Jurnal

08 august 2007 - Amazigh I

Urmele Tăcerii / Les Traces du Silence (I)

Regele persan îşi chemă înainte de moarte toţi cei optzeci de fii şi, întinzând spre ei un mănunchi gros de nuiele, le zise: ’’Care dintre voi poate rupe mănunchiul acesta să vină înaintea mea…’’ Veni mai întâi unul din fiii lui vârstnici, care se credea mai puternic…Urmă un al doilea, apoi mezinul…Dar nici unul nu putu sa frângă legătura…
Privindu-i pe toţi, tatăl adăugă: ’’Dezlegaţi mănunchiul şi daţi fiecăruia câte o nuia…Apoi  încercaţi să rupeţi, fiecare în parte, nuiaua voastră…’’
Fiii se supuseră şi făcură bucăţi nuielele, fiecare cu partea sa…ca şi cum nu ar fi fost nimic sub degetele lor…Nedumeriţi, îşi priviră tatăl care le zise:
-Să ţineţi minte că, atâta vreme cât veţi fi uniţi precum nuielele din mănunchiul acela de la început, nici un rău omenesc nu se va putea atinge de voi…Dar, dacă vă veţi împrăştia care încotro, prima pală de vânt are să vă doboare şi să vă frângă…Să fiţi precum mănunchiul de la început, nu ca bucăţile rupte din urmă! În unirea voastră vă va sta puterea...

-Nu am rămas decât ca să citesc măcar unul din versurile tale şi tu îmi vorbeşti despre regi persani şi nuiele rupte...
-Ramdane, e o poveste de viaţă...de viaţă şi chiar de moarte...Poate că nu are atâtea semnificaţii precum poveştile kabyle dar e potrivită pentru oricare civilizaţie, de oriunde şi de oricând...
-Poţi să-mi scrii unul chiar acum...
-Ce să-ţi scriu?
-Un vers din care să înţeleg cum eşti tu de fapt...Un vers care să sintetizeze toată fiinţa ta...
-Opreşte-te! Plouă pe inima mea cu pasul tău...
-Nu-i rău...tu chiar eşti artistă...Ştii, dacă aş fi fost muzician, făceam din cuvintele tale o simfonie...Aş vrea să fiu alături de tine, să-ţi ascult poemele...să ţi le sorb de pe buze, silabă cu silabă...şi să zac apoi beat de ele...
-Poate că îmi mângâi cu privirea ta chipul şi poate că-mi mângâi chiar şi literele scrise dar...conturul tău întreg, fiinţa ta întreagă face ravagii numai pe chipul lunii...
-Ce vrei să spui?
-Vreau să spun că vorbele tale rămân simple minciuni rostite numai sub impresia nopţii...Clişee...
-Aş fi vrut să fiu un pictor, doar pentru a desena pe un imens tablou gol frumuseţea ta...
-Dar nu eşti decât un biet <<informatician celibatar>> din Tizi Ouzou...care nici măcar nu ştie să explice dacă tabloul e gol sau...frumuseţea e...goală...
-Nu o să rămân mult la Tizi. Vreau să plec în Franţa...să încerc până una alta să am tot ce îmi trebuie...Iar acum fug să mă întâlnesc cu prietenii şi mâine mă întorc în sat...în Tizra Aissa.
-Mâine voi fi la biserică...E slujba de Înviere...Paştele ortodox... cea mai mare sărbătoare a noastră...

4
5

***

-Îmi plac întrebăile dificile... şi, poate pentru că iubesc atât de mult maniera asta de a construi chestionare complicate, nu mai pot suporta decât răspunsurile simple...
-Şi care e întrebarea care stăruie de cel mai puţin timp pe buzele tale sau... în suflet?
-Va fi oare posibilă apropierea noastră? Suntem doi oameni atât de diferiţi, Rami...atât de diferiţi... Avem religii diferite, culturi diferite şi aparţinem unor popoare atât de diferite...Un spirit al deşertului şi altul al muntelui...Întâlnirea lor va fi oare posibilă?
La partea asta cu  „spiritul deşertului”, atât de ancorată în metaforă, el râse însă ea ...nu avea cum să-l vadă...

***

Privind cu o sete nebună foaia goală, ea scrise în franceză: ’’Noapte. Cer negru. Privesc pe fereastră... Nimic! Arbori fără frunze, printre automobile de import...Câteva lumini la alte ferestre...Luna doarme şi ea...Poate că este îndrăgostită şi norii o apără, acoperind-o...O clipă, îmi caut calea, îl caut pe Dumnezeu în rugăciune... Revelaţie! Am găsit o stea aproape de mine. Cred că e steaua mea. Sau a ta...Pornesc către visul meu. Patul e rece... Calea sub paşii mei e rece...Am nevoie de un răspuns, de o promisiune, de promisiunea zilei care tocmai se încheie. Încep să iubesc şi îmi doresc steaua aproape de o altă fereastră. Aproape de tine şi de fereastra sufletului tău. Noapte buna. Gândesc la...NOI.
Pe lacul lunii/Pasul tău dansează/Şi inima mea/ neliniştită, fără cuvinte,/ dar cu priviri de iubire-l veghează//...’’
Fusese, în aprilie 2002, una din primele lor discuţii. Aparent foarte banală şi totuşi generatoare a atâtor frământări şi tulburări interioare... Nimeni nu putea să bănuiască ce avea să se întâmple peste câţiva ani când semnificaţia cuvintelor Ulac smah ulac!-poate primele pe care le auzise în limba lui, vizionând o ştire BBC pe internet, semnificaţia acestor cuvinte aşadar urma să devină cu totul alta...
E adevărat: când ea scrie rândurile acestea, în plin an 2007, „Le combat continue!”, Algeria e vie, însă mai toţi kabylii tineri încearcă, în câte o acţiune mai subtilă sau nu, evadarea din ea...
Internetul avea să fie singura lor formă de comunicare- la distanţă şi totuşi atât de inedită prin încărcătura ei emoţională...atât de apăsătoare şi de chinuitoare prin intruziunea brutală în viaţa lor şi aşa ...zbuciumată.
Unde era situată Algeria, asta se ştia...(deşi, după prima interprelare, ea trebui totuşi să privească harta Africii şi să constate cu stupoare că trei sferturi din suprafaţa statului care se afla printre primele zece ca mărime din lume erau formate din deşert).
Sahara... De câte ori în trecut nu se visase îmbrăcată în roşu, pe un cal alb, în mijlocul unei armate necunoscute strigând ’’Atacaţi!!!’’ şi înaintând prin nisipul arzând?... Apoi se trezea înspăimântată, cu trupul din vis sfâşiat de săgeţi venite din toate părţile. Fusese pentru o vreme coşmarul copilăriei ei...
I se părea că pe el îl ştia de sute de ani deşi nu îl văzuse niciodată... Îl putea privi cu ochii minţii şi ai sufletului şi totuşi...îl simţea atât de departe...Se amăgea că o să simtă valurile incandescente ale sângelui deşertului... Nu avea însă de unde să ştie că în Algeria nu nisipurile Saharei erau fierbinţi ci culmile Djurdjurei.(poate...va urma)

 

 

Jurnal

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro