, putem spune că s-a născut într-o familie cu 12 copii, iar el a fost primul din seria celor care au trăit.
Vine deci la Piatra Neamţ şi, după un an şi jumătate, se căsătoreşte cu fiica preotului econom de la Biserica Sfântul Gheorghe intrând în proprietatea unei gospodării mari şi foarte frumoase.
Cum arăta gospodăria pe vremea aceea este puţin de domeniul imaginaţiei pentru că, faţă de ce există acum în perimetrul muzeului, atunci erau două case şi o anexă; cam pe unde se află acum Comisariatul mai era o casă ce încheia gospodăria lui Hogaş. Străduţa se numea Şipote şi era mai întortocheată. În preajma lui 1900, strada se aliniază şi Hogaş este expropriat de 500 metri patraţi de pământ. Inclusiv, ultima dintre case este demolată, ca să capete strada forma urbanistică cerută.
În primii 5-6 ani, socrul lui construieşte pentru tânăra familie o casă, actuala clădire a muzeului, exact la capătul opus faţă de locul unde era plasat nucleul gospodăriei.

În chioşcul din curte, amplasat unde era livada mai deasă, îi plăcea lui Hogaş să se retragă în nopţile de vară, când nu era pe munte, pentru că-i dădea senzaţia de pierdere în mijlocul naturii şi-i satisfăcea dorinţa de a se retrage în singurătate. Paradoxal, căci el a fost un vorbăreţ, a avut un mod de comunicare extraordinar, impresionându-i şi pe elevi şi pe contemporanii lui maturi. Mai ales când ţinea conferinţe, avea un dar aparte de a vorbi, o oratorie jovială, ironică…Nu se cruţa nici pe sine, nici exemplele care îi veneau pe limbă…Şi, cu toate acestea, îi plăcea solitudinea…Fie că era vorba de chioşc, fie că era vorba de drumeţiile lui…
Cele mai multe dintre călătorii (şi au fost de ordinul sutelor) le-a făcut singur… Rareori a fost şi cu prietenii sau în tovărăşia altor scriitori…

Reporter Ad Astra: Doamnă profesor şi muzeograf Alexandrina Bostan, am pornit împreună nu pe “drumuri de munte” ci într-o călătorie de suflet, pe urmele lui Calistrat Hogaş, cu dorinţa de a-l înfăţişa, pentru generaţia tânără, pe omul şi pe scriitorul care a aşezat între oraşul nostru şi mănăstiri “distanţa dintre două continente” făcând din munţi “siluete de monştri vii”. Ajutaţi-ne să redescoperim personalitatea celui care nu numai prin viaţă ci şi prin pasiunea călătoriilor, prin arta scrisului, a devenit emblemă vie a Pietrei Neamţului.
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: Să ne întoarcem la casa şi la familia lui Calistrat Hogaş. Soţia lui s-a numit Elena. Era o femeie de o frumuseţe clasică, inteligentă, cu o fire blândă şi echilibrată. I-a dăruit lui Hogaş 8 copii- 6 fiice şi doi fii- din care s-au pierdut, în prima copilărie, 3.La vârsta de 18 ani au ajuns 4 fete şi un băiat.
Fiul lui Hogaş se numea Aetiu, însă niciodată nimeni din casă nu l-a strigat pe nume. Hogaş însuşi vorbea despre el numindu-l “Băietu”. Iar când tânărul era de faţă i se adresa ...”Băiete!”. Pornind de la modelul tatălui, şi fetele şi mama i se adresau astfel.
Aetiu a avut o fire mai închisă.De mic, din anii şcolii, a citit foarte mult. Dacă pe fete trebuia să le adune de prin pomi, căci erau foarte vioaie, pe “Băiet” trebuia să-l mai scoată de urechi afară, căci era “palid şi gălbejit”.
Sidonia, sora lui Aetiu, îşi amintea la vârsta de peste 90 de ani, că fratele ei ştia vreo 15 limbi, cele mai multe însuşite ca autodidact. Ca profesie, el a fost filolog. A studiat la Bucureşti şi s-a specializat la Heidelberg (Germania). A fost o persoană permanent prinsă în evenimentele ştiinţifice şi culturale ale epocii sale. A fost deasemenea, primul profesor din învăţământul liceal românesc care a predat “Năpasta” lui Caragiale prin prisma psihanalizei lui Freud. La un moment-dat locuia şi activa ca profesor la Galaţi. Când s-a introdus ca mijloc de transport tramvaiul, deşi locuinţa îi era foarte apropiată de liceu, Aetiu aştepta chiar şi câte o oră în staţie, doar pentru a se plimba cu noua minune a tehnicii prin oraş, până revenea la locul de pornire. Făcea acest lucru numai din dorinţa de a simţi că beneficiază de acest semn al civilizaţiei.
Aetiu a devenit personaj literar în “Parada dascălilor” a lui Anton Holban.
Între ceilalţi copii, Calistrat Hogaă a avut-o pe Cleopatra, foarte talentată la muzică. Ea a fost solistă într-o trupă de operă itinerantă. S-a retras însă destul de tânără, având predispoziţie către o afecţiune ulceroasă, şi a rămas acasă dând lecţii de pian şi de canto.
Cleopatra, fiica cea mai mare, (singura care s-a căsătorit şi i-a dăruit scriitorului nepoţi), a locuit la Roman şi a pictat. Mai târziu, fiicele ei, nepoata şi o strănepoată au avut expoziţii de pictură, fără să facă studii de specialitate.
Sidonia a fost la rândul ei o personalitate în Piatra Neamţ. Profesor de pian, la liceu, a dat lecţii şi în casa părintească. Ea a trăit cel mai mult în preajma tatălui.
Sidonia s-a stins la vârsta de 94 de ani şi a fost numită, până la sfârşitul vieţii “Domnişoara Sidonia C. Hogàş” semnând întotdeauna ca şi tatăl ei cu accentul pe “a” (numele scriitorului derivă de la “hăugaş”- făgaş...)
Toată viaţa scriitorul a semnat Hogàş, cu o singură excepţie când a ajuns la “Viaţa românească” şi i-a povestit lui Garabet Ibrăileanu- “spiritus rector” al literaturii vremii- că el este de fapt fiul preotului Dimitriu.
În romanul “Adela” al lui Garabet Ibrăileanu apare un personaj, Dimitriu. Bărbatul de vreo 60 de ani, plin de sănătate şi de veselie, tăiat în proporţii ciclopice, cu acele maniere “à la ‘48”, capabil să facă extraordinar conversaţie în societate, este de fapt întruchiparea literară a lui Calistrat Hogaş.
Sidonia a rămas aşadar lângă familie cea mai mare parte a vieţii. Probabil că destinul ei a fost acela de a se închina de aproape calitătilor tatălui ei. Nu a fost fiica lui preferată dar l-a înţeles cel mai bine, tatăl stingându-se peste ani (1917) în prezenţa ei. Ea a deschis primul muzeu, într-una din încăperile casei părinteşti şi a scris singura carte de amintiri, “Tataia”, dedicată memoriei lui Calistrat Hogaş.
Această carte de amintiri îl dezvaluie pe adevăratul om, căci, pănă la noi, a ajuns în special imaginea scriitorului, autor al cărţii “Pe drumuri de munte” cu cele două părţi “Amintiri dintr-o călătorie” şi “În munţii Neamţului”.
Scriitorul a stat la Piatra Neamţ 15 ani. Restul timpului a fost plecat ca profesor la Tecuci, Alexandria, Roman şi Iaşi.
Hogaş a făcut şi politică. S-a respectat făcând politică şi s-a respectat rămânând conservator. Astfel, au apărut disfuncţionalităţi în poziţia lui de director deoarece climatul politic devine atât de “acid” încât partidul care era la putere transformă şcoala, din gimnaziu cu profil umanist, în gimnaziu cu profil real. Aşadar, profesorul de limbi clasica rămâne “pe dinafară”. Hogaş va pleca foarte supărat, în Teleorman, la Alexandria. Se va întoarce ulterior (ca urmare a ivirii unor probleme în familie) dar la Roman. În Piatra, nu va mai ocupa niciodată o poziţie oficială.

Reporter Ad Astra: Care credeţi cǎ au fost momentele-cheie în existenţa lui Calistrat Hogaş, clipele ce au fǎcut din el un filosof al naturii şi un contemplativ?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: Pe lângǎ minunatele clipe de linişte ale existenţei sale, scriitorul a cunoscut la un moment-dat şi o profundǎ suferinţǎ în urma pierdererii fiicei preferate, Maria Camelia, în vârstǎ de numai 18 ani. Istoria literaturii române mai cunoaşte un exemplu de acest gen: Bogdan Petriceicu Hasdeu îşi pierde unica fiicǎ, pe Iulia, la o vârstǎ tot atât de fragedǎ.
Mai puţin cunoscut este faptul cǎ Hogaş a cunoscut-o pe Iulia Hasdeu. Aceastǎ tânǎrǎ a cǎrei viaţǎ s-a desfǎşurat mai mult în Franţa, a fost invitatǎ la Bǎlţǎteşti într-un moment aniversar al stabilimentului balnear, sǎ susţinǎ o conferinţǎ.

 

4
5

Aflând dinainte de calitǎţile ei deosebite, omul matur, Hogaş, merge la Bǎlţǎteşti ca s-o asculte pe Iulia Hasdeu. La recepţia care a urmat, au schimbat câteva cuvinte şi scriitorul a rǎmas profund impresionat. Peste puţin timp, Iulia Hasdeu se stinge. Câţiva ani dupǎ, îşi pierde şi el fiica preferatǎ. Într-o cǎlǎtorie la Bucureşti, scriitorul viziteazǎ capela Iuliei Hasdeu din cimitirul Bellu şi acolo, aflându-se într-un moment de inspiraţie, scrie o poezie, “Improvizaţie pe albumul unui spirit” prin care invocǎ fiinţa etericǎ a Iuliei cu dorinţa de a-i transmite fiicei sale dragostea lui profundǎ....
Acesta a fost omul Calistrat Hogaş - o persoanǎ cu foarte multe sinusoide ale existenţei şi cu multe motive de a se transforma dintr-un jovial într-un însingurat.

Reporter Ad Astra: Şi ce rǎmâne din mireasma “drumurilor de munte”?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: Ceea ce percepe toatǎ lumea în “Pe drumuri de munte”, este personajul apolinic, încǎrcat de optimism...Se face marea greşealǎ sǎ se spunǎ : ”Hogaş cǎlǎtoreşte....Hogaş povesteşte...” când, de fapt, scriitorul creeazǎ un alt model uman. Şi nu un model întâmplǎtor, pentru cǎ personajul lui nu cǎlǎtoreşte în stele, personajul lui nu-şi gǎseşte motivaţia existenţei decât în apropierea, în contemplarea şi în convieţiurea cu macrocosmosul din care provine natura. Omul s-a desprins din naturǎ şi, prin pasiunea pentru frumos, prin întoarcerea ca la o provocare sǎ recucereascǎ muntele, el devine un TOT cu microuniversul. Calistrat Hogaş este citadinul, omul civilizat care se întoarce şi încearcǎ sǎ-şi regǎseascǎ locul în peisajul-mamǎ. Peisajul acesta care, nu întâmplǎtor este muntos, implicând asocieri filosofice. Ce putea fi mai provocator şi mai incitant pentru un om cu o existenţǎ atât de precarǎ (de câţiva ani) comparativ cu viaţa eternǎ a muntelui, cu solidaritatea şi cu sentimentul nesfârşirii pe care i-l oferǎ înǎlţimea? Şi atunci, omul încearcǎ sǎ se ridice într-un fel la nivelul acestui “partener” şi, precum Sisif încearcǎ sǎ-l domine, aşa încearcǎ el - pǎrǎsind nivelul I al cǎlǎtoriei - sǎ-l cucereascǎ. Cucerindu-l, se transformǎ de fapt pe sine, devine “omul iniţial”, cel care avea puritate sufleteascǎ, cel care avea echilibru, cel care era optimist şi jovial şi care ştia sǎ acorde fiecǎrui lucru ceea ce i se cuvenea, fǎrǎ sǎ-i ştirbeascǎ frumuseţea şi plǎcerea. Hogaş avea plǎcerea vieţii în mişcare, chiar dacǎ profesia l-a obligat sǎ fie un sedentar; plǎcerea vieţii în mişcare a devenit pentru el o adevǎratǎ filosofie existenţialǎ. Acesta este personajul pe care literatura lui Calistrat Hogaş îl oferǎ şi nu omul Calistrat Hogaş...

Reporter Ad Astra: Se poate vorbi de o transfigurare artisticǎ a omului care scrie sau doar de o intenţie de a captiva şi de a produce transformǎri în conştiinţa cititorului?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: Din pǎcate, lucrurle s-au oprit la atributele artistice ale prozei lui... Dar, cum poate fi altfel transmis mesajul acesta, decât oferindu-i-se cititorului peisajul surprins într-o anumitǎ culoare, într-o anumitǎ eufonie, aşadar lucruri care sǎ-l atragǎ şi sǎ-l convingǎ a deveni modelul uman pe care cartea îl propune ?!

Reporter Ad Astra:Despre etapele neştiute ale elaborării operei hogaşiene ce ar fi necesar să aflăm pentru a putea înţelege cum se cuvine o operă oarecum neglijată de contemporanii noştri?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan:În muzeul memorial se află o parte din “laboratorul” scrierii de căpătâi a scriitorului şi anume câteva manuscrise din cele două ediţii ale cărţii “Pe drumuri de munte”.
Şi aici, Calistrat Hogaş a avut un destin ciudat. În 1912 îşi adună tot ce publicase în Viaţa românească din 1907. Prima povestire publicată, “Floricica” i-a fost “de suflet” (dedicată Aglaei Conta, vara filosofului Vasile Conta). Aşadar, Hogaş îşi adună povestirile în scopul publicării. În momentul în care se trage şpaltul, vine vacanţa, timp în care şi tipografii îşi întrerup munca. Scriitorii plecau şi ei în vacanţă, îndreptăndu-se spre mănăstirile Neamţului. Cu scopul apariţiei lucrării măcar în toamnă, Hogaş se hotărăşte să-şi facă singur corectura. Procesul de elaborare este foarte migălos: scriitorului i-a plăcut să asculte cuvântul, de aceea rândurile scrise de el. Editarea se produce în toamnă dar se constată că, ceea ce sfârşise autorul nu fusese tocmai o “corectură”. Astfel că “Pe drumuri de munte” nu va ajunge încă la cititori.
Cu această “experienţă” la... activ, doi ani mai târziu i se publică un volum de care el nu se va mai apropia cu dorinţa de a face ...”corecturi”, rămânând această îndeletnicire persoanelor avizate . De data aceasta apare însă o altă dramă: se produce un incendiu, al treilea la Viaţa românească şi arde tot ceea ce se afla în magazia de ... lemn a editurii. Norocul lui Hogaş a fost că avea câteva volume oferite de editură Inainte de scoaterea cărţii pe piaţă. Şi moare, doi ani mai târziu fără a simţi bucuria apariţia unei cărţi care să-i poarte numele. Posteritatea va face dreptate: în 1921 este editată cartea sa, în două volume, la Roman.
Calistrat Hogaş moare în 1917 , în timpul războiului, aproape “în surdină”. Se afla în drum spre Iaşi, unde voia să facă un control medical. Se opreşte la Roman, unde locuia Cleopatra cu familia. Hogaş a intenţionat să stea aici o săptămână, dar a avut loc un bombardament- linia frontului moldovenesc era aici în august 1917.Singurul tren care circula prin zonă se sistează. În nişte zile caniculare, pe timp de război, Hogaş este nevoit să rămână la Roman, unde se şi stinge de-altfel.
Înmormântat provizoriu la Roman, va fi mutat după 40 de zile la Piatra. În tot acest timp s-au făcut demersuri cre armată care hotărăşte confecţionarea unui sicriu de zinc în care este introdus cel de lemn. La Piatra a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe şi apoi înmormântat pe locul de veci al familiei, pe 8 octombrie.
Volumul al II-lea al ediţiei din 1921 cuprindea o prefaţă semnată de Mihail Sadoveanu.Cei doi se cunoscuseră la Viaţa românească: Hogaş era în amurgul vieţii, Sadoveanu- în plină ascensiune. Mai puţin se ştie însă că cei doi aveau o pasiune comună –jocul de şah- şi că abordau aceeaşi vestimentaţie: pălărie cu boruri mari şi pelerină care ajungea până la glezne, pe timp rece.
Dar ceea ce nu se cunoaşte de către cititori este faptul că Hogaş, proaspăt venit la Piatra Neamţ, a publicat mai întâi poezii: Legenda Lăcrămioarei, Legenda florii de nu-mă-uita, Legenda Trandafirului...Mai târziu, se va opri la poezia de album. Unele creaţii lirice ale lui Hogaş transformate în romanţe au fost interpretate de Aglae Conta, prietena credincioasă a familiei.
           

Reporter Ad Astra: Cum am defini, în termeni de teoria literaturii- oarecum căzând pradă didacticismului- spiritul hogaşian?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan:Hogaş a scris o literatură care te îndeamnă să te retragi, să meditezi...A fost un spirit erudit, puternic aplecat către clasici. A învăţat singur italiana ca să poată citi Divina Comedie a lui Dante (volumul citit de Hogaş se află în muzeu). Foarte multe din cărţile pe care le-a citit la vârsta adultă erau împrumutate şi le înapoia. Dar, când “le prindea”- spunea fiica lui, Sidonia- chiar şi la masă citea. Scriitorul lui de suflet a fost Dante Alighieri.

Reporter Ad Astra: Care credeţi că este cea mai eficientă cale de sensibilizare sau de resensibilizare, reîndreptare a atenţiei tineretului către personalitatea lui Calistrat Hogaş?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: S-ar putea să fiu eu prea pretenţioasă în cea ce am să spun. Cred că există şi “straturi” de tineri care pot să-l redescopere, plecând de la un bagaj cultural pe care şi-l face fiecare...Nu uitaţi că Hogaş a fost un călător dar a fost şi un om foarte citit. A avut o cultură solidă la bază iar în toate drumurile lui vă daţi seama la ce se gândea : se aşeza în postura personjelor din toată literatura veche pe care o cunoştea. Foarte sănătos ar fi dacă tineretul ar şti să aprecieze apropierea de natură. Natura este frumoasă, chiar şi aşa, ca decor. Dincolo de decor, reuşeşti să treci de la o anumită vârstă, pentru că şi Hogaş este perceput diferit....
Primul contact este cel al elevilor. Elevii de gimnaziu fug de Hogaş pentru că mai toate paginile sale sunt descrieri. Ei nu înţeleg umorul şi nici nu au percepţia frumuseţii de limbaj. Îi sperie descrierea. Nu este acţiune, nu se întâmplă nimic...
Al doilea nivel este al adultului, pe la vreo 30 de ani, care are deja experienţa unor ieşiri pe munte, are deja el însuşi nişte amintiri şi începe să-l înţeleagă pe Hogaş şi să fie curios la experienţa altcuiva. În felul acesta, se apropie de scriitor şi... intervine chiar şi o gelozie: omul la 30 de ani este acaparat de muncă, nu are timp şi jinduieşte după timpul pe care Hogaş îl avea...
Iar vârsta care-l înţelege pe deplin pe Hogaş este vârsta a treia...vârsta a treia care se întoarce în momentele grele la cartea lui. O doamnă îmi spunea că bunica ei, când s-a stins, citea din Calistrat Hogaş. Deci, pe ultimul ei drum, voia să fie veselă.
Prin anii ’70, a fost un val de repatrieri în Israel şi au plecat din Piatra mulţi evrei. Prin ‘77-78 cred, a intrat în muzeu un bărbat...un domn în vârstă. A vizitat muzeul, n-a zis nimic... Dar la plecare a simţit nevoia să vorbească şi să-mi spună că el este venit din Israel, s-a născut şi a trăit la Piatra, cunoaşte Moldova foarte bine, şi că în bagajul de o greutate limitată, a luat cu el cartea lui Hogaş. Iar când a ajuns în Israel, având o perioadă în care s-a acomodat cu greutate, singurul lui sprijin moral era să-l deschidă pe Hogaş, să-l citească şi să creadă că va trece şi peste dificultăţile de început.

Reporter Ad Astra: Care era modul de viaţă al familiei lui Hogaş?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: Familia Hogaş avea un standard de viaţă de invidiat căci Hogaşilor le plăcea să se înconjoare de lucruri frumoase. Toaletele pe care le arborau fiicele lui Hogaş erau elegante, chiar şi atunci când fetele stăteau acasă... Cleopatra are foarte multe fotografii şi privindu-le ai permanent impresia că era mereu îmbrăcată pentru a se fotografia. Dar nepoata ei mi-a confirmat că aşa stătea ea în casă...
Soţia lui Hogaş nu a fost o femeie simplă. Ea era singura fiică a unui preot, tată a încă doi băieţi. Preoteasa, mama ei, a murit foarte tânără, probabil din cauza unui obicei oarecum surprinzător: fumatul. Plătea o fetiţă care să-i aducă mereu cărbunele ca să-şi aprindă ţigara...Dându-ne acum cu părerea ca neofiţii, spunem că s-a stins probabil din cauza unui cancer pulmonar.
În perioada în care cei doi băieţi urmau şcoala la Iaşi, mama se stinge, neacceptând nici măcar ca aceştia să se întoarcă acasă pentru a o vedea. Fiica Elena, viitoarea soţie a lui Hogaş, era în primul an la Şcoala de Institutoare. Deşi mama lăsase cu limbă de moarte îndemnul ca fata să nu fie retrasă de la şcoală, totuşi preotul o aduce acasă, să nu care cumva să se întâmple ceva şi cu ea. Aşadar, Elena a rămas acasă, îndrumată într-ale gospodăriei de o femeie plătită.
Când a cunoscut-o Hogaş, Elena era foarte tânără. Băieţii, fraţii ei, învăţau la Viena (unul a devenit profesor de germană, director la Focşani, iar celălalt a terminat medicina). Preotul primea în mod regulat certificate de la şcoală, în limba latină. Aşadar era chemat pentru a le traduce, profesorul de latină, nimeni altul decât tânărul Calistrat Hogaş. Invitat fiind la preot o dată, de două ori... o vede pe Elena şi o cere în căsătorie. Aşa ajunge Hogaş în gospodăria aceasta, nu spun “în casă” pentru că ea s-a construit ulterior.

Reporter Ad Astra: Alături de alţi oameni de cultură din Judeţul Neamţ, Hogaş a făcut parte din francmasonerie. Ce ne puteţi spune despre modul în care se încadra controversata doctrină de provenienţă apuseană în sfera culturală autohtonă?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: La vremea aceea cred că era vorba de grupul de intelectuali care făceau parte ditr-o lojă francmasonică: doctorul Dimitrie Cantemir (iniţiatorul şi fondatorul staţiunii Bălţăteşti), Ioan Negre, profesor de matematică şi o serie de avocaţi care scriau şi literatură.
La un moment-dat, apare revista “Asachi” şi în colegiul de redacţie se află toţi: Grigore Lazu, Juravski, Hogaş, Negre, adică elita intelectuală. Francmasoneria la vremea aceea era în pioneratul ei, nu era încă acea societate care se ridica deasupra, întinzându-şi sfera de influenţă. Domnea încă sentimentul secretomaniei. Să nu uităm că Hogaş îşi făcuse studiile la Iaşi, Iaşii erau guvernaţi de renumele şi de puterea spirituală a Junimii. Junimea însăşi a demarat ca o societate secretă.
             

Reporter Ad Astra: Chiar şi deviza sub care se naşte, trădează exclusivismul, evident în perspectiva selectării valorii: “Intră cine vrea, rămâne cine poate.”
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: Ei bine, de aici apare şi conservatorismul lui Hogaş. Oamenii de cultură iradiaţi dinspre Iaşi, căutau să-şi compună un climat asemănător. Şi, în felul lor, au fost nişte apostoli ai culturii, voiau o schimbare. Ca dovadă scot revista “Asachi”, publică în ziarul “Situaţiunea”, nasc pamflete, pledează pentru ideea de şcoală şi această intenţie transpare şi din cartea “Pe drumuri de munte”...E un fel de narodnicism (a se vedea poporanismul, la noi), dorinţa intelectualilor de a contribui la ridicarea spirituală a oamenilor simpli. Sidonia, fiica lui Hogaş, spune că mişcarea francmasonică avea atunci un pronunţat caracter de binefacere. Dar era interesant aerul acesta ocult, al întâlnirilor într-o anumită încăpere ce corespundea unui anume ritual... Erau tineri intelectualii nemţeni şi le făcea plăcere să se simtă în “coasta zilei”.
            

Reporter Ad Astra: Se ştie că Hogaş a cochetat la început şi cu poezia. Ce loc îi rămâne acesteia în cadrul operei hogaşiene, după definitivarea profilului spiritual al scriitorului?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: Student fiind în ultimul an, se pare că voia să publice în “Convorbiri literare”...o poezie. Şi o trimite la “Poşta redacţiei” semnând-o C.H. Tot la “Poşta redacţiei” i se răspunde: “Domnului C.H.- Întrucât ne rugaţi a tăcé numele, noi vă rugăm a tăcé şi poezia...” Este extraordinar: el voia să publice incognito dar poezia nu merita probabil să fie publicată. După venirea la Piatra Neamţ, va începe prin a publica versuri: Legenda Lăcrămioarei, Legenda florii de nu-mă-uita, Legenda Trandafirului, pentru a se opri mai apoi la poezia de album... “Floricica” pe care o va eterniza într-o poezie, era prietena familiei, Aglae Conta (A.C.) cea care-i copie cu o caligrafie impecabilă poeziile pe albume, şi care-i va aşeza pe note muzicale unele versuri, creând romanţe, interpretate cu un sentiment deosebit.
            

Reporter Ad Astra: Dacă ar fi definit Hogaş printr-un singur cuvânt care să-i exprime valoarea, ce termen aţi alege?
Prof.-muzeograf Alexandrina Bostan: “Clasic”.

 

Interviul a fost publicat, în cinci părţi, în rev. AD ASTRA

(aprilie 2003-mai 2005)

Reporter : Ana Vîrlan

 

Interviuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro