Jurnal

12 iulie 2009 - Unde s-a născut Veşnicia?...

Da… ‘neta de-a cui fată eşti? m-a întrebat astăzi un bătrânel adus de spate de povara vremii dar cu zâmbetul minunat şi privirea luminată din ... lăuntrul fiinţei sale, căci tocmai primise Sfânta Împărtăşanie, acum de Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (după calendarul iulian).
Cum să nu fii cel puţin mirat (dacă nu contrariat, ori chiar sâcâit din cauza luminii intermitente a blitzului şi a zgomotului pe care-l produce aparatul de fotografiat...) atunci când un străin ţine cu tot dinadinsul să “imortalizeze” momentul unic al euharistiei (moment în care sufletul omului se uneşte cu Duhul Sfânt al Dumnezeirii şi nu are nevoie de martori inoportuni) !?!
A lui Constantin Vîrlan… i-am răspuns în şoaptă, după care am adăugat stângaci: “îmi cer iertare că tot fac fotografii în biserică, dar şi din imagini se construiesc amintirile şi… cu asta rămânem...”
Care… Constantin Vîrlan?” a continuat bătrânelul ridicând din sprânceană şi părând mai stânjenit decât eram eu…
N-am ştiut ce să-i răspund legat de tata care a plecat din sat, la şcoală la… oraş, de prin anii... ’60. Aşa că a trebuit să caut repede un alt argument al descendenţei mele: Sunt nepoata lui Gheorghe Vîrlan care a avut casa aici, pe locul unde e construită acum biserica…”
Şi aşa s-a luminat deodată chipul omuleţului, iar la auzul numelui bunicului meu şi-a amintit şi de tata…
Dar nu numai despre familia mea vreau să scriu eu azi ci şi despre trecerea “generaţiilor”, înveşnicirea omului şi vieţuirea lui în duh… dincolo de lume şi de timp, dincolo de istorie, de trup şi de nume…
Întotdeauna la o sărbătoare mare ne amintim de cei care nu mai sunt aici şi încercăm să ni-i… “spunem” unii altora, să rememorăm faptele lor (din frânturile pe care le mai poate aduce la prezent mintea fiecăruia dintre noi) şi să-i ... POMENIM.
Iar eu cred că acest minunat şi... adevărat cult al străbunilor nu-l percep în reala lui dimensiune decât românii... Noi reînchipuim făptura adormiţilor, o reconstruim peste secole în jurul colacului rotund în care se îngemănează trupul de ţărână cu făptura de eter, în fiertura de grâu ce păstrează în fiecare bob chipul Fiului Omului şi al Fiului lui Dumnezeu, în flacăra lumânărilor de ceară curată – solii noştri fideli pe drumul dintre lumi...
Doar la noi, în ortodoxie, se pricepe cu adevărat noima versetului psalmistului: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi…”

Iată cum viii de aici se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului la Sfânta Liturghie iar cei cu adevărat vii de dincolo... cu grâul Veşnicei Pomeniri şi isopul curăţitor de păcate şi ducător spre odihnă... unde nu este durere, nici întristare, nici suspin...
În marele adevăr rostit de Lucian Blaga, “veşnicia s-a născut la sat” aflu azi mai mult ca oricând (rostind pentru o clipă numele celor... mulţi ai mei care nu mai sunt) un nou sens, o nouă tălmăcire... Da, veşnicia s-a născut la sat dar drumul lung spre această veşnicie nu a putut şi nu a avut cum să treacă decât prin mădularele Bisericii...

 

4
5

***




Şi dacă omului simplu şi tare în credinţă i-au sângerat nu doar picioarele ci şi sufletul... de-a lungul istoriei, Biserica a fost singura care... nu numai că a potolit SETEA DE MÂNTUIRE... dar a şi înălţat-o la valoare de UNIC SIMBOL EXISTENŢIAL al românului...

Scriam în anul 2000, din prea multă tristeţe şi cu prea multă îndârjire, un poem sentenţios despre moarte... Scriam după un an de la plecarea grăbită pe drumul fără întoarcere a lui Petru, fratele cel mic al tatălui meu... [Revoltă - Mă răsucesc,/ cresc/ în pământul morţilor mei…/ Mă-nalţ curgând în sus,/ până în crucea din trunchiul de tei…/ Privesc!/ în zare,/ amintirea apare…/ îmi ucide privirea…/ Strig…/ ecoul, de frig zgribulit/ rămâne în gât…/ Apuc ştreangul ce flutură în creanga uscată/ şi-ntreg ţintirimul/ îl spânzur deodată…//].
Acum, după 10 ani, de ziua lui... îmi reevaluez calm şi lucid gândurile şi sentimentele şi rostesc clar - şi cu glasul trupului şi cu cel al sufletului meu - “Odihnă întru eternitate, unchiule! Veşnica, veşnica ta pomenire!
Niciodată nu m-am simţit mai bine şi mai în siguranţă ca în momentul în care am cântat alături de atâţia oameni, celor pentru care Marea Plecare s-a desăvârşit, “Odihneşte, Hristoase…!
Nu, oamenii nu aparţin unor… generaţii diferite, pentru că duhurile împăcate întru Hristos NU au vârstă...
Numai nouă, celor bătrâni şi pustiiţi din fire, ni se pare că mai avem TIMP, că mai rămânem aici peste alte SECUNDE, că nu avem CUM şi DE CE să plecăm încă...
Azi, am simţit că noi cei de acolo... din Biserică nu aveam vârstă, nu aveam ani... şi că nu am obosit să mai visăm la Înveşnicire... Am reuşit, fie doar şi pentru o clipă, să nu mai marcăm stângaci şi stupid... trecerea generaţiilor... şi nici încătuşarea materiei, a trupului de humă, într-o anumită etate...
Privind în această zi în ochii de un albastru minunat şi la chipul angelic al Xeniei (mezina de 5 anişori a Părintelui Ioan din Ţibucanii Neamţului, preot pe care Bunul Dumnezeu l-a dăruit cu 5 minuni blonde cu ochii de azur... numite simplu FII şi FIICE), privind aşadar la Xenia şi la mânuţa ei ce sprijinea alături de mâinile celorlalţi... colacul Veşnicei Pomeniri, am înţeles, poate pentru PRIMA OARĂ în existenţa mea, că moartea nici măcar NU EXISTĂ...
Ea e doar o plăsmuire a noastră, a celor prea grăbiţi şi totuşi... prea obosiţi ca să-şi mai potolească setea de mântuire cu un strop de ... ETERNITATE.
Iar dacă într-un “mâine” (relativ!) îmi va fi dat să mă întâlnesc iar cu bătrânelul acela şi dacă el mă va întreba la fel de senin şi surâzător... “Da’ a cui fată eşti ‘neta?”, eu o să-i răspund (neîndrăznind să mai tulbur nimănui Drumul Înveşnicirii ce trece prin Biserică): “Suflet de Copil, toţi ai mei sunt… de dincolo de LUME şi de TIMP!”

 

Jurnal

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro