Ana la portiţa de mărgele...

(prefaţa la vol. "Din drag, cu dor...")

Îmi doresc să scriu despre un lucru (indiferent dacă îmi place sau nu) la cald. Să citesc pe nerăsuflate şi să scriu. Cred că impresia princeps surprinde perfect dimensiunea textului şi că e singura în stare să rezoneze cu cititorul. Timpul estompează atât îndoielile, cât şi entuziasmul sincer legate de un lucru nou.
Am citit cartea Anei Vîrlan şi, influenţat poate şi de imaginile ingenue ale ilustratorului, subconştientul meu a produs aproape instantaneu acest flash: o fetiţă sprinţară, în rochiţă înflorată, în faţa portiţei de mărgele. Avertismentul din subtitlu, ,,pe jumătate folclor”, se traduce, pentru mine, într-o luptă nedreaptă dintre naivitate şi livresc. Însă eu trebuie să consemnez mai mult decât atât. Idei disparate mă asaltează, dar perspectiva unitară rămâne incertă.
Dedicaţia mă orientează spre o zonă duioasă, căreia îi rezist cu greu. Autoarea este nepoata crescută în casa bunicilor. Parte din sufletul său a rămas acolo, fie în casa de la Ţibucani, fie în aceea de la Davideni, şi poate fi lesne recompusă din miresme de gutui şi de tei, din cireşe de mai şi din scânteile năbădăioase ale focului de iarnă; dar sufletul ei nu va fi niciodată intact. În anevoioasa încercare de a recompune din fărâme aura inocenţei de atunci, nepoata Ana recuperează cântecul, vorba meşteşugită şi etern valabilă a bunicilor. Ea a primit o moştenire spirituală care o obligă. Mai ales, să reveleze simţăminte considerate desuete în lumea noastră: ,,din dragoste, cu dor...”. Orice nepot crescut de bunici se va regăsi în demersul autoarei.
Omagiului adus bunicilor i se alătură o altă posibilă abordare: aceea a unui homo religiosus. Mă simt nevrednică şi prea plină de păcate, să judec o astfel de atitudine. Dar am înţeles că cenzura de rit din comunismul copilăriei a funcţionat nu neapărat ca o frustrare, ci ca o ispăşire, o înţelegere a relaţiei cu divinitatea, un mijloc copleşitor de comunicare între generaţii. Dacă în copilărie bunicii o însoţeau pe Ana, duminica, la o biserică de departe, acum, în chiar curtea lor, s-a înălţat o biserică, spaţiu a cărui sacralitate pare să funcţioneze dincolo de conştiinţa autoarei, în plină lume reală.
Nu uit că Ana Vîrlan este, înainte de toate, poetă. Iar poeţii actuali par să nu obosească niciodată în găsirea modalităţilor de a devansa momentul literar căruia aparţin, de a se sincroniza la modul absolut cu modernitatea. Poezia actuală metaforizează şi abstractizează în exces, negând tacit simplitatea. Exclusivismul acesta nu echivalează cu respingerea de facto a transsubstanţierii artistice a folclorului. Poeta Ana Vîrlan deschide cu drag această ladă cu zestre şi, înşirând minunăţiile găsite acolo, ne adresează îndemnul de a redescoperi farmecul lucrurilor simple, stilizate perfect de aripa timpului.

4
5

O perspectivă care îmi convine e aceea a profesoarei Ana Vîrlan. Cărticica ei de seară îl provoacă pe cititorul avizat la o condensată lecţie de literatură: evocări în stilul lui Creangă, portretul de Lizucă al nepoatei, imaginea bunicilor ca în naraţiunile lui Ionel Teodoreanu, casa amintirilor din poezia lui Pillat şi – surprinzător ! – patul lul Procust, fugit irreparabile tempus, ,,Ce-ai omorât omorât rămâne” al lui Zaharia Stancu sau structura mozaicată inedită (versuri populare suprapuse unor fragmente de jurnal).
Încerc să dibuiesc motivaţia acestei cărţi şi mă simt tot mai nesigură. Compensez cu torentul de trăiri ţesute în versuri: amărăciunea pelinului, speranţa de a rezista crudei rotaţii a anotimpurilor, optimismul fragil, în vecinătatea hazului de necaz: ,,Trag nădejde că or trece/ O zi rea şi bune zece.” În materie de dragoste, lucrurile par statuate definitiv: ,,Am o mândră, nu o sută”, Ea e o întruchipare a frumosului absolut (căci nu e blestem mai mare decât o nevastă urâtă), El e ca ,,zaharul” şi , deşi s-ar cuveni ca fiinţa îndrăgostită să fie sfioasă, se consemnează cu ironie că ,,îi este ruşine ca ursului de miere.”
Nimic nu e mai sfâşietor decât înstrăinarea, mai ales dacă observi îngemănarea de sentimente din cele două grupaje de versuri pe această temă, culese de la bunicii paterni şi de la cei materni. Stingher precum puiul cucului, ,,străinel”, nu-şi doreşte să fie nimeni. Ritmul irevocabil al refrenului devine angoasant: ,,Străin sunt, străin îmi zice/ Străin pe unde m-oi duce.” Strigăturile şi zicerile de nuntă trădează vitalitatea aproape expresionistă a spaţiului etnic descris, descântecul ne constrânge în limita magică a şapte frânturi din univers, iar bocetul e rostit cu limba ,,legată cu fir negru de mătase.” De frică să nu se metamorfozeze în broască sau în păianjen, Ana Vîrlan se grăbeşte să epuizeze speciile folclorice, adăugând microantologiei sale o legendă şi două poveşti. Sigur că timpul creşte în urma autoarei. Neologisme ca telefon, note despre programele Radioului Iaşi şi chiar prenumele modernizat al bunicului, Jean, ne alungă nemilos din spaţiul mitic. Un motiv în plus ca autoarea să adune repede averea spirituală şi să o închidă în paginile cărţii. Lapidaritatea versurilor, cadenţa naraţiunii dialectale, impresia de tărăgănare şi glisarea pe muchia tragicului devin fascinante.
Demonstraţia converge spre un rezultat incontestabil: vorbele bunicilor îşi au noima lor, chiar dacă par adesea fără noimă. Sunt un popas fragil în cursa infernală a vremii, o descoperire a unui fragment de identitate, un ultim gest ezitant al Anei, înainte de a intra pe portiţa de mărgele.

Prof. dr. Cristina Neculăeş

 

Prima pagină

Download volumul "Din drag, cu dor..."

 

© 2007-2017 anavirlan.ro