Interviuri

Pictor Petru Petrescu

Breviar cronologic

Data şi locul naşterii: 15 iunie 1929, Piatra Neamţ
Studii: Institutul de Artă Iaşi (elev al maestrului Vasile Dobrian)
Domenii de activitate: pictura în ulei, sgrafitto, mozaicul în culori, grafica (color), ceramica pictată, fresca şi vitraliu

  • 1966 - membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România
  • 1968 - membru titular al Academiei „Di Pontzen” Italia
  • 1987 - Premiul „Galion d’ore” Italia
  • 1990 - Premiul „Coroana de argint”, Italia
  • 1991 - Medalia de aur - Majdanek, Polonia
  • 2004 - „Diploma de Excelenţă”, UAPR – România
  • 2005 -„Diploma de Excelenţă” pentru contribuţia la crearea valorilor de patrimoniu - România
  • 1960-2006 - participări la saloane oficiale, expoziţii naţionale, interjudeţene şi judeţene
  • 1960-2006 - 38 expoziţii personale şi de grup
  • 1970-2006 - 32 de expoziţii internaţionale (Israel, Iugoslavia, Italia, Elveţia, Polonia, Germania, Cehoslovacia, Franţa, Japonia, Venezuela, Olanda, Spania, Austria, Thailanda, Taiwan)
  • 1960-2006 - prezenţă în 85 de albume şi cataloage naţionale
  • 2005 - debut literar cu volumul de poezie „Culoare şi Cuvânt”- Crigarux Piatra Neamţ (consilier editorial Cristian Livescu)

 Lucrări în străinătate (muzee şi colecţii particulare): Israel, Venezuela, Polonia, Taiwan, Japonia, Italia, Elveţia, fosta URSS, Polonia, Turcia, Franţa, SUA, Ungaria, Olanda, Spania, Germania şi Taiwan

„Suntem acum în Postul Paştelui. Urmează Patimile, Răstignirea, Moartea şi Învierea Domnului...Trăim într-o lume plină de noroi, dornică de răzbunare şi putere... Crime la tot pasul... Uităm de credinţă, de familie, prieteni, de dragostea de ţară... Amintim de Sodoma şi Gomora... apocaliptice,  în noi nu e nici un fel de regret.
Sufletul rămâne trist, fără tămăduire... Omul, călătorul vieţii, dispare fără conştiinţă, păşind pragul porţilor cereşti, în taină, pentru Judecata de Apoi, uitând că s-a născut gol şi pleacă gol, lăsând după el urmaşilor amintirea timpului. Sfârşitul vieţii este de fapt începutul vieţii.
Am fost educat în spiritul credinţei şi al moralei creştine. Arta constituie pentru mine o religie, în care universul uman se contopeşte cu cel cosmic. Cred că transcedentalul nu este un lucru în sine, o abstracţiune sau un simbol, ci  o punte afectivă de legătură între cosmic şi teluric, între om şi Dumnezeu.
Artistul nu poate fi mesagerul unui cult iniţiatic inaccesibil profanului ci un făuritor de imagini şi de frumos, în care să se regăsească în egală măsură realul şi imaginarul, spiritul şi natura, clipa şi veşnicia. Actul de creaţie este în acelaşi timp paradis şi purgatoriu...
Dumnezeu a creat lumea şi pe om după chipul şi asemănarea Sa. Artistul trebuie să lupte cu armele hărăzite de Dumnezeu, pentru schimbarea în bine a omului şi a lumii. Nobilă misiune şi sublimă osândă!
Opera mea artistică este trimisă ca mesaj al unei lumi pe care noi nu o cunoaştem dar care este aşteptată de mine, necesară mie ca entitate a stelelor căzătoare...”
Petru Petrescu (aprilie 2006)

Ana Vîrlan: Domnule Petru Petrescu, aţi marcat de curând împlinirea a 50 de ani de activitate artistică, revelându-vă în plenitudinea dumneavoastră printr-o nouă expoziţie cu o cromatică optimistă şi exuberantă şi printr-un volum de poezie în care spiritul ludic triumfă. Haideţi să încercăm o întoarcere în timp, cu dorinţa de a descoperi rădăcinile ambivalenţei artistice a lui Petru Petrescu, ca pictor şi ca poet. Unde şi când v-aţi născut?
Petru Petrescu:
Începutul vieţii mele se leagă de 15 iunie 1929 şi de frumosul oraş Piatra Neamţ. Piatra Neamţ era pe timpuri oraşul florilor, oraşul turistic ce s-a bucurat de o curăţenie extraordinară, de o acurateţe mai bine spus şi care s-a aflat, cred eu, în cea mai bună poziţie geografică din Moldova. Tatăl meu a fost tehnician-electrician, în 1923 el a făcut prima dată lumină în acest oraş. Îmi amintesc cu plăcere cum mergeam în uzină, situată unde e astăzi Poliţia. Jos erau nişte generatoare pe motorină, de o frumuseţe rară, cu lanţuri nichelate - tip german - care sunau ca nişte ceasornice... Erau nişte bijuterii... De aici, se trimitea lumina în întreg oraşul. Tata a construit şi condus toată reţeaua aceasta. Mama mea a fost învăţătoare, post-mortem- învăţătoare emerită. A scris un proiect de reformă a învăţământului. Era originară din satul Buhalniţa, membră a familiei Căderenilor. Căderenii erau mari diplomaţi, alături de Nicolae Titulescu. Mama a fost comandant de cohortă pe timpul străjerilor, a făcut toate muncile voluntar, s-a dăruit din suflet pentru ţară. Pe lângă proiectul de reformă a învăţământului, a scris şi o monografie a Buhalniţei şi a început un roman, Orbul, pe care nu l-a terminat. Eu l-am preluat şi-l voi termina, cu ajutorul lui Dumnezeu. Romanul transmite imaginea unei vieţi, aceea a mamei, şi a unei lumi până în anii ’39 -’40. De acolo, voi continua eu, cu generaţia nouă adusă până la nepoţi, în 2006. Perioada studiilor a început în 1949 la Iaşi, unde l-am avut profesor pe maestrul Dobrian, care mi-a fost şi mentor. De asemenea, în primul an l-am avut profesor la sculptură pe Ion Irimescu. Îmi amintesc cum, într-una din lecţii, lucram la un basorelief. Tema abordată era una politică, conform principiilor vremii: Marx, Stalin, Lenin... Am făcut un basorelief Stalin pe care, după ce l-am terminat, l-am înţepat de jur împrejur cu o furculiţă. Maestrul Irimescu a venit la mine, a privit lucrarea, s-a mirat, n-a spus vreo două minute nimic, pe urmă m-a luat de braţ şi m-a scos afară, ca să discutăm. „Îţi dai seama ce faci tu aici?”- parcă-l aud... ”Operă de artă”- am răspuns... ”Cum să-l înţepi tu pe Stalin, te poate aresta mâine-poimâine Securitatea... Du-te şi strică tot şi... să nu se mai întâmple aşa ceva!”
L-am avut profesor şi pe Corneliu Baba la pictură, iar la scenografie pe Wilke, mare scenograf la Teatrul Naţional. Am avut apoi bucuria şi norocul de a deveni asistent. Locuiam la Notre Dame de Sion, în faţa teatrului şi am devenit asistentul lui Wilke. Cred că atunci chiar am stârnit şi invidii în rândul colegilor mei. Eram un perseverent prin definiţie, mi-a plăcut munca, mi-a plăcut arta, mi-a plăcut să învăţ de la fiecare, să fur meseria şi s-o port eu mai departe, după concepţia mea.
Am excelat în perioada aceea prin decorul pe care l-am lucrat pentru piesa Hamlet. Wilke se îmbolnăvise şi am lucrat cu un alt maestru al scenografiei, Stamate. Toate culorile mi le pregăteam singur, pe bază de clei...Teatrul Naţional avea „uzină” unde se construiau decorurile şi se realizau picturile. La uzină, era în centru o sobă rotundă, mare, cu diametrul de doi metri şi jumătate. Fiecare culoare se pregătea într-o oală de metal...  printr-un proces clasic, foarte anevoios. Astăzi, există toate condiţiile: ai culorile, te joci cu ele, poţi să creezi. Dar atunci, satisfacţia era mult mai mare, pentru că munca asiduă înnobilează...

Am simţit nevoia de a evada. Am avut vise, m-au măcinat doruri, gânduri. Sunt un om care primesc telepatie foarte uşor, în special de la persoane influente şi energia de afară mă sprijină parcă...
Uneori am gândit ce au gândit alţii... Şi lucrul acesta m-a ajutat foarte mult în viaţă. De multe ori, mergând pe stradă chiar, m-am întrebat „de unde cunosc eu aceste lucruri?”. E un mister pe care nu  l-am desluşit nici la ora actuală. Şi totuşi, am mers pe acest drum, căci mi-a plăcut necunoscutul... Am încercat să refac legătura între pământ şi divinitate. Să descopăr, să redescopăr o lume nouă, condusă de aştri, pe caleşti de aur, într-o atmosferă de poveste. Toate aceste gânduri au avut un efect magistral asupra mea şi asupra artei mele, asupra creaţiei mele, în felul meu de a gândi şi de a construi. În artă, dacă nu construieşti şi dacă nu ai un suport imaginar, ireal, pe care să încerci să-l transformi în real, n-ai realizat nimic. Eşti zero ca artist, neputând să fii autentic. Am abordat fiecare lucrare ca şi cum ar fi fost ultima. Mi-a plăcut în mod deosebit fiecare lucrare. Dar a doua zi sau a treia zi când abordam o alta, o dădeam pe cea veche deoparte şi-mi spuneam: mai e totuşi ceva de completat în ea... La o săptămână sau cum venea vremea, reveneam asupra ei... asupra celei vechi... Consider acum că niciodată o lucrare nu este definitiv făcută... Mai rămâne ceva, o virgulă, un apostrof... Revenind asupra unor lucrări, reuşesc cu adevărat să mă detaşez de ele...
Grafica o fac color. E recunoscută pe plan internaţional ca tehnică unică şi mi-a adus mari bucurii, multe premii, multe satisfacţii. Chiar acum câteva zile am trimis două lucrări în Taiwan, la a douăsprezecea bienală internaţională şi la Muzeul de Artă Modernă. Sigur că este o cinste, mă simt onorat... Am lucrat şaptesprezece tablouri, într-un ritm alert, apoi am făcut o selecţie de două lucrări care cred că mă reprezintă...
În Asia, am avut întotdeauna succes: am apărut în 40 de albume şi am fost invitat de onoare în Thailanda. În 50 de ani, m-am bucurat de multe invitaţii la expoziţii internaţionale, bienale, trienale... La un concurs internaţional se prezintă în general 3000 de lucrări, juriul selectând apoi în final aproximativ 200. 40 de ani la rând nu am avut nici un eşec, am fost un ambasador onorific al culturii româneşti, reprezentând arta... Pe toate albumele mele internaţionale scrie România, apoi Petru Petrescu, Piatra Neamţ. Este o cinste şi pentru mine şi pentru ţară...

Mi-a plăcut să lucrez, am făcut şi sculptură şi basorelief, mi-a plăcut bogăţia de culoare a acuarelei, e spontană... faţă de celelalte tehnici care sunt mai greoaie. Am abordat pictura în ulei, acrilurile, gravura, tehnica mixtă, monotipia, ceramica, vitraliile... Am realizat şi o frescă de 64 de metri patraţi (în spatele complexului Dacri, pe strada Petru Rareş) ce reprezintă o sinteză a legendei româneşti, îmbinată cu motivele de Cucuteni.


Ana Vîrlan: Care este artistul plastic ce v-a influenţat oarecum existenţa dar şi creaţia artistică?
Petru Petrescu: Primul artist, pe care-l recunosc şi ca mentor, un om deosebit şi de o modestie fantastică, a fost Vasile Dobrian, unul din marii noştri graficieni. I-am urmat paşii cu încredere, mergeam în atelierul lui des şi eram mâna lui dreaptă. Am învăţăt mult de la dânsul, am învăţat „meşteşugul”... Teoria o faci, cu restul... trebuie să te „descurci”... Dacă în faţa tabloului sau a lemnului care vibrează nu poţi să devii sensibil, eşti pierdut. Dacă nu cunoşti acel drum de taină, nu poţi să faci o operă de artă.

Ana Vîrlan: Care rămâne scriitorul preferat, în aceste momente pe care le numiţi de taină şi de vibraţie spirituală?
Petru Petrescu: Artur Silvestri, Grigore Ilisei, Valentin Ciucă dintre contemporani... Privind către clasicii literaturii noastre, admir monumentalitatea lui Rebreanu. Mă regăsesc, ca mod de gândire, în filosofia lui Platon. Îmi place să fac filosofie, o filosofie a culorii, filosofia imaginară a compoziţiei, o sinteză, un scenariu propriu-zis... Dacă nu faci dinainte acest scenariu, dacă nu-l derulezi în creier, nu-ti va ieşi niciodată pe hârtie... De fapt, ideea se îmbracă în culoare, nu pânza, nu hârtia...


Ana Vîrlan: A existat o expoziţie de suflet? Cum glăsuieşte ea acum pentru Petru Petrescu?
Petru Petrescu: 1988- Sala Dales. Am expus acolo 420 de lucrări, a fost un gen de retrospectivă. Everestul fiecărui pictor din România nu poate fi decât Sala Dales din Bucureşti. Am avut un mare succes, deşi pregătirile fuseseră, din cauza regimului de atunci, anevoioase. Au fost oameni care m-au ajutat, m-au înţeles: ministrul culturii de atunci, apoi scriitorul Amza Săceanu, un om deosebit care m-a ajutat enorm. Existau şi atunci oameni care sprijineau actele de cultură. Alţii, le-au dărâmat. Da, am avut mare succes la Dales... A doua zi, la Uniune, am fost întrebat: ”Maestre, dar ce se întâmpla aseară la Dales, s-a dat salam?” Poate şi Ceauşescu, dacă o fi trecut spre Casa Poporului, s-a mirat de câtă lume era acolo... Au venit şi membri ai Ambasadelor Germaniei, Iugoslaviei. Cele mai multe lucrări mi-au fost cumpărate zilele acelea de către membrii Ambasadei Iugoslaviei la Bucureşti.

4
5

A venit întâi secretara şi a cumpărat două tablouri. N-a durat jumătate de oră şi s-a întors cu încă doi membri ai ambasadei care au mai achiziţionat două lucrări. În două ore, am dat atunci 35 de tablouri... În viaţa mea nu mi se întâmplase aşa ceva... Preţurile însă erau modeste... La sfârşitul expoziţiei, s-a anunţat oficial ambasadorul iugoslav: ”Domnule, vreau să te cunosc... Ai făcut prăpăd... ai <<distrus>> toată ambasada.” Şi-a ales şi el un tablou, din lucrările care nu încăpuseră în spaţiul expoziţional şi, după ce m-a întrebat cât costă, s-a mirat de suma mică pe care o ceream. Mi-a plătit dublu.
A doua zi, la Dales a venit şi maestrul Irimescu. Am fost cu Valentin Ciucă, l-am invitat. Era bătrân, îl dureau picioarele... dar a venit pe la orele 11, aşa cum promisese, după ce refuzase să i se trimită maşină, motivând că merge cu tramvaiul. A fost un profesor şi un om fantastic, nici nu sunt cuvinte ca să-l pot descrie. Dumnezeu să-l odihnească... s-a stins la sfârşitul anului trecut... A venit la Dales, a stat jumătate de oră, a privit lucrările expuse... S-a întors şi ne-a felicitat- de faţă era soţia mea, erau Valentin Ciucă, scriitorul Victor Crăciun, scriitorul Paul Anghel şi se mai aflau acolo secretarul şi delegatul cultural de la Ambasada SUA. Ion Irimescu m-a sărutat şi mi-a spus de faţă cu toţi: „Nu m-ai făcut niciodată de râs. Eşti un geniu.” Apoi s-a adresat celorlalţi: ”Petrescu va fi al doilea Brâncuşi al ţării noastre româneşti”! Sigur că satisfacţia a fost mare...

Ana Vîrlan: Între premiile obţinute, care rămâne cel mai drag?
Petru Petrescu: La Voroneţ, se făceau importante expoziţii naţionale, de mare valoare artistică şi umană. Am obţinut premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România şi premiul „Voroneţ”. Fiind membru al Academiei Italiene din Napoli (Di Pontzen), am obţinut două premii „Galionul de Aur”, apoi o medalie de aur la Marele Lagăr Majdanek în Polonia, unde m-am bucurat ani de zile, la toate bienalele, de succes. Am fost acolo invitat onorific, deşi nu eram evreu. Am avut întotdeauna sentimentul că trebuie să fac o artă specială, durerea oamenilor s-a simţit în opera mea, am mers mereu alături de dânşii. În familia mea, toţi au fost oameni sensibili, iubitori de aproape şi de artă. Am căutat întotdeauna ca frumosul pe care-l descopăr prin artă să fie justificat, să atingă toate cotele umane.


Ana Vîrlan: Sunteţi parte a unor prestigioase organizaţii culturale şi artistice...
Petru Petrescu: Sunt titular din 1960 al Uniunii Artiştilor Plastici din România, membru onorific al Academiei din Japonia, membru academician al Academiei Di Pontzen din Italia, distins cu Diploma de Excelenţă în România, în 2004. Chiar înainte de Revoluţia din 1989, am fost propus pentru acordarea titlului de „artist emerit”; probabil a rămas dosarul meu şi al altor doi artişti rătăcit pe undeva... În anul 2005, am fost răsplătit, de asemenea, cu Diploma de Excelenţă, la împlinirea a 50 de ani de activitate iar anul acesta cu Diploma de Excelenţă pentru crearea unor valori de patrimoniu.


Ana Vîrlan: Lucrările dumneavoastră oferă alternative cromatice la definirea concretă a lucrurilor, a lumii. Haideţi să încercăm acum câteva definiţii, printr-o extrapolare către lumea cuvântului, a unor coordonate esenţiale ale existenţei. Să definim aşadar: contemporaneitatea...

Petru Petrescu: O lume nebună.
Ana Vîrlan: Dumnezeu.
Petru Petrescu: Fără El, nimic!
Ana Vîrlan: Arta...
Petru Petrescu: Pionul principal al lumii...
Ana Vîrlan: Artistul...
Petru Petrescu: Supusul Divinităţii...
Ana Vîrlan: Familia...
Petru Petrescu: E totul pentru artist...

Ana Vîrlan: Tinereţea...
Petru Petrescu: Bat-o focul!
Ana Vîrlan: Senectutea...
Petru Petrescu: Memorii şi... proiecte încă.
Ana Vîrlan: Viaţa...
Petru Petrescu: E frumoasă, e nobilă şi începe dincolo de Porţile Raiului.
Ana Vîrlan: Moartea?

Petru Petrescu: Nu există!

[PARTEA a II-a]

Ana Vîrlan: Vă rugam să definiţi senectutea şi aţi inceput să-mi vorbiţi despre un proiect deosebit... Poate reveniţi asupra lui...
Petru Petrescu: Mă rog la Dumnezeu să-mi dea sănătate pentru a putea împlini acest vis... În curând voi termina de scris şi îmi voi publica Memoriile...”Viaţa unui artist”. În aceste scrieri, se va regăsi imaginea unei vieţi reale, a unei vieţi zbuciumare, a unei vieţi de taină, căci fiecare artist are secretul lui... a avut iubirea lui, satisfacţia lui... ( a avut „cuibul” lui, ca să spun aşa) fără să deranjeze societatea, fără să deranjeze familia... Au fost necesare aceste lucruri pentru a gândi şi a simţi în taină şi pentru a oferi valori societăţii. Visul meu este să realizez un proiect de artă monumentală de circa 200 m, gândit deja pentru aer liber dar continuu amânat din lipsă de sponsori.
În final, am făcut primăriei o ofertă ca numai materialele să fie plătite şi să mi se dea doi oameni la lucru... Am mai făcut gesturi de tipul acesta, nu sunt acte de caritate, eu am simţit nevoia să cinstesc cum se cuvine comunitatea din care fac parte. M-am simţit bine în oraşul în care m-am născut; am fost de zeci de ori în străinătate, am văzut o lume întreagă, puteam să rămân acolo...dar mi-am zis că un pictor fără locul lui de baştină nu poate crea. Artistul este format, este gândit pentru spaţiul acela... El este plasat chiar de Dumnezeu în locul acela, cu scopul de a creşte, de a se dezvolta... Aşa am gândit eu şi...aşa simt şi gândesc şi acum.


Ana Vîrlan: Cum eraţi ca artist acum 50 de ani şi cum vă autodefiniţi după jumătate de secol pe tărâmul creaţiei?
Petru Petrescu: Fizic, eram foarte frumos... cu ochii albaştri de o seninătate fantastică şi cred că nu a fost fată care să mă vadă şi să nu se îndrăgostească de mine... Am fost un bun sportiv, campion naţional la auto-moto, în perioada lui Valter Agaton. Am fost înscris printre primii la Federaţia Română de Automobilism, am concurat la Floreasca pe circuit închis (alături de Şomlov şi Emrich) şi pe dealul Feleacului, la Cluj...Traseul de circuit închis de la Piatra Neamţ era extraordinar, începând de la Teatru până la gară iar apoi îndreptându-se către Muzeul de Istorie şi Hotelul Ceahlău.
Oraşul nostru a fost întotdeauna foarte frumos; eu am prins perioada nemţilor, a războiului. În spatele Clădirii Telefoanelor era un mare magazin cu un restaurant somptuos. Aveam pe atunci 14 ani şi mă opream să admir grupurile de soldaţi şi casa marelui Chevalier, fotograful Curţii Regale... Piatra Neamţ avea grădină publică, birje (un fel de tramvaie cu cai) şi exista pe atunci o anume poezie a acestei aşezări. Într-un foişor al parcului public, cânta fanfara militară în zilele de joi, vineri şi sâmbătă. Doamnele şi domnii erau eleganţi... localurile micuţe, întime, cu diverse orchestre de suflet şi amintirile acelor zile sunt cu siguranţă mai frumoase decât amintirile pe care şi le construiesc tinerii astăzi.
Acum, după jumătate de secol, mă văd destul de tânăr, destul de ambiţios, poate chiar cu aceleaşi ambiţii cu care m-am născut şi cred că în timpul limitat al zilei fac destule lucruri: gândesc, scriu sau pictez... Şi mai am proiecte încă pentru douăzeci de ani de acum încolo.


Ana Vîrlan: Aţi putut alege liber direcţia operei dumneavoastră sau aţi fost influenţat de oameni, de tendinţe culturale, de epoci?
Petru Petrescu: Acum cincizeci de ani, într-una din zile am făcut nişte schiţe iconografice, în spirit creştin ortodox. Am început, cu tot riscul, să pictez icoane. Nu le-a văzut nimeni, până acum câţiva ani de zile au stat ascunse toate într-un beci... A venit de la Muzeul Satului un profesor care îşi pregătea doctoratul. A văzut nişte lucrări de-ale mele şi a întrebat dacă autorul lor este mort... I s-a spus că trăiesc şi el şi-a manifestat dorinţa ca să devin subiect al studiului său despre arta monumentală nemţeană. Într-un final, o muncă începută ca impuls al hazardului s-a bucurat de mult succes.


Ana Vîrlan: Aţi parcurs de-a lungul existenţei, ca om şi ca artist, cel puţin trei epoci distincte. Cum v-au marcat viaţa şi opera realităţile acestor vremuri?
Petru Petrescu: Prima parte a vieţii mele, copilăria, aş putea spune că a fost foarte frumoasă, deşi am de atunci şi o mulţime de amintiri triste. Am prins perioada războiului. Dintr-o discuţie între tata şi mama, am înţeles cât de greu era ca, pe perioada unei veri, cadre didactice fiind, să primească bonuri în loc de bani... Armata avea nevoie de multe... Ca un bugetar să nu aibă trei luni salariu, era destul de greu...
Mai aveam un frate, învăţător ca şi mama... Era o adevarată capacitate intelectuală, eminenţa noastră cenuşie. A ajuns ofiţer superior în armată, a rămas în contraspionaj şi, în urma pierderii unor acte (nu cunosc nici astăzi adevărul) a fost acuzat şi eliminat... în primii ani ai comunismului.


Ana Vîrlan: Ştiu că lucrările dumneavoastră din anii '60-'70 au avut la bază iconografia ortodoxă (de altfel, mi-aţi confirmat-o puţin mai înainte) neasimilând-o însă total şi, putem spune, chiar... inovând direcţia tradiţionalistă... Aţi simţit această preocupare ca pe o formă de dizidenţă, de refuz în acceptarea normelor proletcultiste?
Petru Petrescu: Nu cred că am fost un revoluţionar în domeniu dar am simţit nevoia de a picta icoane. Nici o cenzură nu putea să mă oprească şi, de-altfel, nici nu a încercat-o... Nu am considerat această preocupare un moft ci o nevoie a sufletului meu, un studiu necesar dar nu suficient pentru un artist însetat de experienţe inedite.


Ana Vîrlan: Observ în imediata noastră apropiere un autoportret care se află oarecum în contradicţie ca tehnică artistică şi ca gamă cromatică... cu restul operei. Care au fost circumstanţele elaborării lui?

Petru Petrescu: L-am gândit ca să fie mai aproape de realitate şi să rămână pentru posteritate. Nu i-am dat o interpretare, am căutat doar să surprind o stare melancolică, poate chiar o anume notă de tristeţe... Portretul datează din anul 1982.

[Partea a III-a]

Ana Vîrlan: Care vă sunt temele preferate în pictură?
Petru Petrescu: (oftând) Ei... mulţi spun că mă joc în pictură... Însă joaca mea se bazează pe un studiu. Am studiat foarte mult Muzeul Arheologic de la Piatra Neamţ, care e destul de bogat în arta de Cucuteni, Gumelniţa şi în arta altor epoci. Pe Hora de la Frumuşica am făcut un studiu amplu, iar în perioada ’80-’90 au apărut în opera mea stilizate toate semnele/simbolurile Cucutenilor.


Ana Vîrlan: Am observat că mai toate motivele creaţiei dumneavoastră fac parte din cultura populară. Numiţi-ne câteva... pentru a ne ajuta să vă descoperim...
Petru Petrescu: Tradiţiile populare, legendele, istoria şi descoperirile arheologice mi-au furnizat de-a lungul timpului toate motivele creaţiei... Concret, motivul lunii şi al soarelui completează aura de poezie a operei. Eu cred că nu poate exista tablou fără motivul lunii şi această apariţie selenară pe pânză mă ajută pe mine să rezolv gama de culoare, sinteza subiectului, transpunându-mă în altă lume... Nu pot să mă dispensez de el...
Mulţi au spus că exagerez dar eu cred că luna face parte pur şi simplu din lumea mea... divină, din structura legăturii mele cu divinitatea. Alte motive/stilizări utilizate mereu sunt acelea ale ciocârliei, ale ritualurilor de iarnă, castelele, mănăstirile. Toate aceste imagini reprezintă de fapt proiecţii ale unor amintiri, ale unor momente pe care eu le-am trăit efectiv. De asemenea, se regăsesc în opera mea imaginile ferestrelor deschise şi ale Ochiului Divinităţii (sugerând omniprezenţa şi omniscienţa lui Dumnezeu). Toate aceste elemente se leagă între ele, creând nu pictura ci, după cum spuneaţi şi dumneavoastră, o „poezie a picturii”.

Ana Vîrlan: Vorbiţi-ne puţin şi despre gama cromatică. O observ foarte veselă, o simt optimistă şi cred că nu este numai impresia mea... dar generează multă vitalitate, forţă şi tinereţe...
Petru Petrescu: Nu aş putea spune că am o gamă cromatică rigidă sau fixistă... Mă feresc de asemenea „autoîngrădiri”. Culorile depind întotdeauna de starea sufletească pe care o parcurg: albastrul este culoarea „primordianlă” pentru mine. De multe ori, adaug culori agresive, vin cu nuanţele de roşu... N-aş putea să spun că traversez o perioadă de bleu şi roz asemenea lui Picasso dar îmi place să mă joc cu nuanţele vii. Nu mă tem de culoare. Culoarea pentru mine este un dar dumnezeiesc. Valentin Ciucă spunea ... „Petrescu se joacă cu culoarea... dar joaca lui este din inimă, din har, din sentiment”. Şi, la final, totul devine compact, devine o emblemă vie a tot ceea ce simt, de aceea mă joc cu nuanţele...


Ana Vîrlan: Haideţi atunci să ne jucăm, în spirit petrescian, dând definiţii culorilor din spectrul de bază, rogvaiv-ul... Petru Petrescu: Roşul... Roşul pentru mine reprezintă puterea şi îmi oferă iluzia unui spirit titanic. Albastrul mă transpune în poezie, în lumea cosmică şi mai ales în spaţiul şi timpul selenar, stelar... Mă călăuzeşte pe drumul spre „caleştile de aur” ale firmamentului, mă poartă în legendă, printre nori cu fulgere şi aproape de carele Sfântului Ilie... Albastrul este şi dramatic, dând o imagine a dramatismului diferenţei dintre clipă şi eternitate. Iubesc îmbinarea dintre roşu şi albastru. Oranjul este o culoare-sinteză, se spune că este culoarea inteligenţei.... E de fapt o sinteză a sclipirii de inteligenţă, a raţionalului din noi... Galbenul aduce o nuanţă a maleficului, creând invidia şi pasiunile devoratoare. Verdele poartă în el imaginea pajiştii în primăvară şi are întotdeauna un efect tonic asupra mea. De multe ori, evadez în natură şi stau singur...
Îmi amintesc că în perioada ’82-’88 am lucrat foarte mult. Am pregătit aproape 400 de tablouri pentru expoziţia de la Sala Dales. Ieşeam... Iubeam natura şi simţeam că nu mă pot echilibra interior decât aflându-mă în mijlocul ei. În atelier, lucram de dimineaţa până seara... Aveam pe atunci un Renault 16 şi mă duceam cu el pe o zăpadă fantastică, de un alb pur de o frumuseţe rară... Mergeam până aproape de Cheile Bicazului şi mă întorceam numai după ce contemplam toată imensitatea aceea a iernii. Revenind la...verde, la fel făceam şi vara şi primăvara: stăteam în mijlocul pajiştii înflorite şi... visam. De acolo probabil îmi izvorăşte şi dorinţa de a scrie poezie. În subconştient s-au format toate aceste impulsuri, devenind explozii de bucurie manifestate în scris sau în pictură. Versurile care se regăsesc în lucrarea „Culoare şi cuvânt” reprezintă de fapt o continuare, o urmare a lucrării mele artistice de-o viaţă. Nu concep existenţa fără poezie.
Indigoul l-am folosit în ultimii ani. Cred că acordul dintre sufletul meu şi culoare nu poate fi realizat decât prin acest pigment: indigo-violet. Nu prea am pictat flori deşi îmi plac enorm. Găsesc că stânjeneii sunt minunaţi, exprimă taina, misterul şi mă liniştesc, mă îndeamnă la reflexivitatea profundă.


Ana Vîrlan: Care este locul şi rolul nonculorilor (alb/negru) în sufletul dumneavoastră şi în operă?
Petru Petrescu: Cred că aş prefera combinaţia roşu-negru celei de alb şi negru. Negrul... nu-l pot folosi singur... Iubesc albul, el dă contur lucrurilor luminate şi gândurilor... Negrul nu mi-a plăcut niciodată... Poate numai ca... acord de susţinere a altor nuanţe mai profunde.


Ana Vîrlan: De unde această ambiţie şi atracţie a multilateralitătii: în afară de pictură, aţi abordat şi ceramica şi vitraliul... Care rămâne totuşi „profesiunea” dumneavoastră de credinţă?

Petru Petrescu: Toate la un loc. Totul e născut din darul lui Dumnezeu, din puterea creatoare pe care El a sădit-o în mine. În timp, actul creării a devenit o joacă dar eu stăpânesc şi gândesc această joacă foarte bine. Profesiunea mea de credinţă rămâne Naşterea Frumosului.

[continuare]

Interviul a fost publicat în cinci părţi în revista AD ASTRA (aprilie 2006 - mai 2008).

 

Interviuri

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro