Jurnal

30 martie 2012

Despre copilărie

[Elevilor mei...]

“Există vârsta de aur: e vârsta copilăriei, a neştiinţei; de îndată ce ştim că vom muri, copilăria s-a terminat.” (Eugen Ionescu)

 

Atunci când îţi propui să vorbeşti despre “vârsta de aur” a omenirii, nu poţi să ignori cele două direcţii care s-au impus de-a lungul timpului în mai toate culturile şi civilizaţiile: una păgână, egocentrică - ce-l vedea pe om, într-un illo tempore al primăverii veşnice, deopotrivă locuitor pe pământ cu eroii, titanii şi zeii şi într-un univers fără legi scrise dar în care armonia şi echilibrul dominau (căci Saturn - spiritul tutelar al raţiunii - încă nu fusese exilat în Tartar ci vieţuia printre noi) şi alta teologică, ce-l raportează şi azi pe muritor la momentul Creaţiunii, reiterând nostalgia spaţiului edenic, într-un univers în care spiritul tutelar nu poate şi nu se cade să fie decât Dumnezeu...
Însă… atunci când încerci să defineşti “vârsta de aur” a omului, nu te mai loveşti de ipoteze multiple şi nu mai încape vreo îndoială: mintea şi sufletul, şi mai ales inima, îţi aleargă înapoi, spre primăvara copilăriei... tale iar orice altă delimitare a epocilor umanităţii îşi pierde din valoare, din consistenţă. Nu exişti decât tu, într-un timp al tău, pe care-l reiterezi la nesfârşit, pentru că ţi-e frică să creşti, să devii “mare”.  Nu exişti decât tu, într-un “illo spatio” în care habar nu ai avut că eşti parte insignifiantă a “Creaţiei” şi te-ai văzut, cu nevinovăţie totuşi, Stăpân peste toate…  Demiurg.
Dar, eu cred că, dincolo de neştiinţa specifică primilor paşi în viaţă – caracteristică pe care o marchează şi Eugen Ionescu în afirmaţia sa – se ascunde şi o inevitabilă puritate a sufletului ce nu râvneşte la “fructul cunoaşterii” pentru a fi “precum Dumnezeu” ci încearcă “a şti”, pentru a-L onora şi mai mult pe veşnicul Creator.

Copiii sunt inocenţi… Atât de inocenţi, încât modul lor simplu şi firesc de a privi lumea nu poate să nu ne doară… Pe noi, cei care pretindem cu atâta înverşunare că “ştim”. Pe noi, cei care urlăm unii la alţii, atunci când ne vindem într-un vast iarmaroc (lumea), pe tarabe imense (spectacole de ocazie, niciodată “cu casa închisă”… jucate), bruma de “cunoaştere” (ideile sterile, ce nu valorează nimic, în comparaţie cu înţelepciunea, cu omniscienţa divină).


 

4
5

***

În primul rând, inocenţa nu e o calitate. E o stare de fapt. Adevăraţii inocenţi – copiii – nici nu pretind vreodată că sunt… Părerea mea e că de aici derivă şi lipsa “conştiinţei morţii”. Din nevinovăţie. Şi... unde nu există rău, nu poate apărea ameninţarea plecării spre întuneric... Iar absenţa întunericului presupune prezenţa luminii. Cum putem defini copilăria, dacă nu ca... etapa existenţială în care încă mai purtăm în noi „lumina necreată”?!?
În al doilea rând, cred că cei aflaţi la vârsta inefabilă a începuturilor, a nepăcatului, neştiind de moarte, se află cel mai aproape de...  înveşnicire. Altfel, de ce ar fi spus Mântuitorul: "Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împăraţia cerurilor" (Matei 19,14) şi… "De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Matei 18, 3)...?!?
Aşadar, “De nu ne vom întoarce”… poate fi un avertisment, o sentinţă… Dar poate fi şi o chemare… Cel Înviat, Cel care a zdrobit  porţile morţii ne îndeamnă să redevenim copii, pentru a putea redobândi darul vârstei paradisiace a începuturilor omenirii.
Nu pot fi de acord cu întreaga afirmaţie a lui Eugen Ionescu. Şi… consider că spusele Mântuitorului ne transmit mesajul întreg, neciuntit şi nepervertit de influenţele lumii moderne, sclavă a “excesului de ştiinţă” – de fapt, a pseudoştiinţei şi a nihilismului
Părerea mea e că, atâta vreme cât vom reuşi să ne păstrăm sufletul şi conştiinţa nevinovate, ne vom putea numi copii ai Tatălui ceresc. Iar “ştiinţa” de moarte ne va fi mereu depăşită de “conştiinţa” existenţei vieţii veşnice. 
Să nu lăsăm aşadar ca… îndepărtarea de starea de fapt numită “vârstă de aur” să se petreacă!…
Atunci când vom pretinde că deţinem Adevărul suprem (deşi ştim că el nu există aici, pe pământ), atunci când ne vom înverşuna să facem din ideile noastre “literă de lege” pentru ceilalţi… urlând în timpanul lumii că “avem… calităţi”… şi atunci când vom lăsa propriul orgoliu să ne orbeascăşi să ne sugrume, nebănuind că rănim alte sufletesă ştima început timpul bătrâneţii inimii noastre şi că momentul morţiiinocenţei copilăriei a sosit...
Dacă mi s-ar cere să reformulez afirmaţia scriitorului român... autoexilat în Franţa (dezrădăcinat de voie… deci!) nu aş ezita… şi aş scrie, fără emfază dar şi fără frică: “Vârsta de aur e vârsta copilăriei, a neştiinţei; şi, dacă vom învăţa că moartea nu există, această clipă de graţie a sufletului, copilăria, va putea să rămână, în noi, veşnică.”

® Ana Vîrlan


Textul de mai sus nu se vrea a fi un model standard de compunere argumentativă ci doar o încercare de a răspunde într-o manieră personală la cerinţa/aplicaţia:

 

Scrie un eseu argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre copilărie, pornind de la ideea transmisă de următoarea afirmaţie:

“Există vârsta de aur: e vârsta copilăriei, a neştiinţei; de îndată ce ştim că vom muri, copilăria s-a terminat.” (Eugen Ionescu)

[Bacalaureat 2012, Ed. Art, Ioniţă & Columban, subiecte propuse - varianta 6, pag. 19]

 

Jurnal

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro