Dincoace de... literatură

Recenzie vol. "Dincolo de literatură" - eseuri, de Ana C. VÎRLAN

download carte

Ana Vîrlan este de douăzeci de ani profesor de limba și literatura română la Liceul cu Program Sportiv din Piatra-Neamț. Vorbind în termeni sportivi, Ana Vîrlan are un palmares aparte, desigur, ca profesor în disciplina pe care o predă. Superlativul excepțional nu este prea mult spus, iar aprecierile şi răsplata venite din partea forurilor superioare din învățământ sunt pe deplin meritate. Este pietreană, născută în luna iulie a anului 1972, ziua a nouăsprezecea. Până a ajunge cadru didactic, după cursurile primare şi gimnaziale la Școala generală nr. 12, Piatra-Neamț, urmează studiile liceale la Colegiul Național „Calistrat Hogaş din Piatra-Neamţ şi pe cele universitare, la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi.
Anul acesta Ana Vîrlan apare în lumea literelor cu cartea Dincolo de literatură, (titlu oarecum inedit), volum de eseuri publicate anterior online pe site-ul personal www.anavirlan.ro şi în revista Societății Scriitorilor din județul Neamț, Antiteze, în perioada 2014-2015.
Titlul cărţii, Dincolo de literatură (eseuri), a stârnit în mine reminiscențe aristotelice de logică formală şi m-am întrebat: Ce o fi dincolo de literatură? Desigur „n” posibilități. Las la o parte aberațiile mele logice și mă apuc de citit cartea. Ce găsesc? Multe: bune şi frumoase. Pe această temă formulez următoarea aserțiune, nu prea academică însă plină de înțelepciune populară: Ana Vîrlan nu a lustruit degeaba băncile școlilor şi în special pe cele ale universității ieșene. Cartea reliefează prin documentare folosirea aparatului critic, claritatea și precizia exprimării, susținerea ideilor, a convingerilor care... ne conving asupra modului în care se scrie un eseu. Tematica eseurilor este nu numai bogată, diversă, dar și de un real interes, nu numai pentru profesorii de literatură, ci și pentru orice om de cultură, dacă îmi este permis să mă includ şi pe mine, cu modestie, printre aceștia.
În demersul său, formulat și considerat În afara literaturii, Ana Vîrlan pornește de la Cântarea cântărilor, operă atribuită regelui Solomon, scrisă cu o mie de ani înainte de Hristos, și merge până în zilele noastre, la Salman Rushdie, cu a sa carte Orient, Occident apărută în 1994. Între aceste coordonate se află o serie de eseuri despre cărţile, şi în special despre personajele principale din Adolescentul şi Idiotul de Dostoievski, Popa Duhu, de Ion Creangă, Templul de aur, de Yukio Mishima. De asemenea, este la un moment dat adus în discuţie şi mitul lui Ulise, în viziunea lui Lucian Blaga şi James Joyce. Cu toată diversitatea autorilor, se desprinde din carte un fir roșu al ideilor expuse, o anumită filosofie a Anei Vîrlan, pusă față în față cu realitatea actuală, realitate nu prea plăcută, nu prea... ortodoxă. Există o similitudine între autoare și personajele developate în carte, și aceasta se conturează prin credinţa în bine, în adevăr, în frumos, în Dumnezeu.
Cum spuneam, Dincolo de literatură are un început apoteotic, despre care am amintit mai înainte, Cântarea cântărilor, poem de dragoste de o rară frumusețe, pe care evreii îl atribuie regelui Solomon, monarhul statului Iudeea cu o mie de ani înainte de Hristos. Evreii o interprează ca semn al iubirii lui Dumnezeu pentru om. Și creștinii o interpretează cam în același fel, ca dragoste a Lui Hristos pentru omenire. Meritul doamnei Ana Vîrlan, și nu unul de fapt divers, constă în prezentarea simbolurilor întâlnite în Cântarea cântărilor.
Următorul eseu, autoarea ne prezintă geneza cuvântului utopie și aduce ca argument lucrarea lui Thomas Morus, Utopia. Pentru aceasta, face o scurtă incursiune în viziunile gânditorului englez, care îşi propunea să imagineze o societate, un paradis, în care toată lumea să fie fericită, pe baza unei egalități depline a producției și repartiției bunurilor. O asemenea viziune nu putea fi acceptată de putere, autorul Utopiei fiind în cele din urmă închis în Turnul Londrei iar sfârşitul i-a fost prin decapitare. Statul Utopia, după câte se cunoaşte, nu a fost realizat nicăieri, niciodată şi nici poate nu se va realiza vreodată. Iluziile au continuat să existe însă. Nu după mult timp, în altă parte a Europei (europenii sunt cam visători şi în ziua de azi... Uniunea Europeană nu este şi nu va fi niciodată o organizație politică a egalității, Dâmbovița nu este și nu va fi niciodată Sena şi... punct!) în peninsula italică, Tommaso Campanella visa un stat asemănător, denumit Cetatea Soarelui. Nici soarta lui n-a fost prea mult diferită de a lui Thomas Morus. Impresionează faptul că în acea perioadă bărbaţii nu-şi prea trădau ideile. O fi fost timpul mai apropiat de Socrate.
Pentru o viziune asemănătoare cu a lui Thomas Morus & compania, cu multe secole în  urmă, în Grecia Antică, Platon, unul din cei mai mari filosofi ai lumii, era să fie vândut sclav şi să ajungă la galere pentru că-i propusese lui Dionysos, tiranul din Siracusa, să-și acopere cheltuielile de distracție prin muncă, prin dezvoltarea agriculturii. Ana Vîrlan susţine că noțiunile de utopie şi utopic sunt generate doar de apariţia lucrării lui Thomas Morus, iar în concepţia lui Platon din Republica (πολιτεία) au doar caracter utopic. De reținut, amatori de organizare de societăți ale fericirii și dreptății depline au continuat să existe și după  Morus și Campanella. De amintit, Charles Fourier în Franța. Ba chiar și în România au fost adepți, printre care Teodor Diamant. Sub influența lui a existat o încercare de organizare utopică, precum Falansterul de la Scăieni.

 

4
5

Marxiștii includeau gândirile exprimate de Thomas Morus în Utopia și Tommaso Campanella în Cetatea Soarelui în conceptul de socialism utopic. Mai recent, și gândirea lui Marx este considerată o utopie. Totuși există o mare diferență între marxism și viziunile lui Thomas Morus și Tommaso Campanella. Atât ca modalitate de organizare a societății, cât și ca urmări avute.
Cartea Anei Vîrlan continuă cu două eseuri de analiză a două romane ale lui Dostoievski, Adolescentul și Idiotul. Aceste două eseuri aprofundează titlul cărţii, Dincolo de literatură, ele fiind o perfectă analiză literară, o prezentare de referință a eroilor principali din cele două romane. Arkadi Macarovici Dolgoruki, din Adolescentul şi Prinţul Mîşkin, din Idiotul, sunt personaje tipice pentru gândirea pravoslavnică de la Moscova şi întreaga Rusie, personaje cu comportamente contradictorii, aşa cum era şi lumea în care trăiau. Totodată, autoarea face şi aprecieri  interesante şi pertinente, zic eu, asupra romanelor amintite, ba chiar şi asupra întregii opere dostoievskiene. Materialele pot fi de un real folos elevilor, studenţilor, ba chiar şi profesorilor ca model de analiză,.
Cu un pas mai rapid trec peste cele două eseuri Dimensiuni ale poeticii moderne, Ulise de Lucian Blaga şi Din Itaca la Dublin - dimensiunea modernă a mitului lui Ulise de James Joyce. Cele două eseuri se pot contopi în unul singur, un eseu de literatură comparată. De altfel, autoarea apelează adesea la aserțiuni formulate și de alți scriitori despre personajul Ulise în literatura modernă. Ceea ce surprinde, dar nu este surprinzător, este că literatura, ba întreaga cultură a vechii Elade, constituie mereu izvor de inspirație în crearea unor noi opere de valoare, jaloane ale culturii mondiale actuale.
Zăbovesc mai mult asupra eseului Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții (lectură şi interpretare). Un citat așezat la începutul eseului, aș zice pe post de motto, selectat cu grijă din cartea autorului amintit, conţine în esenţă viziunea acestuia despre viață: Motivația primă a omului în viața sa este căutarea sensului. Viața are sens în orice împrejurări, chiar și în cele mai grele, în cele mai nefericite condiții. Nimic pe lume nu poate impulsiona mai mult ființa umană să depășească greutățile exterioare și durerea lăuntrică decât conștiința că are o misiune în viață. Eseul nu tratează numai rostul în existenţial din punctul de vedere al lui Frankl, ci cuprinde şi primul punct din subtitlul formulat: Lectură şi interpretare. Autoarea face o divagație interesantă în hermeneutica lecturii unui text, a unei cărți, arătând, din propria experiență, ce idei a descoperit la prima lectură și cu ce și-a îmbogățit mentalul la o reluare a lecturii, nefiind doar numai un adaos, ci și o altă perspectivă.
Recunosc, eu n-am citit Omul în cătarea sensului vieţii, dar Ana Vîrlan, în susținerea interpretării, pentru a convinge pe cititor că afirmațiile sale au temei cognitiv, folosește şi citate din opera amintită. Acest fapt îi dă posibilitatea cititorului eseului să înțeleagă cine este Frankl şi  care e conţinutul şi valoarea operei scrise de el. Firul roşu din cartea psihologului Frankl, care a avut o experienţă de viaţă de necrezut şi a supravieţuit celor trei ani petrecuţi în lagărele morţii de la Auschwitz, Dachau şi Birkenau este că, pentru a putea suporta suferinţa trebuie să dai un sens vieţii şi acest sens este iubirea. Frankl, prin Ana Vîrlan, vorbeşte despre dragostea pentru soţie, dragoste care l-a ajutat să înfrunte moartea. O asemenea idee am întâlnit şi în Tradafirul albastru de Virgil Răzeşu: fratele lui, care a stat în închisorile comuniste, recunoaşte că privaţiunile au putut fi suportate mai uşor gândindu-se la fata iubită. Din ceea ce scrie Ana Vîrlan despre Omul în căutarea sensului vieţii este că iubirea are puteri inimaginabile, trecând peste „Nu da, Doamne, omului cât poate duce”. Meritul eseului Anei Vîrlan nu se reduce doar la informarea asupra unei cărţi celebre, citite şi recitite de ea, ci provoacă în cititor dorința de parcurgere imediată a cărții  analizate.
O completare pe același plan a eseului despre cartea lui Frankl este Suferința și bucuria de a trăi în Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Spun completare, fiindcă ambii autori au avut de suferit lipsa de libertate, unul în lagărele fasciste, celălalt în închisorile comuniste. În care dintre aceste închisori distrugerea omului a fost mai dură e greu de spus... În ambele, în cele mai multe cazuri, libertatea se obținea prin moarte, iar trăirea însemna un mare act de curaj, voință şi credință. Cărțile lor se aseamănă și se deosebesc. Se aseamănă prin desprinderea conceptului că cel mai mare dușman al omului este omul însuși, prin încercarea nu numai a distrugerii fizice, ci şi prin distrugerea minții, distrugerea psihică, morală. În condițiile din lagărele morții, cine reușea să învingă suferințele... trăia, cine nu, claca.


Din textele citate rezultă că ambii autori se aflau sub înrâurirea ideilor lui Schopenhauer: Orice plăcere e negativă, pe când durerea e pozitivă. Ana Vîrlan întărește această idee oferind ca citat un fragment din Nikolai Berdiaev: Suferința e legată de rău. Răul este legat de libertate. De aceea, libertatea tinde spre suferinţă. Calea libertăţii este calea suferinţei.
Îmi permit libertatea să consider că premisa minoră a raționamentului lui Berdiaev nu este corectă, ca să nu zic falsă şi, prin urmare, şi concluzia este în afară adevărului. Desigur, raționamentul exprimă credința lui Berdiaev, dar nu orice credință este adevărată. Prin urmare, putem  considera silogismul amintit ca fiind un sofism. Dacă admitem că fericirea însemnă plăcere, derivă şi că modul de existenţă al omului este să se afle într-o perpetuă durere. Steinhardt adaugă în plus față de Schopenhauer, suferința nu este numai un mod de a fi, o existențialitate a omului, ci, prin suferință, se ajunge la fericire.
Să trecem însă de la sferele înalte la cele pământene, de la Platon la Aristotel, de la apolinic la dionisiac. Un coleg îmi spunea, cu mulți ani în urmă, că suferința rezultă din plăcerile pierdute, iar plăcerile sunt rezultatul suferințelor trecute. Nu știu de unde o fi luat colegul meu acest dicton, dar mi se pare mai realist decât teoretizarea lui Steinhardt că, pentru a găsi fericirea, trebuie să suferi. Admit şi gândirea lui Schopenhauer că viața este făcută mai mult din dureri decât din plăceri. Un frate de-al meu a murit din cauza unei explozii în timpul războiului. Avea 15 ani. Mama l-a adus acasă pentru a fi înmormântat. Ea a mai trăit vreo treizeci de ani şi în familie au existat multe momente importante, căsătorii, nașteri, dar pe chipul ei n-am mai citit niciodată fericire. Vor spune unii că duc prea jos discuția. Iisus nu s-a sacrificat pe cruce pentru fericirea mulțimii? Şi, ca să fiu cinic: comuniștii au făcut bine că îi schingiuiau pe oameni în închisori pentru că i-au făcut... fericiţi?!

După analiza povestirilor, nouă la număr, din volumul Orient. Occident de Salman Rushdie, cartea Anei Vîrlan se încheie cu un eseu - addendă, denumit Colaj de poezie românească - sugestii de interpretare. Sunt trecute în ordine: Afară-i toamnă de Mihai Eminescu, De demult de Octavian Goga, În grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Psalm VI de Tudor Arghezi. Capitolul este de un real folos elevilor şi poate fi o componentă a unui manual școlar de specialitate.
Am cunoscut mulți profesori de limba şi literatura română şi majoritatea se rezumau doar la programa școlară. Ana Vîrlan depăşeşte însă acest cadru, având preocupări mentale, intelectuale şi, vorbind în spiritul cărții Dincolo de literatură, metafizice, de creaţie şi de analiză literară. Cu voinţă, este capabilă să scrie cu propriile idei, după ce a uitat tot ce a învăţat la şcoală sau din cărţile de referinţă, scriitură care să depăşească graniţele judeţului. Aceeasta este paradigma pe care o văd deja în activitatea sa.

Emil BUCUREȘTEANU

in Revista "Antiteze", anul XXVII, nr. 46/47, 1-2/2017

 

Prima pagină

© 2007-2017 anavirlan.ro