Poveste de vară

Iubiţilor mei bunici, Elena şi Jean Trifan din Davideni - Neamţ, cărora nepoţii le-au răpit o mare parte din zilele tinereţii, dar pe care Bunul Dumnezeu îi luminează, dăruindu-le anii senectuţii.

19 iulie 2002*

Azi vreau să fiu alături de toţi ai mei...Să le arăt dragostea şi respectul meu...Să fiu mai caldă şi mai bună...
Şi, dac-ar fi să cer Domnului îndeplinirea unei dorinţe, cred că cea mai puternică ar fi: sănătate şi linişte sufletească... Şi, mai apoi, Iubirea Adevărată, în Duh!
Să fi căutat nişte versuri pentru această „pagină”, nu ar fi fost, cu siguranţă, din... versurile mele...Dureros şi iremediabil, dulce şi cumplit, adânc şi suav... mă identific sufleteşte cu versurile lui Vasile Voiculescu, din Sonetul CLXXXIII (29):

„Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă sevă nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine."

Mă gândeam şi la un moto pentru ceea ce scriu acum. Răspunsul a venit, cum era şi firesc, de la cineva mult mai înţelept decât mine: bunicul Jean Trifan de 85 de ani: „Şcoala face omul...OM şi altoiul, pomul...POM.”
Am o întrebare pe care, pentru moment, nu mi-o pot adresa decât mie: ”De ce spun bătrânii că educaţia, cartea, şcoala îţi oferă înţelepciunea, superioritatea?
Îmi place să cred că bunicul vorbea despre şcoala trăirii cu frica de Dumnezeu şi cu respectul faţă de semeni.
Nu e acesta oare un semn al frumuseţii gândirii în cea mai pură simplitate a ei? Un semn incontestabil al superiorităţii adevărate a oamenilor trecuţi prin viaţă?
Tot bunicii mei, Elena şi Jean Trifan, de 75 şi respectiv 85 de ani mi-au oferit în această zi (la a treizecea mea aniversare) o nouă lecţie a cuceririi adevăratei bucurii intelectuale şi sufleteşti...
Îi privesc pe amândoi: împuţinaţi de povara anilor şi a necazurilor... Aduşi de spate... Atraşi parcă de greutatea pământului şi chemaţi cu tot mai multă stăruinţă de cei plecaţi dincolo, acasă... De părinţi, fraţi sau de copilele care nici nu au apucat să le strige din vârful pătuţurilor de pruncie „mamă” şi „tată”...
Bunicii: două zâmbete de lumină, peste altă lumină- aceea a copilăriei mele...

Lecţie (bunicul)

Cândva, demult, o secetă mare a lovit lumea...Mureau oamenii de foame iar cei care se dovedeau mai puternici se şubrezeau sub imperiul căldurii din ei şi al arşiţei dinafară.
În ignoranţa şi neputinţa lor, cei puternici au hotărât să-şi ucidă bătrânii, fiindcă şi aşa...”nu foloseau la nimic”- bolnavi, sâcâitori, guri în plus de hrănit...
Zis şi făcut: bătrânii acelui ţinut au început să dispară. Iar tinerii trăiau iluzia viitorului.
Un om înţelept însă, şi cu frică de Dumnezeu, şi-a ascuns bunul (bunicul) cum a putut mai bine, ca să-l scape de urgia acelor vremuri şi de mânia celorlalţi...
Seceta grozavă a trecut şi cei rămaşi încercau acum să descopere rostul vieţii dinainte. Căutau grâu să-l semene şi să aibă pâine, pentru a-şi hrăni copiii. Dar unde să mai găsească grânele necesare, când trecuseră atâţia ani de secetă? Ar fi plătit oricât, numai să le spună cineva drept şi curat ce au de făcut. Să-i reînveţe mersul lucrurilor şi adevăratul rost al existenţei...
Au început astfel să-şi caute bătrânii înţelepţi, să-i strige la mormintele lor, dar nu au aflat răspuns de la nici unul...
Doar bătrânul ascuns de nepotul lui fu, după multe căutări, scos la iveală...Şi, întrebat fiind unde s-ar mai putea găsi boabele necesare redescoperirii pâinii, firavul om, cu ochii umeziţi de amintirile trecutului, a răspuns:„Poate, de căutaţi pe urmele de altădată ale carelor, să mai fi căzut pe pământul uscat sau pe cărările de piatră niscai boabe...Mergeţi pe <<urmele trecutului>> şi adunaţi de acolo pâinea.”
Aşa au făcut şi, în cele din urmă, au fost salvaţi. Astfel, ei şi-au hrănit nu numai trupurile slăbite de nehrană dar şi sufletele pustiite de nimicnicia prezentului şi de uciderea nu doar a bătrânilor ci a întregii temelii reprezentate de...”trecut”.
Acum am înţeles că „urmele trecutului” sunt de fapt metaforă a vârstei înţelepciunii. Concluzie inedită: După această parabolă, aflat în semiobscuritatea bucătăriei când peste curte- la ceas destul de puternic al zilei- norii adună parcă silit întunericul nopţii, bunicul meu, ţinând un pahar de bere în mâna stângă bătătorită de viaţă şi de moarte (războiul), conchide cu un zâmbet tainic (pe care, dacă l-ar observa de pe patul pe care stă întinsă, doar bunica l-ar înţelege poate):


4
5

„S-au dus vremurile de altădată. Ce mai ştie tineretul de azi? Adevărată este vorba că...dacă n-ai bătrâni să ţi-i cumperi... Ieri, dacă două fete s-ar fi învârtit la joc prin bucătăria asta, în opincile cu cordeluţele întinse peste pulpa piciorului şi cu fustele lungi, lungi şi creţe, n-ar fi avut aici loc unde să joace şi s-ar fi lovit una de alta...Ehe! Dar e bine şi astăzi...Lumea e mai deşteaptă, e altfel...În câteva secunde, te poţi auzi cu cineva din America, nimic nu e mai rapid decât telefonul...”
Am vrut să încep şi eu să povestesc despre internet şi despre comunicarea prin satelit dar vorbele mi-au amorţit pe undeva prin vreun cotlon al minţii chiar mai înainte de a fi trimise către rostire...

Lecţie (bunica)

Bunica, deşi este cu zece ani mai tânără decât bunicul, e mai doborâtă de neputinţă, mai slăbită, mai firavă şi mai...sentimentală. E cuprinsă de emoţie când vorbeşte despre trecut şi despre noi, nepoţii care ne-am ridicat măricei în această casă, curte şi grădină: vărul meu Radu, fratele meu Constantin şi eu...
Simt din spusele ei nu numai că suntem nepoţii „preferaţi” dar că suntem şi printre cei care au reuşit să se ridice la valoarea aşteptărilor ei...
„În fiecare zi mă rog la Dumnezeu: Dă, Doamne, sănătate fetelor, nepoţilor, strănepoţilor şi ginerilor mei...” A mai spus odată aceleaşi cuvinte, în aceeaşi ordine, probabil nicidecum întâmplătoare...
O clipă, am avut intenţia să o întreb: de ce în ordinea asta? Apoi, mi-am spus în sine-mi: ”întotdeauna am încercat să le aflu pe toate şi nu am rezistat tentaţiei niciunei întrebări...De ce această căutare a răspunsurilor? Oare adevărul pe care tot încerc să-l dibuiesc nu se află chiar înaintea, în faţa întrebărilor?”
Bunica suferă de coxartroză...A depăşit afecţiunile la ochi, inima pare să nu o mai supere atât de tare, însă picioarele nu vor să o mai asculte. Se mişcă tot mai încet, mai precaut, ajutată de băţul sprijinit afară, în faţa uşii, lângă buturuga pe care tronează găleata cu apă...
Mă întreabă dacă ar fi bine să se opereze la şold...Nu aşteaptă să-i răspund. Intuieşte parcă incompetenţa mea...Îmi spune imediat: „Dacă aş şti că mai trăiesc cinci-şase ani, m-aş opera...Dar dacă mor?”...Cuvintele ei mă dezarmează...O privesc, intinsă pe pat- pentru odihna de duminică după-amiază şi în aşteptarea dedicaţiilor muzicale de la Radio Iaşi.
O privesc şi încerc să ghicesc trăsăturile de altădată. Fruntea albă, curată, înaltă şi nasul subţire, uşor acvilin (semn de fineţe şi, poate de...”aristocraţie a simplităţii şi a bunei cuviinţe”)...au rămas la fel... Râsul bunicii, atunci când ea poate să mai râdă din toată inima, îmi trezeşte fiori vechi, cu parfum de fructe negre coapte în cireşul de la poartă, pe care...în goana ucigătoare a timpului, nu mai pot...de ani de zile...să-l mai prind nici în floare, nici cu rod...Doar din borcanele cu dulceaţă, legate cu celofan şi cu aţă de „nailon” şi aşezate cuminţi în dulapul de bucătărie sau în rola sobei din „casa mare”, mai răzbat miresmele zilelor de odinioară...
Într-un târziu, îi răspund: „Bunico, părerea mea este că trebuie să te mai menajezi...Mă gândesc să nu-ţi atingă la operaţie vreun nerv şi să stai după aceea în pat.” Mă cuprinde deodată o tristeţe atât de adâncă şi o ură crescută faţă de propria-mi persoană şi faţă de modul absurd în care pot să-mi exprim (sau, mai bine zis, să-mi... debitez) părerile...
Bunica îmi spune apoi, cu voce domoală, calculată: „ Era odată un om care spunea peste tot pe unde se ducea că el pierde mereu câte ceva... Chiar dacă are de toate, chiar dacă Dumnezeu l-a binecuvântat cu fii şi fiice, cu sănătate şi fericire, el tot pierde şi pierde şi nu mai poate câştiga: oricât ar încerca să mai recupereze, nimic din tot ceea ce a fost deja pierdut nu mai poate fi recăpătat...
Într-o bună zi, regina auzi de omul acesta şi vru să-l cunoască şi ea pe cel care susţinea că merge dintr-o pierdere într-alta.
Dus fiind în faţa ei, acesta fu întrebat: „Omule, cum te pot eu ajuta să nu mai pierzi nimic, să simţi şi tu folosul zilelor tale şi bucuria vieţii?”
Bărbatul îi răspunse cu sinceritate şi cu tărie: „Măria ta, nu poţi face nimic căci, din ceea ce pierd eu, nimic nu mai poate fi adus înapoi. O oră sau o zi din viaţa mea dacă trece, nu o mai pot avea în veci!”
A înţeles şi regina şi am priceput şi eu vorbele bunicii mele. Este îndemnul acela vechi de a trăi bucuria şi şansa fiecărei clipe şi de a mulţumi lui Dumnezeu pentru tot. Cu siguranţă nu e numai acel principiu atât de chinuit, de torturat chiar, pe altarul artelor deşarte: „carpe diem”...
Poate că bunica încearcă să-mi spună c-ar fi bine să se opereze...Că orice clipă, minut sau zi în mijlocul nostru, al celor pentru care se roagă zilnic, este (chiar în circumstanţele unei senectuţi chinuitoare) o binecuvântare.
În ignoranţa şi stupizenia mea, nu am reuşit decât să murmur: „Era şi omul acela un ...filosof în felul lui...”
Şi-a amintit iubita mea bătrână apoi cum mă purta pe umeri, atunci când ne întorceam amândouă din sat şi eu acuzam la cei 3-4 ani ai mei, „dureri de picioare şi de şale”...Îmi amintesc câtă grijă avea de noi, nepoţeii crescuţi ani buni de ea.
Mă surprinde faptul că, atât timp cât am stat aici, nu am păţit nici un rău dar, atunci când am plecat, ne-au năpădit şi părţile crude ale vieţii...De parcă n-aş şti că vârsta copilăriei e inefabilă!
Râde bunica...Bunicul ascultă cu atenţie, şi râde şi el. În adâncul meu, sufletul plânge şi cântă...Ce o să ne facem fără ei? Fără liniştea căpătâiului nostru, bătrânii de aur... O să ne înălţăm glasul către Dumnezeu să ni-i ţină...căci, de aici, de jos, viaţa se vede cu ei...
E minunat să ai 30 de ani şi să mai poţi sta de vorbă cu bunicii, ca în copilărie...Să-i poţi vedea cu alţi ochi dar să-i simţi, să-i înţelegi cu aceeaşi inimă...Iar ei să redesfăşoare prin tine, ca pe un sul de mătase de un albastru clar, tinereţea lor.

(19 iulie 2002)

* Textul de mai sus a fost inclus şi în volumul Din drag, cu dor (numai pe jumătate folclor), publicat în februarie 2009. **Anul acesta (2014), se împlinesc 3 ani de când s-a stins Bunica (31 iulie 2011) iar Bunicul are venerabila vârstă de 97 de ani.

Download "Din drag, cu dor..."

Biografie

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro